Arhive pe autori: no14plusminus

Scufița Roșie la Teatrul Țăndărică

Standard

Scufita-Rosie-9-1.jpg

Nu mai fusesem la Teatrul Țăndărică din copilărie! Dar cum în viață totul se repetă ciclic, când fetița mea a împlinit vârsta ce îi permite accesul în sala de spectacol, am decis să mergem să vedem o poveste ce este, de bună seamă, cunoscută tuturor copiilor – Scufița Roșie. Printre numeroasele adaptări ale acestui străvechi basm se numără îndrăgitele versiuni ale lui Charles Perrault și a Fraților Grimm.

 

Citiți articolul complet aici:

https://extraordinarypeople.info/2018/06/14/scufita-rosie-la-teatrul-tandarica/

Veronica ANGHELESCU

 

 

 

Reclame

De la Mahler – sau Bach? – la contemporani

Standard

Parafrazând titlul unei cărți de Vasile Iliuț, de altfel subțire și nesatisfăcătoare în cercetarea științifică, ne putem face o idee despre repertoriul concertului susținut de Filarmonica Transilvania în 8 iunie.

Muzicienii l-au avut la pupitru pe Cristian Mandeal, dirijor axat preponderent pe muzica secolului XIX și pe cea din prima jumătate a secolului XX, acordându-le o atenție deosebită compozitorilor români pentru care a și susținut prime audiții absolute. Dintre toți aceștia, activitatea consacrată promovării muzicii lui George Enescu – luând parte și la realizarea filmului documentar turnat de TVR despre compozitorul botoșănean -, în țară și în străinătate, este cea mai vizibilă. Nu s-a abătut de la traseu nici în pregătirea evenimentului de ieri, care a debutat cu o creație recentă (2016) semnată Cornel Țăranu. Lucrare avangardistă cu propriile culminații, contraste și sintaxe, aceasta este întretăiată de fragmente de fugă pre-compuse, ceea ce i-a adus și numele – Bachiana. Secțiunile baroce sunt la rândul lor prelucrate aducând uneori cu muzica neoclasică ori galantă/preromantică prin prisma interpretării, în special prin tempo-urile abordate. O alegere inspirată pentru deschiderea unui vocal-simfonic, compoziția a fost înțeleasă de dirijori și instrumentiști, redată minuțios și cu bucurie. Or, atitudinea aceasta nu e una generalizată, întrucât mulți muzicieni de orchestră sunt reticenți față de lucrările contemporane, studiindu-le mai curând din obligație. Nu a fost și cazul Bachianei, pe care de altfel și publicul a primit-o foarte bine. Compozitorul a fost și el gratulat la final cu aplauze.

Cântecele calfei drumețe (Lieder eines fahrenden Gesellen), Gustav Mahler, au continuat  concertul. Cu Florin Estefan în rol de solist, publicul l-a însoțit pe tânărul decepționat în dragoste, din pricina iubitei care se căsătorește cu altul. Prin subiect și redare componistică, evocă Winterreise de  Franz Schubert, pe ale cărui mijloace de expresie și culori Mahler le-a asimilat. Baritonul a început bine, însă a pierdut contactul cu sala pe parcurs. Nici comunicarea cu dirijorul n-a fost cea mai fericită, în partea a treia generându-se asincronii între solist și orchestră. După culminația chinuită din acut, atenția în sală a scăzut considerabil, iar plictisul s-a râspândit într-un ritm accelerat. Unii abia așteptau să se încheie, în vreme ce câțiva preferau ecranele telefoanelor.

Precedat de o scurtă pauză, a venit timpul simfoniei. Compusă în paralel cu Suita a II-a, Simfonia a II-a de Enescu reprezintă un cumul dens de tendințe și tehnici: o temă energică și una lirică, doinită – unde prim-flautistul s-a descurcat excelent în redarea caracterului pastoral – în prima parte, sugestii deopotrivă post-romantice și impreioniste în partea a doua, precum și sinteza realizată în ultima mișcare, aducătoare de noi conținuturi. Toate aceste elemente fascinează auditorii, deși muzica în sine e dificil de urmărit din pricina masivității. Alături de flaut și clarinet, cornii au fost la înălțime, întregind imaginea sonoră. M-am bucurat să văd – și ascult – orchestra omogenă, unificată în suflu și efort, în special în sardonica parte a treia, cu trimiterile războinice asemănătoare celor care l-au consacrat pe Șostakovici. Seriozității lor din timpul concertului i-au urmat aplauzele insuficiente – pentru că sala a fost pe jumătate goală, mai mare trecere au Rapsodiile române decât Simfonia a II-a – ale spectatorilor. După ce i-a ridicat pe șefii de partidă în timpul aplauzelor, Mandeal a închis partitura și a ținut-o deasupra capului, sugerând că meritul e în primul rând al lui Enescu.

