Nimeni nu își mai amintește de Stelian Barbu

Standard

 

În urmă cu mai mult timp, mi-am propus să scriu câte un articol despre fiecare dintre oamenii care, la un moment sau altul, mi-au însemnat viața. Stau și meditez asupra unor astfel de oameni, când și când, și mă gândesc cât de diferită ar fi fost viața mea dacă nu i-aș fi întâlnit, și cât de ciudat și minunat se înlănțuie evenimentele. Dacă nu ar fi fost Stelian Barbu, niciodată nu aș fi început studiul disciplinei actoriei, nu mi-aș fi încercat niciodată puterile în acest domeniu, nu aș fi urmat această cale ce m-a condus, în cele din urmă, la drumul ce mi-era destinat, muzica.

Pe Stelian Barbu l-am cunoscut pe 29 septembrie 1998. Eram în clasa a unsprezecea, la liceul teoretic Lucian Blaga – și îmi doream mult să particip la anumite activități extra-curriculare, dar care atunci nu erau organizate ca astăzi, ci mai degrabă sporadic, ocazional. Stelian Barbu, un domn la vreo 50 de ani, venise la noi la liceu cu propunerea de a înființa o trupă de teatru. Mai colabora și cu alte licee, printre care Liceul Dimitrie Leonida. Domnul Barbu a organizat o preselecție, punându-ne pe fiecare să citim o poezie și un pasaj dintr-o scurtă povestire. Era însoțit de una dintre elevele sale cele mai bune, Roxana Țiripa, o tânără pe care și astăzi mi-o amintesc perfect și care, sunt sigură, a ajuns actriță (probabila schimbare a numelui ei, după căsătorie, ne-a făcut să pierdem legătura, lucru pe care îl regret și astăzi).

Am mers și eu, plină de curiozitate, să citesc o poezie. Nu îmi mai amintesc bine ce era. Cred că o strofă din Arghezi. Domnul Barbu mi-a spus, atunci, că am o voce frumoasă, cu un timbru interesant, cald, bogat în armonice (nu aveam nicio idee ce însemnau toate acestea) dar că recit catastrofic, lucru care se poate remedia, dacă am răbdare și îmi doresc mult.

Îmi doream mult, iar răbdarea era una dintre calitățile mele.

Nu știam mult despre educația artistică a domnului Stelian Barbu. Studiase, desigur, regia de teatru și actoria, la Școala Populară de Arte; cunoștea mulți actori și era însoțit în permanență de un grup de tineri discipoli.

Scrisese câteva scenarii, cu care ne-am încercat puterile și noi, cei de la trupa de teatru nou-înființată a Liceului Lucian Blaga. Cu diferite ocazii, cum se obișnuia – 1 martie, 1 iunie, organizam mici spectacole, sub îndrumarea sa. Privind în urmă, îmi dau seama că nu erau grozave; dar noi lucram cu dragoste și entuziasm, or asta era cel mai important.

Domnul Stelian Barbu era un om modest, cuviincios, cu un zâmbet cald, dar care știa să fie, când era nevoie, și dur. Mi-a evidențiat defectele de dicție și muzicalitate (aparent, eram incapabilă să cânt cel mai simplu cântecel, și aveau să treacă ani până să descopăr cauza și să o pot remedia), făcându-mă, evident, să plâng; mi-a adus cărți și, la îndemnul său, am început să citesc pentru prima dată în viață dramaturgie. Tot dânsul m-a trimis pentru prima dată la teatru – aveam această temă obligatorie o dată pe lună, dacă voiam să rămânem în trupă. Pare îngrozitor ce spun, dar eram în clasa a unsprezecea și nu fusesem decât la piese de teatru pentru copii. La nici o lună după ce l-am cunoscut pe domnul Barbu, aveam să văd, la teatrul Nottara, Cazul Gavrilescu, după Mircea Eliade – un alt eveniment major din viața mea (căci atunci m-am decis, ad-hoc, că vreau să mă fac actor!)

