Arhive pe etichete: Loredana Baltazar

Concert-eveniment în SIMN 2017: devotioModerna!

Standard

18557016_10154550100487727_5940379683904703493_nÎn ultimii doi ani, mi-a fost mai dificil să particip la toate concertele Festivalului SIMN, așa cum făceam pe când eram studentă. Totuși, am putut asista la câteva evenimente, deosebite, cu un repertoriu atent selectat de către organizatorii artistici ai Festivalului și ai ansamblurilor instrumentale respective.

Un astfel de concert-eveniment a fost și cel susținut de ansamblul devotioModerna coordonat și dirijat de dr. Carmen Cârneci. Domnia-sa este unul dintre cei mai activi promotori ai muzicii contemporane românești și internaționale și un excelent, neobosit manager și organizator de evenimente culturale care merită cu prisosință cuvinte de laudă.

Ansamblul devotioModerna a împlinit 12 ani de activitate neîntreruptă sub riguroasa conducere a compozitoarei și dirijoarei Carmen Cârneci. Am urmărit concertele ansamblului încă de când eram studentă la compoziție, având mereu ceva important de învățat din fiecare manifestare artistică. În caietul meu de concerte în care notez și astăzi fiecare manifestare a frumosului muzical ce-mi lasă un ecou în suflet, se află însemnări dintre cele mai diverse cu privire la concertele devotioModerna, începând cu evenimentul ce avea să marcheze debutul Ansamblului pe scena studioului “Alfred Alessandrescu” al Societății Române de Radiodifuziune (în anul 2005) și continuând cu aparițiile fidele pe scenele Festivalurilor Naționale și Internaționale de Muzică Contemporană (cu deosebire SIMN și Meridian, dar nu numai).

Numele ansamblului, sonor din multiple puncte de vedere, amintește de mișcarea reformatoare în plan spiritual creștin ce îndemna credincioșii la o reînnoire, reîmprospătare sufletească prin adoptarea anumitor practici – smerenia, supunerea față de reguli (rigoarea, cu alte cuvinte, indispensabilă și în muzică!) și o anumită simplitate a vieții, abandonarea inutilului, a pomposului, a exagerării și concentrarea pe ceea ce este esențial – valori cu ecouri adânci, profunde, în creațiile muzicale și literare contemporane. Mișcarea spirituală Devotio Moderna îngloba în filosofia sa principiile umanismului renascentist și elemente de misticism german, punând pe prim-plan o relație personală cu planul divin văzut ca persoană și promovând practicarea meditației și a rugăciunii după anumite principii stricte. Paralela cu planul muzical actual este ușor de identificat, căci ce altceva este compoziția contemporană dacă nu esențializare a regulilor de construcție, meditație asupra unor planuri încă neexplorate (da, astfel de zone încă există, orice s-ar spune) și o concentrare a privirii spre interior.

Revenind la ansamblul devotioModerna, trebuie arătat, mai ales, că este o formație instrumentală deschizătoare de drumuri la nivel interpretativ, dând, de-a lungul timpului, șansa multor tineri interpreți de a evolua pe scenele importante ale Capitalei și ale altor orașe din țară alături de interpreți consacrați ce au acumulat o bogată experiență concertistică. Pentru un tânăr interpret, acesta este un lucru extrem de important, cu deosebire pentru aceia care doresc să își dedice energia și dragostea muzicii contemporane – lucrările fiind, cel mai adesea, dificile și obligând interpretul să încerce să își depășească în mod constant limitele, pentru a face față inovației și experimentului.

În cadrul concertului din SIMN 2017, am putut admira interpreți de vârste diferite, cu personalități și experiențe de viață și concertistice diferite de asemenea, dar care au reușit să configureze un act artistic omogen, lucru care se datorează nu numai dăruirii și implicării acestora, ci și rigorii și talentului dirijoral al coordonatoarei ansamblului, compozitoarea Carmen Cârneci. I-am admirat întotdeauna stilul dirijoral, precis, elegant, econom și sobru; în calitate de dirijoare, este mai puțin înclinată spre acel gen de grațioasă coregrafie aeriană (ce are, fără doar și poate, darul de a impresiona din anumite puncte de vere, nimic de zis!) cât mai ales spre redarea și conducerea perfectă a actului muzical, robust și minuțios studiat! Dacă vreodată aș fi devenit dirijoare, mi-ar fi plăcut să-i deprind stilul ce o definește atât de bine și care este, în ultimă instanță, unic.