Afară, în fața Filarmonicii, o doamnă îi spune prietenei sale: Te mai doare capul după asemenea muzică?

Diana SĂSĂRMAN 

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

Standard

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

(O povestire despre Poezie)

 

20180513_202549.jpgCând Valentin Petculescu mi-a dăruit ultima sa carte de poezie și am început s-o citesc, am știut imediat că voi scrie despre ea, dintr-o necesitate lăuntrică; simt nevoia să scriu despre majoritatea lucrurilor și experiențelor ce-mi însemnează, într-un fel sau altul sufletul. Nu scriu pentru că Valentin Petculescu îmi este unul dintre cei mai dragi prieteni și pentru că sunt, de mulți ani, un admirator sincer și entuziast al creațiilor sale – fie ele muzicale, literare sau, mai nou, plastice (pictează minunat!). Nu acesta este motivul. În fapt, motivul pentru care scriu aceste lucruri este acela că Pisica împotriva melancoliei (titlul volumului de poezii) este o carte ce m-a făcut să mă opresc, pentru o clipă, în iureșul vieții, să ascult, să meditez, să mă gândesc la cât de puțin timp avem, la cât de bogate sunt clipele ce se scurg și la cât de mult am vrea să le păstrăm. Eu scriu povestiri pentru a-mi așeza mai bine în inimă amintirile; Valentin le îmbracă în haina mai nobilă și mai plină de grație a poeziei.

Aceasta este, în fapt, tot o povestire: vă povestesc – nu cartea, căci cum s-ar putea povesti o carte de poezii? – ci experiența mea, citind-o. Cred că cel mai greu se scrie despre poezie. În afara cazurilor în care inautenticul este ușor perceptibil – și deci, nu merită nici să citești, nici să scrii despre, a citi și a realiza analiza unui volum de poeme este un act de contemplație în sine, pentru că poezia nu exprimă, ci creează frumusețea și miraculosul, elevația și ascensiunea (chiar și atunci când se fixează în estetica urâtului). Ca în orice act de contemplație, mai întâi privești, asculți, și lași tăcerea să se aștearnă, căci nu e nimic de spus. Poezia este un portal, un medium, o ușă către ceva ce poate fi doar intuit, presimțit, în treacăt; miezul poeziei este inefabil și esențial; acel miez – starea ce a generat-o, imaginea din spatele cuvintelor – poate fi perceput de cititor – și am încercat și eu, la fiecare pas – dar nu ca prezență, ci, cred, doar ca absență.

Citiți textul complet:

https://extraordinarypeople.info/2018/05/13/o-pisica-impotriva-melancoliei-de-valentin-petculescu/

Veronica Anghelescu

 

O povestire la plecarea lui Nicolae Teodoreanu

Standard

27971676_1574743322563131_7753927858924825395_nVestea plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât – vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.

Prea mulți oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri, trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.

Citiți articolul complet aici:

https://extraordinarypeople.info/2018/04/28/o-povestire-la-plecarea-lui-nicolae-teodoreanu/

Veronica Anghelescu

 

 

Liviu Dănceanu. În loc de In Memoriam… o povestire

Standard

Este foarte greu să scrii In Memoriam, mai ales despre ființele ce ne sunt dragi, care ne-au însemnat sufletul, care ne-au determinat, într-un fel sau altul, devenirea. Pe 26 octombrie 2017, primeam vestea că Liviu Dănceanu plecase fulgerător dintre noi. Primul meu impuls, după ce am văzut un status pe Facebook ce anunța RIP Liviu Dănceanu, a fost să sun doi-trei prieteni și să mă asigur că e o glumă; nu putea fi adevărat. Și totuși… așa era. Dar abia vorbisem! Mereu ne spunem asta. Abia l-am văzut pe acest om, abia am vorbit azi de dimineață, cum se poate ca până seara să nu mai fie – și totuși, așa se întâmplă – așa plecăm cu toții, într-o clipă. Și atunci mi-am spus că trebuie să scriu – nu pentru că memoria sa are nevoie de cuvintele mele, pentru că un astfel de om rămâne înscris în conștiința familiei noastre culturale – ci pentru că eu am nevoie să-mi fixez amintirile și să le împărtășesc cu cei care, la rândul lor, l-au iubit.

