Matthias Ziegler şi flautul-orchestră

Standard

 

Marius-Vajoaica-1Organizat în colaborare cu Pro Helvetia, recitalul flautistului Matthias Ziegler din 23 mai a conturat în faţa unui auditoriu familiarizat, în fapt, cu provocările muzicii contemporane, portretul unui artist de un desăvârşit profesionalism, un muzician complet – instrumentist, compozitor şi profesor – de o debordantă inventivitate. Modul său de comunicare cu publicul este explicit şi bogat în nuanţe expresive, cald şi firesc, punând în valoare permanenta preocupare de a-şi redescoperi propriul instrument, de a-i revela resurse coloristice nebănuite, remarcabil contextuate la nivelul unui repertoriu deosebit de dificil ca abordare tehnică.

Am ascultat cu acest prilej, în sala Auditorium a Universităţii Naţionale de Muzică, lucrări semnate de Toshio Hosokawa şi Heinz Holliger, dar şi creaţii proprii ale flautistului elveţian, înveşmântate într-o prospeţime a adresării absolut captivantă care a focalizat interesul tuturor celor prezenţi. Ceea ce ar fi putut rămâne un veritabil catalog efectologic, capabil să entuziasmeze doar pe iubitorii de experimente fonice (microintervale, sunete glissate, şoptite, fluierate, “fantomatice”/”ghost” sounds, eoliene, frullato, Slap Tongue, flajeolete, multifonice, atacul percutant asupra tastelor, sunete emise vocal şi instrumental concomitent, efecte de trompetă şi de alte instrumente de suflat, respiraţie continuă etc.) s-a metamorfozat într-un discurs sonor atractiv pentru toate gradele de percepţie, traversând cu versatilitate graniţele dintre muzica tradiţională, canoanele stilului clasic, spectrul complex al genurilor muzicii contemporane şi al orientărilor jazzistice (suficient de variate şi acestea din urmă, în strânsă dependenţă faţă de locul şi timpul în care au apărut).

Vorbind despre piesa lui Toshio Hosokawa, Vertical Song, Matthias Ziegler aducea în discuţie ideea din spatele unei muzici verticale: “orice melodie pe care o cântăm are rădăcini care sunt conectate la diverse niveluri – la cel armonic, la cel al înălţimilor formând colaje sonice, ori chiar la istoria culturală a unei ţări prin diferite pattern-uri, rezultanta fiind un amestec al acestor melodii cu referinţe ce trimit la diferitele stadii ale muzicii; totodată, muzica japoneză reprezintă o caligrafie de linii ondulate, mişcări şi gesturi” cu o ornamentică specifică, ce se întrepătrund fluid cu cele enunţate anterior pentru a da naştere unor secvenţe evolutive, cu o dinamică aparte. În versiunea flautistului elveţian, cadenţele iau forma unor şoapte melodice cu aspect poematic, rapiditatea expunerii alternative a tuturor acestor structuri sonore în diferitele registre ale flautului demonstrând că Matthias Ziegler este deja un maestru al tehnicilor de interpretare contemporană.

LMarius-Vajoaica-11ied-ul  pentru flaut solo al lui Heinz Holliger, scris în 1971, marchează, de asemenea, preocuparea autorului pentru extremele tehnicii instrumentale; spre deosebire însă de prima piesă, aici accentele tensionale sunt mult mai puternice atingând chiar limite fizice în registrul grav şi provocând metamorfoze timbrale esenţiale (unul din cele mai penetrante momente fiind investirea flautului cu senzualitatea culorii altei surse instrumentale: cornul englez!), totul ipostaziat într-un ritm ce amplifică forţa de expresie a traseului melodic.

Prima dintre lucrările aparţinând lui Matthias Ziegler, Ave Kingma pentru flaut alto, dedicată celei care i-a construit flautele sale personalizate – olandeza Eva Kingma, urmăreşte un parcurs transformaţional care uneşte paradigme culturale din universuri diferite: parcursuri melodice rubato cu iz arhaic asupra cărora se aplică “tratamente” efectologice, pendularea rafinată între modal şi tonal dând naştere unei enclave expresive de o profundă sensibilitate; este momentul în care, din instrument monodic, flautul lui Matthias Ziegler dezvoltă nebănuite capacităţi polifonice, amplificându-şi, totodată, potenţialul structural narativ.

Stop n’ Go şi Contrabasics pentru flaut bas şi respectiv, contrabas, promovând velocitatea mişcării dar şi explorarea permanentă a resurselor tehnice proprii acestor două prototipuri instrumentale, valorificate prin utilizarea lor live electronics, i-au facilitat compozitorului-interpret justificarea verbală a propriilor căutări: “E o întreagă orchestră în aceste instrumente. Când studiez la ele, cred că e foarte interesant să se audă ce se petrece în spatele acestor sonorităţi simple, aşa c-am început să pun microfoane înăuntrul instrumentului care sunt mixate cu ajutorul pedalei de control a volumului, prin amplificare obţinându-se un efect special superior, mai penetrant. Ceea ce fac eu e să mă uit cu lupa în adâncul instrumentului. Spun asta pentru că sunt oameni care zic: ce treabă grozavă faci cu sintetizatorul, de fapt fiind vorba doar de un produs natural al interiorului instrumentului.”

Şi iată că beneficiul exploatării unor surse instrumentale de asemenea calibru s-a putut extinde şi asupra recontextuării unor partituri aparţinând veacurilor trecute, precum Trattado de Glosas al lui Diego Ortiz, o colecţie de miniaturi renascentiste, care au tentat solistul să se poziţioneze timbral undeva între didgeridoo şi viola da gamba. În acest sens, prin Recercada Primera, Matthias Ziegler a reevaluat, peste secole – în versiunea flautului contrabas – ideea de organum.

Ultimele două lucrări din program, La Rusna pentru flaut bas şi flaut alto şi Maschad pentru flaut bas au purtat auditoriul dincolo de graniţa cu Orientul. În primul caz deasupra isonului (în cadrul căruia vocea intra în comuniune perfectă cu sunetele grave ale flautului bas), prelungit electronic, s-au derulat inflexiunile continue ale flautului alto, care aminteau de căldura tonului tradiţionalului duduk armean; în Maschad, aspectul dinamicului traseu susţinut de către flautul bas a înclinat balanţa către virtuozitatea coagulării unui ansamblu de sonorităţi repetitive rapide, asemănătoare tipologiei ţambalului (denumit, în nord-estul Iranului, santoor), ritmizate cu precizia unui ceas.

În loc de bis s-a aflat o sugestivă improvizaţie la flautul contrabas, cu alură jazzistică, controlată în limitele unui eşafodaj ingenios construit pe baza tuturor paramentrilor fonici.

Concluzionând, aş plasa acest inedit – cel puţin pentru publicul din România – recital de flaut(e) în categoria evenimentelor remarcabile, nu doar din cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, ci chiar la nivelul întregii stagiuni autohtone de concerte, aş spune nu neapărat datorită gradului său de noutate în domeniul aplicabilităţii experimentelor sonice cât, mai ales, pentru atractivitatea formei în care aceste experimente au fost puse în lumină, situând muzica în postura unei arte vii, în perpetuă comuniune cu publicul tuturor orizonturilor culturale pe care, cu egală disponibilitate şi emoţie artistică, le reprezintă.

 

Loredana BALTAZAR

Foto: Marius VÂJOAICA

www.creativelight.ro

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s