Așadar, interpreții ce au cântat conduși de mâna dirijoarei Carmen Cârneci: Carla Stoleru (flaut), Irina Rădulescu (percuție) căreia i s-au alăturat Sorin Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu; Endre Guran (violă), Dan Cavassi (violoncel); Natalia Pancec (vioară), Valentin Ghiță (oboi), Mihai Bădiță (clarinet), Cristian Buciumaș (fagot) și Mihai Murariu (pian). Invitat, a fost chitaristul Cătălin Soare.

Carla Maria Stoleru este deja binecunoscută în cercurile de muzică contemporană, fiind o foarte talentată flautistă. Studentă în anul IV la Universitatea Națională de Muzică din București, la clasa prof. dr. Ion Bogdan Ștefănescu, este un spirit deschis noilor experiențe; deși nu am avut plăcerea de a o asculta într-o lucrare pentru flaut solo în cadrul concertului, i-am apreciat contribuția în lucrările de ansamblu incluse în program. Sunetul său, dulce, clar și precizia cu care stăpânește instrumental s-au individualizat în lucrarea compozitoarei Tatjana Milošević, unde a cântat și la piccolo, și, cu deosebire, în complexa lucrare semnată Carmen Cârneci (ca întotdeauna, o probă de virtuozitate contemporană).

Alți doi tineri interpreți pe care i-am apreciat sunt Cristian Buciumaș – fagot și Mihai Bădiță, clarinet. Cel dintâi a făcut din nou dovada (dacă mai era nevoie!) că fagotul este un instrument cu valențe neprețuite în spațiul muzicii noi, un fapt ce fusese excepțional intuit de Stravinski prin celebrul debut al Sărbătorii primăverii și exploatat, exacerbat și în fine desăvârșit de compozitorii contemporani ce au explorat toate posibilitățile tehnice ale instrumentului. Mihai Bădiță, cel care a deschis concertul printr-o lucrare solo interpretată excepțional, este unul dintre numele cele mai… sonore în grupul clarinetiștilor dedicați muzicii contemporane – și despre care vom avea întotdeauna, sunt convinsă, numai cuvinte de laudă!

Valentin Ghita, de asemenea, nu mai are nevoie de nicio prezentare, el dedicându-se încă din perioada studenției muzicii contemporane pentru oboi, el colaborând cu numeroase formații și aducând o importanță contribuție la interpretarea unei muzici contemporane de calitate. La vioară am putut-o urmări pe Natalia Pancec, ce face parte din orchestra Filarmonicii George Enescu dar car aduce, de asemenea, o importantă contribuție în spațiul muzicii contemporane, colaborând cu ansamblul devotioModerna, dar și în formule de duo și trio cu alți colegi muzicieni.

Violoncelistul Dan Cavassi a făcut încă o dată dovada excepționalului său talent interpretativ, cu deosebire în opus-ul –embER, o lucrare ce pune în prim-plan violoncelul, dându-i interpretului posibilitatea de a explora toate valențele expresive ale instrumentului, de la melodie la zgomot, prin descompunerea și recompunerea sunetului însuși și extrapolarea substanței eterice a obiectului sonor. Aceleași cuvinte de laudă, atât pentru profesionalismul lor, cât și pentru deschiderea față de nou și inedit se cuvin și colegilor săi, Endre Guran – violă, invitat prestigios ce a sosit din Elveția pentru a se alătura, în seara respectivă, ansamblului și a oferi un excepțional moment solistic alături de contribuțiile în piesele de ansamblu. Endre Guran este originar din România și ne-am bucurat să îl revedem pe scena Universității Naționale de Muzică. Energia degajată din interpretarea oferită lucrării lui Penderecki mi-a evocat un tablou tragic și răscolitor, desprins parcă dintr-un film de Stanley Kubrick.