Citiți articolul complet:

https://extraordinarypeople.info/2017/11/29/liviu-danceanu-in-loc-de-in-memoriam-o-povestire/

Veronica Anghelescu

 

La reînceperea activității Revistei

Standard

Foarte curând, Revista No14 Plus Minus își va relua activitatea.

Pentru a pune un început bun acestui demers, vă rog să citiți cele de mai jos și să acționați după cum vă îndeamnă inima.

Nu doresc să vă rog să ajutați Revista. Revista va găsi resurse pentru a funcționa, așa cum a făcut întotdeauna.

În schimb, vă voi ruga să ajutați câțiva oameni foarte săraci. Și când spun foarte săraci, știu despre ce vorbesc, deoarece trec pe lângă adăpostul lor în fiecare zi.

20171010_075612

Priviți fotografia. În aceste condiții precare și insalubre, fără apă și electricitate, locuiesc 5 adulți și 3 copii. Adulții lucrează cu toții pe unde pot (la spații verzi, la reciclare material plastic) dar chiar și așa, abia supraviețuiesc. Fetița cea mai mare merge la școală și are note bune.

Urgența majoră a acestor oameni sunt lemnele de foc (au o sobă mică în această construcție prăpădită). Azi dimineață, mai aveau două lemne (două crengi subțiri).

Un cititor mi-a recomandat un depozit de lemne unde o tonă de lemne costă 400 lei (le-ar ajunge o lună).

Dacă vreți și puteți să-i ajutați pe acești oameni cu cât de puțin, puteți face o mică donație prin PayPalul Revistei (sau, dacă vă e mai ușor, ne putem întâlni): veroadrian2014@gmail.com

 

Pe curând, dragi oameni buni!

Veronica Anghelescu

 

Concert-eveniment în SIMN 2017: devotioModerna!

Standard

18557016_10154550100487727_5940379683904703493_nÎn ultimii doi ani, mi-a fost mai dificil să particip la toate concertele Festivalului SIMN, așa cum făceam pe când eram studentă. Totuși, am putut asista la câteva evenimente, deosebite, cu un repertoriu atent selectat de către organizatorii artistici ai Festivalului și ai ansamblurilor instrumentale respective.

Un astfel de concert-eveniment a fost și cel susținut de ansamblul devotioModerna coordonat și dirijat de dr. Carmen Cârneci. Domnia-sa este unul dintre cei mai activi promotori ai muzicii contemporane românești și internaționale și un excelent, neobosit manager și organizator de evenimente culturale care merită cu prisosință cuvinte de laudă.

Ansamblul devotioModerna a împlinit 12 ani de activitate neîntreruptă sub riguroasa conducere a compozitoarei și dirijoarei Carmen Cârneci. Am urmărit concertele ansamblului încă de când eram studentă la compoziție, având mereu ceva important de învățat din fiecare manifestare artistică. În caietul meu de concerte în care notez și astăzi fiecare manifestare a frumosului muzical ce-mi lasă un ecou în suflet, se află însemnări dintre cele mai diverse cu privire la concertele devotioModerna, începând cu evenimentul ce avea să marcheze debutul Ansamblului pe scena studioului “Alfred Alessandrescu” al Societății Române de Radiodifuziune (în anul 2005) și continuând cu aparițiile fidele pe scenele Festivalurilor Naționale și Internaționale de Muzică Contemporană (cu deosebire SIMN și Meridian, dar nu numai).

Numele ansamblului, sonor din multiple puncte de vedere, amintește de mișcarea reformatoare în plan spiritual creștin ce îndemna credincioșii la o reînnoire, reîmprospătare sufletească prin adoptarea anumitor practici – smerenia, supunerea față de reguli (rigoarea, cu alte cuvinte, indispensabilă și în muzică!) și o anumită simplitate a vieții, abandonarea inutilului, a pomposului, a exagerării și concentrarea pe ceea ce este esențial – valori cu ecouri adânci, profunde, în creațiile muzicale și literare contemporane. Mișcarea spirituală Devotio Moderna îngloba în filosofia sa principiile umanismului renascentist și elemente de misticism german, punând pe prim-plan o relație personală cu planul divin văzut ca persoană și promovând practicarea meditației și a rugăciunii după anumite principii stricte. Paralela cu planul muzical actual este ușor de identificat, căci ce altceva este compoziția contemporană dacă nu esențializare a regulilor de construcție, meditație asupra unor planuri încă neexplorate (da, astfel de zone încă există, orice s-ar spune) și o concentrare a privirii spre interior.