După mai multe mini-spectacole, prinzând “gustul scenei” și decizând că voi “da la teatru”, i-am mărturisit această dorință domnului Barbu, care nu m-a descurajat – căci nu descuraja niciodată un tânăr! – și m-a ajutat să aleg câteva poezii pe care să le lucrez – cu intonație, joc scenic, tot ce trebuie. Din ce am ales atunci, nu mai țin minte decât Regina ostrogoților de George Coșbuc, poezia sa preferată – și până astăzi, mă trec fiori când citesc Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad… Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

Am participat, cu domnul Barbu și trupa noastră de teatru, la diferite festivaluri de teatru. Am avut ocazia, astfel, să joc în prima mea piesă de teatru, pe o scenă adevărată, în fața spectatorilor ce urmăreau atent (oh! ce sentiment copleșitor!) – Neînțelegerea de Albert Camus. Nu îmi mai amintesc foarte bine circumstanțele, dar până astăzi îmi amintesc textul, precum și reacțiile care au urmat; la ceva vreme după această reprezentație, două actrițe care fuseseră în comisie, m-au sunat să mă felicite.

Domnul Stelian Barbu devenise pentru mine un mentor și un prieten. A venit chiar și la ziua mea de naștere, unde, atipic petrecerilor din vremea aceea (numite, popular, bairamuri!) am cântat la chitară cu dânsul și cu prietenii ceilalți, de vârste apropiate mie, am spus poezii, am jucat șah, pantomimă și am râs stâlcindu-ne limbile în exerciții complicate de dicție. Da! A fost o petrecere pe care nu o voi uita niciodată – iar un alt motiv este acela că am avut ocazia, atunci, de a face o fotografie cu domnul Barbu – o fotografie care este, până astăzi, una dintre marile și scumpele mele comori.

stelian-barbu

Nu am multe date biografice despre domnul Stelian Barbu – nu am decât amintirile și o poezie pe care o scrisese, și pe care o transcriu aici. Nu analizați valoarea ei literară, ci pe aceea profund umană, expresia sensibilității unui om ce mi-a însemnat existența și de care mă desparte, din nefericire, eternitatea.

Intrasem la două facultăți – la Teatru și la Litere. Eram în semestrul II la amândouă, mândră și mai tot timpul epuizată, și îmi văzusem visul cu ochii – visul în a cărui reușită domnul Stelian Barbu nu încetase nicio clipă să creadă – studiam actoria. Pe 14 aprilie 2000, m-am întors seara de la Facultate, când mama mea, cu o expresie gravă, m-a rugat să stau jos și mi-a dat teribila, îngrozitoarea veste că domnul Stelian Barbu, mentorul și prietenul meu, murise în urma unui infarct, subit, neașteptat, fără niciun semn care să anunțe teribila tragedie. Mai târziu aveam să aflu că fusese înmormântat în Cimitirul Izvorul Nou dar nu am aflat niciodată mai multe, pentru a merge la mormântul său. Cine știe – poate că în urma acestui articol, îmi vor scrie oameni care știu mai multe. Le voi fi recunoscătoare pentru orice amintire fotografie sau informație biografică, orice ne-ar putea ajuta să completăm portretul unui om care nu trebuie uitat.

Închei aici, gândindu-mă că domnul Stelian Barbu, căruia îi voi fi pentru totdeauna recunoscătoare, încă veghează asupră-mi din tărâmul îngerilor.

Veronica Anghelescu

 

Anonima

de Stelian Barbu

 

Te caut în orele mele de nesomn

și în clipele mele de neliniște.

Te caut în freamătul pădurii, toamna.

Te caut în fulgul de nea ce zboară aiurea

și în privirile nevinovate ale căprioarei fără scăpare.

Și ca să fiu sigură că te voi găsi –

mă voi jertfi pentru tine

și cu ultima picătură de speranță

am să te caut

oriunde te-ai afla.

Și când te voi găsi,

dacă te voi găsi,

n-am să-ți sar de gât să-ți spun cât te iubesc

și n-am să mă plâng de rănile dobândite.

N-am să-ți spun nici măcar… că te-am căutat.

Am să trec pe lângă tine,

căutându-ți privirea,

și-am să rămân mai departe

o anonimă care… te iubește.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Un răspuns »

  1. Pingback: Nimeni nu își mai amintește de Stelian Barbu | Extraordinary People

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s