Nici Mihai Murariu nu a fost mai prejos, pianist talentat, cu o bogată experiență în interpretarea muzicii contemporane, energic, vivace și precis în execuție, atât în lucrarea proprie, cât și în celelalte opusuri. Am apreciat, încă o dată, la Mihai Murariu, naturalețea actului interpretativ, concentrarea exclusivă pe transpunerea în sunet a partiturii.

Cuvinte de laudă se cuvin și pentru echipa percuționiștilor – Irina Rădulescu, alături de Iulia Bitta, Răzvan Florescu, Mihai Mînzar și Sorin Neculai – echipă “greu încercată” (ca întotdeauna în muzica contemporană!) în cadrul concertului nostru. Având de manevrat numeroase instrumente în cadrul unui amplasament complex, ei s-au achitat admirabil de sarcina lor. O discretă recomandare dorim să le facem cu privire la intensitatea sunetului, ce ar trebui să se încadreze armonios în ansamblu, mai ales acolo unde interpreții se află la distanță unul de celălalt. Ne dorim să îi vedem cât mai des și pe viitor, ca și pe ceilalți doi invitați – Traian Moldoveanu și Bogdan Ionescu (trompetă), ale căror apariții au amintit de “personajele” teatrului instrumental.

Câteva cuvinte, impresii personale și despre piese (descrierea lor, din punctul de vedere al autorilor, se găsește în caietul-program și ar fi redundant să o redau și eu aici) lăsând-o, desigur, la o parte pe cea dintâi, semnată de chiar autoarea acestei cronici, căci nu se cuvine să vorbim despre noi înșine. Pentru că interpretul ese formidabil, vă invit, doar, să îl ascltați și aplaudați.

Întotdeauna mi-a plăcut Krzysztof Penderecki, dar nu avusesem încă prilejul să ascult această lucrare solistică pentru violă, Cadenza (1984). Mi-a inspirat un arc sonor, suplu și elegant, construit pe principiul încet-repede-încet, figura melodică descendentă, cromatică, punctată de numeroase opriri abrupte ale discursului sonor constituind o atmosferă pe care am perceput-o ca fiind tragică în profunzime, generatoare de metafore vizuale în plan imaginar, răscolitoare. Încă o dată, felicitări maestrului Endre Guran pentru interpretare!

Mai ascultasem și cu alte ocazii –embER (die Stille, ich) pentru violoncel-solo și ansamblu, compusă de Carmen Cârneci în 1999. A fost o experiență profund benefică, meditativă în fapt și, aș spune, educativă (căci mereu avem ceva de învățat, cu deosebire de la maeștrii noștri din imediata apropiere) – urmărirea traiectului sonor, multiplicat precum lumina printre fațetele unui cristal perfect cioplit, dialogul inedit al instrumentelor (chitara a particularizat paleta sonoră într-un mod inedit, deseori evocându-mi sonoritatea harpei, având în plus față de aceasta agilitatea specifică unui instrument ce nu este regăsit adesea în instrumentația opusurilor contemporană). Un discurs componistic rafinat și subtil, riguros construit și condus de însăși compozitoarea, aflată la pupitrul dirijoral. Solistului violoncelist, maestrul Dan Cavassi, i s-a potrivit “rolul” ca o mănușă, el însuşi investind în construcția sa nu numai virtuozitate pură, ci și introspecție, interiorizare, pe care le-am apreciat în mod deosebit.

Chatatutu a compozitoarei Tatjana Miloševič (2013) mi-a oferit prilejul de a o remarca pe interpreta flautistă Carla Stoleru, ce mi-a făcut o impresie profundă, așa cum am mai menționat. Titlul are o sonoritate jucăușă, onomatopeică în fapt, ce se traduce prin formule sonore ce imită structura silabică a acestuia într-o oarecare măsură, iar lucrarea, sprințară, vivace și luminoasă, melodioasă în punctele de rezistență fără a fi consonantă în integralitatea ei, a conturat un univers sonor ce a echilibrat diversitatea stilistică a întregului concert. L-am perceput, cumva, ca pe o secțiune de aur a acestuia, o schimbare de ton și atmosferă admirabil așezată în acest punct de către organizatoarea concertului (aceeași Carmen Cârneci!).