Revenind la ansamblul devotioModerna, trebuie arătat, mai ales, că este o formație instrumentală deschizătoare de drumuri la nivel interpretativ, dând, de-a lungul timpului, șansa multor tineri interpreți de a evolua pe scenele importante ale Capitalei și ale altor orașe din țară alături de interpreți consacrați ce au acumulat o bogată experiență concertistică. Pentru un tânăr interpret, acesta este un lucru extrem de important, cu deosebire pentru aceia care doresc să își dedice energia și dragostea muzicii contemporane – lucrările fiind, cel mai adesea, dificile și obligând interpretul să încerce să își depășească în mod constant limitele, pentru a face față inovației și experimentului.

În cadrul concertului din SIMN 2017, am putut admira interpreți de vârste diferite, cu personalități și experiențe de viață și concertistice diferite de asemenea, dar care au reușit să configureze un act artistic omogen, lucru care se datorează nu numai dăruirii și implicării acestora, ci și rigorii și talentului dirijoral al coordonatoarei ansamblului, compozitoarea Carmen Cârneci. I-am admirat întotdeauna stilul dirijoral, precis, elegant, econom și sobru; în calitate de dirijoare, este mai puțin înclinată spre acel gen de grațioasă coregrafie aeriană (ce are, fără doar și poate, darul de a impresiona din anumite puncte de vere, nimic de zis!) cât mai ales spre redarea și conducerea perfectă a actului muzical, robust și minuțios studiat! Dacă vreodată aș fi devenit dirijoare, mi-ar fi plăcut să-i deprind stilul ce o definește atât de bine și care este, în ultimă instanță, unic.

Așadar, interpreții ce au cântat conduși de mâna dirijoarei Carmen Cârneci: Carla Stoleru (flaut), Irina Rădulescu (percuție) căreia i s-au alăturat Sorin Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu; Endre Guran (violă), Dan Cavassi (violoncel); Natalia Pancec (vioară), Valentin Ghiță (oboi), Mihai Bădiță (clarinet), Cristian Buciumaș (fagot) și Mihai Murariu (pian). Invitat, a fost chitaristul Cătălin Soare.

Carla Maria Stoleru este deja binecunoscută în cercurile de muzică contemporană, fiind o foarte talentată flautistă. Studentă în anul IV la Universitatea Națională de Muzică din București, la clasa prof. dr. Ion Bogdan Ștefănescu, este un spirit deschis noilor experiențe; deși nu am avut plăcerea de a o asculta într-o lucrare pentru flaut solo în cadrul concertului, i-am apreciat contribuția în lucrările de ansamblu incluse în program. Sunetul său, dulce, clar și precizia cu care stăpânește instrumental s-au individualizat în lucrarea compozitoarei Tatjana Milošević, unde a cântat și la piccolo, și, cu deosebire, în complexa lucrare semnată Carmen Cârneci (ca întotdeauna, o probă de virtuozitate contemporană).

Alți doi tineri interpreți pe care i-am apreciat sunt Cristian Buciumaș – fagot și Mihai Bădiță, clarinet. Cel dintâi a făcut din nou dovada (dacă mai era nevoie!) că fagotul este un instrument cu valențe neprețuite în spațiul muzicii noi, un fapt ce fusese excepțional intuit de Stravinski prin celebrul debut al Sărbătorii primăverii și exploatat, exacerbat și în fine desăvârșit de compozitorii contemporani ce au explorat toate posibilitățile tehnice ale instrumentului. Mihai Bădiță, cel care a deschis concertul printr-o lucrare solo interpretată excepțional, este unul dintre numele cele mai… sonore în grupul clarinetiștilor dedicați muzicii contemporane – și despre care vom avea întotdeauna, sunt convinsă, numai cuvinte de laudă!

Valentin Ghita, de asemenea, nu mai are nevoie de nicio prezentare, el dedicându-se încă din perioada studenției muzicii contemporane pentru oboi, el colaborând cu numeroase formații și aducând o importanță contribuție la interpretarea unei muzici contemporane de calitate. La vioară am putut-o urmări pe Natalia Pancec, ce face parte din orchestra Filarmonicii George Enescu dar car aduce, de asemenea, o importantă contribuție în spațiul muzicii contemporane, colaborând cu ansamblul devotioModerna, dar și în formule de duo și trio cu alți colegi muzicieni.

