Arhivele lunare: iunie 2018

Scufița Roșie la Teatrul Țăndărică

Standard

Scufita-Rosie-9-1.jpg

Nu mai fusesem la Teatrul Țăndărică din copilărie! Dar cum în viață totul se repetă ciclic, când fetița mea a împlinit vârsta ce îi permite accesul în sala de spectacol, am decis să mergem să vedem o poveste ce este, de bună seamă, cunoscută tuturor copiilor – Scufița Roșie. Printre numeroasele adaptări ale acestui străvechi basm se numără îndrăgitele versiuni ale lui Charles Perrault și a Fraților Grimm.

 

Citiți articolul complet aici:

https://extraordinarypeople.info/2018/06/14/scufita-rosie-la-teatrul-tandarica/

Veronica ANGHELESCU

 

 

 

Reclame

De la Mahler – sau Bach? – la contemporani

Standard

Parafrazând titlul unei cărți de Vasile Iliuț, de altfel subțire și nesatisfăcătoare în cercetarea științifică, ne putem face o idee despre repertoriul concertului susținut de Filarmonica Transilvania în 8 iunie.

Muzicienii l-au avut la pupitru pe Cristian Mandeal, dirijor axat preponderent pe muzica secolului XIX și pe cea din prima jumătate a secolului XX, acordându-le o atenție deosebită compozitorilor români pentru care a și susținut prime audiții absolute. Dintre toți aceștia, activitatea consacrată promovării muzicii lui George Enescu – luând parte și la realizarea filmului documentar turnat de TVR despre compozitorul botoșănean -, în țară și în străinătate, este cea mai vizibilă. Nu s-a abătut de la traseu nici în pregătirea evenimentului de ieri, care a debutat cu o creație recentă (2016) semnată Cornel Țăranu. Lucrare avangardistă cu propriile culminații, contraste și sintaxe, aceasta este întretăiată de fragmente de fugă pre-compuse, ceea ce i-a adus și numele – Bachiana. Secțiunile baroce sunt la rândul lor prelucrate aducând uneori cu muzica neoclasică ori galantă/preromantică prin prisma interpretării, în special prin tempo-urile abordate. O alegere inspirată pentru deschiderea unui vocal-simfonic, compoziția a fost înțeleasă de dirijori și instrumentiști, redată minuțios și cu bucurie. Or, atitudinea aceasta nu e una generalizată, întrucât mulți muzicieni de orchestră sunt reticenți față de lucrările contemporane, studiindu-le mai curând din obligație. Nu a fost și cazul Bachianei, pe care de altfel și publicul a primit-o foarte bine. Compozitorul a fost și el gratulat la final cu aplauze.

Cântecele calfei drumețe (Lieder eines fahrenden Gesellen), Gustav Mahler, au continuat  concertul. Cu Florin Estefan în rol de solist, publicul l-a însoțit pe tânărul decepționat în dragoste, din pricina iubitei care se căsătorește cu altul. Prin subiect și redare componistică, evocă Winterreise de  Franz Schubert, pe ale cărui mijloace de expresie și culori Mahler le-a asimilat. Baritonul a început bine, însă a pierdut contactul cu sala pe parcurs. Nici comunicarea cu dirijorul n-a fost cea mai fericită, în partea a treia generându-se asincronii între solist și orchestră. După culminația chinuită din acut, atenția în sală a scăzut considerabil, iar plictisul s-a râspândit într-un ritm accelerat. Unii abia așteptau să se încheie, în vreme ce câțiva preferau ecranele telefoanelor.

Precedat de o scurtă pauză, a venit timpul simfoniei. Compusă în paralel cu Suita a II-a, Simfonia a II-a de Enescu reprezintă un cumul dens de tendințe și tehnici: o temă energică și una lirică, doinită – unde prim-flautistul s-a descurcat excelent în redarea caracterului pastoral – în prima parte, sugestii deopotrivă post-romantice și impreioniste în partea a doua, precum și sinteza realizată în ultima mișcare, aducătoare de noi conținuturi. Toate aceste elemente fascinează auditorii, deși muzica în sine e dificil de urmărit din pricina masivității. Alături de flaut și clarinet, cornii au fost la înălțime, întregind imaginea sonoră. M-am bucurat să văd – și ascult – orchestra omogenă, unificată în suflu și efort, în special în sardonica parte a treia, cu trimiterile războinice asemănătoare celor care l-au consacrat pe Șostakovici. Seriozității lor din timpul concertului i-au urmat aplauzele insuficiente – pentru că sala a fost pe jumătate goală, mai mare trecere au Rapsodiile române decât Simfonia a II-a – ale spectatorilor. După ce i-a ridicat pe șefii de partidă în timpul aplauzelor, Mandeal a închis partitura și a ținut-o deasupra capului, sugerând că meritul e în primul rând al lui Enescu.

Afară, în fața Filarmonicii, o doamnă îi spune prietenei sale: Te mai doare capul după asemenea muzică?

Diana SĂSĂRMAN