Muzica lui Mihai Murariu, Rorschach, mi-a rămas adânc întipărită în minte și de această dată. În urmă cu câțiva ani, ascultam o altă lucrare a sa, ce se numea Brainfreeze, o lucrare pe care încă mi-o amintesc perfect. Cum anume face, este secretul său. Combinația dintre modul în care alege să construiască structurile melodice (ecouri ale unor stări sufletești… alteori pur fiziologice, cum și Messiaen explicase că încercase să realizeze, utilizând orga pentru a transcrie, pur și simplu, stări) și tiparul ritmic, întotdeauna dinamic și dinamizant are un ecou profund asupra conștiinței mele și, sunt convinsă, nu numai. Este un lucru dificil ca astăzi să compui lucrări memorabile (adică, simplu spus, lucrări ce au un impact de durată asupra memoriei) însă Mihai Murariu reușește de fiecare dată.

Lucrarea lui Octavian Nemescu, BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 a fost ultima din concert, așa cum se cuvine, căci niciodată nu am simțit că mai pot asculta ceva după o lucrare a domniei-sale. Nu este vorba aici, de o slăbiciune personală față de muzica sa, cum s-ar putea spune (o slăbiciune pe care mi-o recunosc cu zâmbetul pe buze) ci de faptul că, prin complexitatea și modul în care angajează Ființa la un nivel profund, ontologic, un opus semnat Octavian Nemescu îndeamnă, după ce ecoul ultimei note s-a stins, la Tăcere. Trisonuri, armonice înalte, consonanțe ce vin, parcă, din spațiul cosmic unde se nasc stelele (oare nașterea lor nu este anunțată de sunet limpede de trompetă?). Compozitorul, în umbră, alături de mereu discreta – dar indispensabila prezență a Ericăi Nemescu la pupitrul tehnic – și dirijoarea, în lumină, conducând coagularea lumii ce se naște, moare și renaște, mi-au părut doi sacerdoți. Discursul sonor a fost spațializat nu numai prin intermediul tehnologiei, dar și al amplasamentului grupurilor de percuție în sală și a instrumentiștilor ce au urcat rând pe rând pe scenă. Compozitorul transformă actul interpretativ într-unul inițiatic, și nu îmi rămâne decât să îmi doresc ca această muzică să fie interpretată, cândva, așa cum a fost gândită de autorul ei, într-un spațiu arhitectural multietajat, construit anume (nimic nu este irealizabil atunci când există voință și disponibilitate). Până atunci, să ne plasăm spiritul la un etaj superior noi înșine – și să ascultăm cu o inimă iubitoare și binevoitoare.

Un cuvânt și către prietena și colaboratoarea noastră Loredana Baltazar, muzicolog, regizor și operator video care a documentat acest concert astfel încât să fie accesibil unui public cât mai larg. Se cuvine să îi mulțumesc pentru munca sa de o calitate ireproșabilă și pentru că a pus la dispoziția Revistei No14 Plus Minus materialele respective.

Felicitări ansamblului devotioModerna pentru acest concert-eveniment, interpreților, compozitorilor, coordonatoarei și dirijoarei concertului li la cât mai multe astfel de manifestări artistice!

Veronica Anghelescu

 

 

FB_IMG_1495519251457.jpg

Fotografia, al cărei autor nu îl cunosc și pe care îl rog să mă ierte pentru preluare (dar căruia sunt gata să îi acord creditul necesar imediat ce îi voi cunoaște numele!) a fost distribuită pe pagina oficilă Facebook a Universității Naționale de Muzică din București, la o zi după concert, și îl reprezintă pe compozitorul Octavian Nemescu.

