Omul potrivit la locul potrivit, un deziderat tot mai greu de realizat?

Standard

Omul potrivit la locul potrivit, un deziderat tot mai greu de realizat?

(continuare a articolului Impresie versus Expresie)

       În diversele ocazii în care am fost intervievat, la televiziunile și posturile de radio din țară și din străinătate sau în presa scrisă, am răspuns că ceea ce m-a atras și m-a determinat ca la un moment dat să aprofundez și să mă specializez în jazz, a fost nevoia de libertate…

Improvizația muzicală, practicată constant în jazz, conferă – la prima vedere- acel cadru de exprimare liberă, dar lucrurile nu stau așa încă de la început !?

Arta improvizației muzicale, care este și materia principală de specialitate  a specializării academice universitare, conține etape de studiu și pregătire reglementate științific în cadrul programei analitice (în mod ideal, ținând cont de ceea ce se întâmplă la cea mai importantă instituție de învățământ de jazz din lume Berklee Colege of Music din Boston, S.U.A. cu filialele existente și pe alte continente.

Așa cum spuneam, “libertatea” pe care o conferă improvizația muzicală (cu specific de jazz) poate fi accesată de muzicianul practicant abia după ce își va fi asumat etapele de studiu cuprinse în programa de studiu…

De altfel, așa cum am și demonstrat în axioma : improvizația = variația = muzica din teza de doctorat cu titlul Improvizația muzicală între libertate și control, etapele de pregătire și conținuturile improvizației muzicale sunt, în proporție foarte mare, asemănătoare etapelor de pregătire a artei compoziției muzicale. Din acest motiv, în învățământul românesc universitar, jazzul (și “muzica ușoară”) se studiază ca specializare în cadrul compoziției muzicale (și nu cum există eronat și nelegal (ținând cont de diplomele pe care le emit facultățile de profil)  în Planul cadru al invățământului liceal, ca “muzică vocală”, dar acesta este un alt subiect pe care l-am adus în atenția Ministerului Educației).

Există, la nivel global, tendința de a se profita (în mod nefericit) de “libertatea” pe care o conferă jazzul.  Sub umbrela conferită de atitudinea de fraternizare a jazzmanilor cu celelate genuri muzicale, și în cadrul stilistic al world music, mulți muzicieni, care nu sunt practicanți de jazz, încearcă să-și promoveze producțiile în cadrul jazz-world music, rezultatele fiind pe măsură, adică fără legătură cu genul muzical jazz…

O altă practică cu efect de bumerang pentru practicanți este realizarea simbiozelor classical-jazz. Pentru realizarea unui asemenea demers muzical, este necesar ca muzicianul să fie pregătitit în ambele genuri muzicale.

Doarece, personal, am aplecare către simbiozele classical-jazz, voi încerca să evidențiez câteva exemple de pe mapamond, unele pozitive, altele nu.

Una dintre pianistele de jazz, celebră în acest moment, este Hiromi Uehara. Fiind o practicantă a ambelor genuri muzicale (clasic și jazz), Hiromi abordează teme din muzica clasică pe care le metamorfozează prin tehnica improvizației muzicale.

Nu știu dacă întâmplător sau nu, mai mulți muzicieni de jazz au fost atrași de tema din partea a doua a sonatei Pathetique de Beethoven.

Personal, am abordat această temă a lui Beethoven încă din anul 2009, atunci când am fost invitat în cadrul onorant al festivalul Enescu, la secțiunea Teme clasice în interpretări moderne.

În continuare vom avea câteva exemple de simbioze classical-jazz, unele pozitive, altele nu, criteriile de evaluare fiind de natură obiectivă.

Ca exemplu pozitiv este varianta părții a doua din sonata Pathetique de Beethoven, în versiunea pianistei Hiromi Uehara care a adoptat varianta rearmonizării temei :

Întâmplător sau nu, atât  Hiromi Uehara, cât și eu, am decis ca variațiunile improvizatorice să fie realizate pe tema din secțiunea A a lucrării (personal am realizat proiectul inainte cu câțiva ani față de Uehara).

În calitate de profesor, am o tematică de masterclass (pe care am prezentat-o la universități de pe mai multe continente) care include posibilități de realizare a simbiozelor classical – jazz.