Violoncelistul Dan Cavassi a făcut încă o dată dovada excepționalului său talent interpretativ, cu deosebire în opus-ul –embER, o lucrare ce pune în prim-plan violoncelul, dându-i interpretului posibilitatea de a explora toate valențele expresive ale instrumentului, de la melodie la zgomot, prin descompunerea și recompunerea sunetului însuși și extrapolarea substanței eterice a obiectului sonor. Aceleași cuvinte de laudă, atât pentru profesionalismul lor, cât și pentru deschiderea față de nou și inedit se cuvin și colegilor săi, Endre Guran – violă, invitat prestigios ce a sosit din Elveția pentru a se alătura, în seara respectivă, ansamblului și a oferi un excepțional moment solistic alături de contribuțiile în piesele de ansamblu. Endre Guran este originar din România și ne-am bucurat să îl revedem pe scena Universității Naționale de Muzică. Energia degajată din interpretarea oferită lucrării lui Penderecki mi-a evocat un tablou tragic și răscolitor, desprins parcă dintr-un film de Stanley Kubrick.

Nici Mihai Murariu nu a fost mai prejos, pianist talentat, cu o bogată experiență în interpretarea muzicii contemporane, energic, vivace și precis în execuție, atât în lucrarea proprie, cât și în celelalte opusuri. Am apreciat, încă o dată, la Mihai Murariu, naturalețea actului interpretativ, concentrarea exclusivă pe transpunerea în sunet a partiturii.

Cuvinte de laudă se cuvin și pentru echipa percuționiștilor – Irina Rădulescu, alături de Iulia Bitta, Răzvan Florescu, Mihai Mînzar și Sorin Neculai – echipă “greu încercată” (ca întotdeauna în muzica contemporană!) în cadrul concertului nostru. Având de manevrat numeroase instrumente în cadrul unui amplasament complex, ei s-au achitat admirabil de sarcina lor. O discretă recomandare dorim să le facem cu privire la intensitatea sunetului, ce ar trebui să se încadreze armonios în ansamblu, mai ales acolo unde interpreții se află la distanță unul de celălalt. Ne dorim să îi vedem cât mai des și pe viitor, ca și pe ceilalți doi invitați – Traian Moldoveanu și Bogdan Ionescu (trompetă), ale căror apariții au amintit de “personajele” teatrului instrumental.

Câteva cuvinte, impresii personale și despre piese (descrierea lor, din punctul de vedere al autorilor, se găsește în caietul-program și ar fi redundant să o redau și eu aici) lăsând-o, desigur, la o parte pe cea dintâi, semnată de chiar autoarea acestei cronici, căci nu se cuvine să vorbim despre noi înșine. Pentru că interpretul ese formidabil, vă invit, doar, să îl ascltați și aplaudați.

Întotdeauna mi-a plăcut Krzysztof Penderecki, dar nu avusesem încă prilejul să ascult această lucrare solistică pentru violă, Cadenza (1984). Mi-a inspirat un arc sonor, suplu și elegant, construit pe principiul încet-repede-încet, figura melodică descendentă, cromatică, punctată de numeroase opriri abrupte ale discursului sonor constituind o atmosferă pe care am perceput-o ca fiind tragică în profunzime, generatoare de metafore vizuale în plan imaginar, răscolitoare. Încă o dată, felicitări maestrului Endre Guran pentru interpretare!

Mai ascultasem și cu alte ocazii –embER (die Stille, ich) pentru violoncel-solo și ansamblu, compusă de Carmen Cârneci în 1999. A fost o experiență profund benefică, meditativă în fapt și, aș spune, educativă (căci mereu avem ceva de învățat, cu deosebire de la maeștrii noștri din imediata apropiere) – urmărirea traiectului sonor, multiplicat precum lumina printre fațetele unui cristal perfect cioplit, dialogul inedit al instrumentelor (chitara a particularizat paleta sonoră într-un mod inedit, deseori evocându-mi sonoritatea harpei, având în plus față de aceasta agilitatea specifică unui instrument ce nu este regăsit adesea în instrumentația opusurilor contemporană). Un discurs componistic rafinat și subtil, riguros construit și condus de însăși compozitoarea, aflată la pupitrul dirijoral. Solistului violoncelist, maestrul Dan Cavassi, i s-a potrivit “rolul” ca o mănușă, el însuşi investind în construcția sa nu numai virtuozitate pură, ci și introspecție, interiorizare, pe care le-am apreciat în mod deosebit.