 

devotioModerna – reflecții asupra actului interpretativ

Standard

”Confruntată” din nou cu cele patru dimensiuni ale depășirii limitelor – ULISE, GULLIVER, NIRVANA și MATRIX – a XXVI-a ediție a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi a reunit anul acesta soliști, dirijori, ansambluri camerale și simfonice care au abordat un repertoriu nu doar foarte divers ci și de o dificultate interpretativă extinsă, aspectul etalării virtuozității instrumentale fiind urmărit, mai mult sau mai puțin evident, la nivelul fiecărei apariții scenice. Tatonarea dez-limitării, a spargerii canoanelor conceptuale sau / și formale, a recontextualizării semnificației arsenalului tehnic ce adaugă un plus valoric potențialului expresiv al muzicii, extinderea granițelor happening-ului până la identificarea sa cu realitatea absolut palpabilă reprezintă câteva din direcțiile promovate de actuala formulă a festivalului, proiectată de directorul său artistic, Dan Dediu.

Cel de-al doilea concert din tematica NIRVANA – Dincolo de limitele sinelui, a adus în 22 mai, pe scena sălii ”George Enescu” a Universității Naționale de Muzică, un ansamblu cu o structură deschisă, devotioModerna, în componența căruia s-au regăsit, ca membrii sau doar invitați speciali ai serii, atât studenți ori masteranzi (flautista Carla Stoleru, percuționista Irina Rădulescu alături de mai tinerii săi colegi Sorin Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu) și absolvenți ai Conservatorului bucureștean, cât și personalități – precum Endre Guran sau Dan Cavassi – al căror palmares se confundă cu dimensiunea unei întregi cariere artistice. Adăugându-li-se celor deja menționați, violonista Natalia Pancec, oboistul Valentin Ghiță, clarinetistul Mihai Bădiță, fagotistul Cristian Buciumaș și pianistul Mihai Murariu, apartenenți ai formulei de bază a ansamblului, au rezonat, într-un mix de inteligență și emoție constructivă, cu pilonii dramaturgici ai programului serii, în decursul căruia evoluții individuale au fost completate cu desfășurări camerale variate.

Ethosul meditativ al piesei Veronicăi Anghelescu, Edelweiss, a pus în lumină expresivitatea pură a liniei melodice, dozată cu sensibilitate și căldură de către talentatul Mihai Bădiță; i-a replicat imediat alura virtuoză a Cadenzei lui Krzysztof Penderecki, cumulând gradual microstructuri înlănțuite cu rafinament de către viola lui Endre Guran.

-embER (die Stille, ich), lucrarea pentru violoncel-solo și ansamblu a lui Carmen Cârneci a fost prezentată în primă audiție în Germania de către Heidelberger Festival Ensemble, pentru a fi reluată ulterior în cadrul Festivalului Internațional ”George Enescu”; sub conducerea autoarei – atunci ca și acum – solist fiind același Dan Cavassi, opusul și-a relevat profunda subtilitate și prin intermediul multiplelor resurse interpretative gestionate cu finețe de către violoncelist, prin intermediul unui permanent dialog cu ceilalți instrumentiști: Endre Guran, Carla Stoleru, Mihai Bădiță și Mihai Murariu, cărora li s-a adăugat experimentatul chitarist Costin Soare.

Chatatutu al Tatjanei Milošević – pentru flaut / piccolo, pian și vioară – a întrupat delicat, într-o derulare cu un farmec aparte ca sugestii auditive, cântul acestei păsări-simbol, în timp ce, în dubla sa calitate de compozitor și pianist implicat în explorarea caleidoscopului stilistic contemporan, Mihai Murariu și-a formulat Rorschach-ul în primă audiție absolute, construind un univers microstructural filigranat a cărui dialectică include multiple interpretări posibile.