Un alt muzician și profesor de jazz care a abordat improvizatoric partea I a sonatei lui Bethoven este americanul Marc Sabatella :

 

Versiunea personală orchestrată pentru Big Band în cadrul  Festivalului George Enescu ediția 2009 :

 

 

 

În cadrul colaborărilor pe care le-am avut cu instituții de învățământ din diverse locuri pe glob (Malaezia, Ukraina, Belarus etc), am prezentat constat un subiect rar abordat și anume Simbioze între muzica clasică și jazz prin arta improvizației muzicale.  De fiecare dată, studenții și profesorii sunt deosebit de interesați și încântați de subiectul meu (detalii video aici :

 

 

În premieră, din respect pentru rubrica pe care o realizez în revista No14PlusMinus de ani buni, prezentăm un fragment din conținutul acestei tematici de masterclass :

1

2

 

 

Observăm că improvizația muzicală nu este aleatorie ci respectă configurația armonică (cifrată aici în manieră jazz) a temei originale a lui Beethoven.

Travaliul dezvoltător, de tip improvizatoric se supune regulilor curpinse în Arta improvizației muzicale…

       În continuare, prezentăm ca un exemplu paralel versiunea personală a acestei teme, înregistrare cuprinsă pe albumul Florin Raducanu plys Beethoven, Chopin , Enescu on Jazz , live from Porgy&Bess – Vienna, Austria 2010 :

 

 

Ca un contraexemplu (așa nu !) prezentăm o abordare mai puțin academică a unei alte lucrări de același genial compozitor, L.van Beethoven.

Din păcate, această abordare este una hazardată, haosul formal și schimbarea ethosului frumoasei teme nefiind un exemplu de urmat :

 

Celebra bagatelă fur Elise este o temă care a prins viață ca urmare a trăirilor sincere pe care Beethoven le-a experimentat când era îndrăgostit de o anonimă pe nume Elise. Tema principală este plină de candoare, dar lucrarea conține și episoade scurte în care Beethoven și-a expus tumultul trăirilor sale prin tehnici componistice care denotă măiestria și maturitatea sa muzicală.

Modul distrat în care cei doi protagoniști din filmare abordează, pe de-o parte tema lui Beethoven, iar pe de alta improvizația de jazz, nu poate fi un exemplu pozitiv în cadrul expunerilor de tip pedagogic… Excesul și ostinația ostentativă de “blue” în cadrul progresiilor tonale și al pedalelor, denotă o imaturitate jazzistică, joaca, și mai ales eperimentul public haotic, nefiind chiar un demers academic.

Așa cum spuneam, nu este simplu de abordat în mod serios simbioza classical-jazz. Cred că la baza unui astfel de demers muzical ar trebui să stea conceptul lui Enescu despe muzică : “… Muzica este un lucru grav”.

Ca un exemplu pozitiv din altă sferă artistică, cea a cinematografiei (în care muzica/ coloana sonoră joacă un rol deosebit) este cel din filmul The fifth element.

Atunci când există omul potrivit la locul potrivit, rezultatul este de excepție. Muzicienii specializați în coloană sonoră respectiv muzică de film au realizat un mixaj excelent bazat pe sunetele reale ale excelentei soprane de origine albaneză, Inva Mula (după expunerea temei Il dolce suono din opera Lucia de Lamermoor de Gaetano Donizetti).

Poate că în cadrul proiectelor de (re)orchestrare, temele muzicale din folclorul real ar merita o mai mare atenție în detrimentul muzicilor de petrecere/divertisment care nu constituie chiar un deziderat academic, eventual preluarea unor teme care ulterior să fie supuse unui proces de metamorfozare componistică, urmat de o serioasă abordare orchestrală. Nu este  de ajuns să fie dispuse sunetele constitutive ale acordurilor (și acelea brute/nestilizate) instrumentelor din cadrul ansamblului,  iar realizarea “punților” și/sau a momentelor componistice introductive- variațional sau liber- ar trebui să fie obligatorii în cadrul unor demersuri de orchestrație (am observat preocupări în țară nu foarte reușite în acest sens).

În încheiere, pentru ca vorba să nu fie lungă și fără acoperire, expunem un moment pe care l-am realizat cu Filarmonica din Belarus (cei interesați pot să vizioneze/audieze concertul integral aici : http://jazzworldquest.com/florin_raducanu/?page_id=841 ) o orchestrație și o dezvoltare originală având ca bază o lucrare de Manuel de Falla, Nana (Berceuse), temă de proveniență folclorică iberică pe care compozitorul a cizelat-o și metamorfozat-o, noi dându-i o altă conotație estetică simbiotică :

 

 

Prof. dr. Florin Răducanu

http://jazzworldquest.com/florin_raducanu/

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s