Pe note mai… ușoare

Standard

Bine v-am regăsit la întâlnirea noastră lunară pe note mai… ușoare!

De care începe să-mi fie din ce în ce mai dor cu fiecare lună care trece.

 

Mai devreme sau mai târziu, mai în glumă sau mai în serios, în iubire, ne punem cu toții, inevitabil, întrebarea: ”De ce ea/el? Ce m-a determinat să o/îl aleg?”. Uneori răspunsul este evident, alteori viața ne trăiește atât de rapid sau de intens, ea pe noi, încât motivul în baza căruia am luat decizia că persoana pe care-o avem alături este Aleasa/Alesul…este demult uitat. Acoperită de negura vremii, prima privire sfioasă, pe sub gene, rămâne, prizonieră, în subconștient. Acolo unde se-nregistrează, negreșit, toate experiențele noastre. Ca-ntr-o carceră. Izolată și-nsingurată-n întuneric, iubirea, odată-nmugurită, devine doar un gust, o senzație, o amintire-ngropată-n rutină.

Se spune că fericirea vine atunci când ai atins pragul cel mai de jos, când renunți s-o mai cauți. Și că relația potrivită este, de obicei cea nepotrivită.

Mi-am trăit marea parte a vieții acuzându-mă. Judecându-mă pentru tot ce fac, pentru fiece acțiune care nu a avut rezultatul dorit, pentru fiecare decizie proastă. Și pentru fiecare decizie pe care nu am luat-o. Acest fel de-a fi, în pielea unui perfecționist, poate ajunge să ducă, în timp, la autodisturgere. Suntem, în fapt, proprii noștri judecători. Nu ne putem evalua decât conform propriilor noastre standarde. Lumea văzută de la înălțimea unui copil de 5 ani nu are aceleași valori ca cea pe care-o vede tânărul de 25, adultul de 50 sau bătrânul de 80 de ani. Percepem, fiecare, lumea, pe baza învățămintelor din experiențele anterioare similare.

Am aflat, cu prilejul unui curs la care am asistat, că ”oamenii iau cele mai bune decizii la un moment dat, pe baza informațiilor pe care le dețin în acel moment.” Mi-amintesc și-acum faptul că mintea se revolta încercând să accepte acest lucru…în timp ce inima părea că răsuflă ușurată. Lupta care se dădea în interiorul meu între cele două senzații mi-a adus ploaia în ochi. Am învățat atunci că termenul ”greșeală” nu prea are ce căuta în dicționar. Acțiunile cu care nu ne mândrim sunt, în fapt, experiențe de viață, momente care ne ajută să-nvățăm câte ceva atât despre noi înșine cât și despre ceilalți.

Întreb deci, c-un amestec de vechi și nou, ca un coctail de vieți anterioare și prezent, de modern și vetust:

”De ce m-oi fi oprit din drum 
Tocmai la ochii tăi? […]
Cum am ajuns să te iubesc
Nici până azi nu știu.
Acum degeaba mai vorbesc
Că tot e prea târziu…[…]

Duetul Ștefan Bănică Jr. – Ștefan Bănică Sr. este și-acum, cred, una din melodiile care au un farmec aparte. Desigur că realizarea lui a adus o notă de unicitate melodiei. Acordurile sunt jucăușe, ca de pahar parcă; tamburina însoțindu-ne, veselă, pe tot parcursul celor câteva minute de-ntrebări retorice. Oftatul glumeț, zâmbetul ghiduș, actoricesc, al celor doi artiști, fac din videoclipul acestei melodii o scurtă piesă de teatru, dificil de fragmentat în citate. Pare repetitivă, dar de fapt nu este. Versurile se repetă, însă cu schimbări nuanțate ale cuvintelor; un singur cuvânt modificat dând un nou sens întregului, făcând din textul acestei melodii o poveste cursivă.

 

”M-am jurat de mii de ori, mai râzand, mai plângând
C-am să fug de dragoste ca de pacoste
Și credeam că eu n-am s-o pățesc…
Cum am putut să m-amăgesc
Și de ce? Ș
i de ce…te iubesc? […]

 

Mă întreb de mii de ori, mai râzând, mai plângând,
Cum n-am fugit de dragoste ca de pacoste,
Dar un alt răspuns, tot nu găsesc.
Cred c-am ajuns să te iubesc…
Pentru că, pentru că…TE IUBESC…

 

 

În final, răspunsul la întrebarea ”Cum am ajuns să te iubesc?” este unul ciudat de plăcut:

” – Cum?

  – ENORM!”

Și.. .când înțelegi asta, începi, instantaneu, să-ți numeri binecuvântările:

 

”Un anotimp de soare plin
Cu cântece și flori
Și-arar cu lacrimi care cad
Din norii trecători.
Șir de zile, ce leagănă grăbit
Un vis, un vis urât.

 

Viata mea,
Așa e toată viața mea
Cu tine.
Viata mea,
Cu tine.

 

Ca un izvor de împliniri,
Ca zborul de cocori,
Ca trandafirii fără spini
Doriți de-atâtea ori,
Dorim alături,
Conduși de-aceeasi stea,
Să fim, iubirea mea.”

Din nou, ca-ntr-o seară ploioasă de toamnă târzie, textul acestei melodii este unul atât de profund încât nu te poți opri din reverie decât pentru a observa felul stângaci în care se schimbă imaginea și decorurile, într-un timp în care se folosea cameră de filmat fixă. Pentru a admira rochiile dansatoarelor, capele și șalurile lor, costumele atât de frumoase încât te fac să te-ntrebi ce culori or fi avut de fapt. Curgerea lină a mișcărilor de dans, simplitatea imaginilor alb-negru, perciunii atât de mari și atât de demodați…și vocea puternică, inegalabilă, a solistului.

Înmărmuresc, închid ochii, și las sunetul să-mi cuvinte…adânc…în vene

Îngânând…una din cele mai frumoase melodii pe care le-am ascultat până acum.

…Un anotimp, de soare,
Plin cu cântece și flori
Și-arar cu lacrimi,
Care cad din norii trecători.
…Ca un izvor, de împliniri,
Ca zborul de cocori…
Așa e toată viața mea
…Viata mea…
Cu tine…
Dorim…alături,
Conduși de-aceeasi stea,
Să fim, Iubirea mea.

Play!

Sorina Dan

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s