Chatatutu a compozitoarei Tatjana Miloševič (2013) mi-a oferit prilejul de a o remarca pe interpreta flautistă Carla Stoleru, ce mi-a făcut o impresie profundă, așa cum am mai menționat. Titlul are o sonoritate jucăușă, onomatopeică în fapt, ce se traduce prin formule sonore ce imită structura silabică a acestuia într-o oarecare măsură, iar lucrarea, sprințară, vivace și luminoasă, melodioasă în punctele de rezistență fără a fi consonantă în integralitatea ei, a conturat un univers sonor ce a echilibrat diversitatea stilistică a întregului concert. L-am perceput, cumva, ca pe o secțiune de aur a acestuia, o schimbare de ton și atmosferă admirabil așezată în acest punct de către organizatoarea concertului (aceeași Carmen Cârneci!).

Muzica lui Mihai Murariu, Rorschach, mi-a rămas adânc întipărită în minte și de această dată. În urmă cu câțiva ani, ascultam o altă lucrare a sa, ce se numea Brainfreeze, o lucrare pe care încă mi-o amintesc perfect. Cum anume face, este secretul său. Combinația dintre modul în care alege să construiască structurile melodice (ecouri ale unor stări sufletești… alteori pur fiziologice, cum și Messiaen explicase că încercase să realizeze, utilizând orga pentru a transcrie, pur și simplu, stări) și tiparul ritmic, întotdeauna dinamic și dinamizant are un ecou profund asupra conștiinței mele și, sunt convinsă, nu numai. Este un lucru dificil ca astăzi să compui lucrări memorabile (adică, simplu spus, lucrări ce au un impact de durată asupra memoriei) însă Mihai Murariu reușește de fiecare dată.

Lucrarea lui Octavian Nemescu, BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 a fost ultima din concert, așa cum se cuvine, căci niciodată nu am simțit că mai pot asculta ceva după o lucrare a domniei-sale. Nu este vorba aici, de o slăbiciune personală față de muzica sa, cum s-ar putea spune (o slăbiciune pe care mi-o recunosc cu zâmbetul pe buze) ci de faptul că, prin complexitatea și modul în care angajează Ființa la un nivel profund, ontologic, un opus semnat Octavian Nemescu îndeamnă, după ce ecoul ultimei note s-a stins, la Tăcere. Trisonuri, armonice înalte, consonanțe ce vin, parcă, din spațiul cosmic unde se nasc stelele (oare nașterea lor nu este anunțată de sunet limpede de trompetă?). Compozitorul, în umbră, alături de mereu discreta – dar indispensabila prezență a Ericăi Nemescu la pupitrul tehnic – și dirijoarea, în lumină, conducând coagularea lumii ce se naște, moare și renaște, mi-au părut doi sacerdoți. Discursul sonor a fost spațializat nu numai prin intermediul tehnologiei, dar și al amplasamentului grupurilor de percuție în sală și a instrumentiștilor ce au urcat rând pe rând pe scenă. Compozitorul transformă actul interpretativ într-unul inițiatic, și nu îmi rămâne decât să îmi doresc ca această muzică să fie interpretată, cândva, așa cum a fost gândită de autorul ei, într-un spațiu arhitectural multietajat, construit anume (nimic nu este irealizabil atunci când există voință și disponibilitate). Până atunci, să ne plasăm spiritul la un etaj superior noi înșine – și să ascultăm cu o inimă iubitoare și binevoitoare.

Un cuvânt și către prietena și colaboratoarea noastră Loredana Baltazar, muzicolog, regizor și operator video care a documentat acest concert astfel încât să fie accesibil unui public cât mai larg. Se cuvine să îi mulțumesc pentru munca sa de o calitate ireproșabilă și pentru că a pus la dispoziția Revistei No14 Plus Minus materialele respective.

Felicitări ansamblului devotioModerna pentru acest concert-eveniment, interpreților, compozitorilor, coordonatoarei și dirijoarei concertului li la cât mai multe astfel de manifestări artistice!

Veronica Anghelescu

 

 

FB_IMG_1495519251457.jpg

Fotografia, al cărei autor nu îl cunosc și pe care îl rog să mă ierte pentru preluare (dar căruia sunt gata să îi acord creditul necesar imediat ce îi voi cunoaște numele!) a fost distribuită pe pagina oficilă Facebook a Universității Naționale de Muzică din București, la o zi după concert, și îl reprezintă pe compozitorul Octavian Nemescu.