Sfârșitul concertului a fost rezervat unui demers de ansamblu cu conotații ritualice: BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 de Octavian Nemescu, un potențial traseu inițiatic al ”îmbrăcării” esențelor sonore în parametrii stilistici, delimitat fonic și spatial de către sonorități penetrante ca cele ale clopotelor, trompetelor (Bogdan Ionescu și Traian Moldoveanu) și ale celor patru percuții. În acest context simbolic, complexitatea juxtapunerilor politemporale gândite de către autor spre a provoca la reflecție – ca și contrastul bine dozat dintre cele două personaje melodice, diatonic-cromatic – topite spre final în magma fluxului comun de emisii acustice, au coagulat ansamblul în jurul actului interpretativ, reconfigurându-i accepțiunile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Loredana BALTAZAR

*

*

*

*

*

 

Prime audiţii în festivalul Ţintea Muzicală 2016

Standard

 

Printre atâtea oferte culturale sezoniere, panoramate on-line  consumatorului de cultură, unele deosebit de incitante, serile celei de-a opta ediţie a festivalului Ţintea Muzicală (derulat între 1 şi 5 iulie) au reuşit să se impună atenţiei anul acesta, nu doar prin conceptul atractiv tradus prin titulatura “Vă place…Spania?”, ci şi prin includerea, în rândul personalităţilor interpretative prezente pe afiş, a unui duo instrumental inedit. În periplul muzical Bucureşti-Băicoi-Ploieşti ce şi-a propus să înlăture ipoteticile “graniţe” ale interferenţelor culturale dintre capitală și o zonă a țării (poate) mai puțin privilegiată din punct de vedere artistic, Ţintea Muzicală 2016 a reunit, pe cele trei scene de concert ale festivalului (sala „Auditorium” a UNMB, Casa de Cultură din Lilieşti-Băicoi şi Biserica romano-catolică „Cristos Rege” din Ploieşti), alături de duo-ul deja menţionat, nouă solişti, un cvartet de viori – Alegria, şi unul de chitare – Passion, în interpretarea cărora am putut audia atât pagini afiliate stilurilor baroc şi romantic, cât şi o sumă de creaţii contemporane.

De aproape un deceniu, de când s-a născut şi ideea de a combina clavecinul cu acordeonul, Sonja Leipold şi Christoph Hofer – respectiv duo Ovocutters – s-au decis să-şi angreneze resursele în valorificarea şi extinderea repertoriului contemporan, comisionând lucrări compozitorilor din întreaga Europă (şi nu numai), în dorinţa de a le interpreta în primă audiţie absolută. Dedicată parfumului meridional specific tipologiei melodico-ritmice dar şi particularităţilor timbrale ale muzicii spaniole, ediţia “Vă place…Spania?” a festivalului Ţintea Muzicală şi-a propus, în egală măsură, să şi provoace, prin prezenţa acestei mixturi instrumentale extrem de interesante clavecin-acordeon, imaginaţia compozitorilor. Au răspuns la această provocare şi, totodată, dorinţei duo-ului Ovocutters de a explora dezvoltarea sonorităţilor actuale prin demersuri componistice originale, creatori precum Adina Dumitrescu, Wolfgang Liebhart, Laura Manolache, Dana Cristina Probst şi Ming Wang ale căror piese, redate în primă audiţie absolută (cu excepţia celei a Danei Probst – primă audiţie românească), au pus în lumină atuurile expresive ale fiecăruia dintre cele două instrumente.

A TRE pentru acordeon, clavecin şi pian de Adina Dumitrescu s-a ancorat, prin juxtapunerea şi suprapunerea unor microstructuri modale fragmentate pe un ritm cvasi ostinat, în configurarea metaforică a unui posibil flamenco (adăugând, în acest scop, clavecinului şi funcţia unui instrument de percuţie). În replică, piesa lui Wolfgang Liebhart, REV UP, pentru acordeon şi clavecin a fost gândită pe principiul accelerării tempoului, melodica – încadrabilă într-un minimalism gestual – fiind completată de o anume teatralitate a mişcărilor corpului şi picioarelor, a căror simbolistică rememorează, până la punctul final, acelaşi temperamental flamenco. Hommage a Manuel de Falla pentru clavecin solo aparţinând Laurei Manolache a conturat personaje multiple ce evoluează în paralel; nu lipseşte de aici puntea stilistică între baroc (de a cărui imagine se leagă însăşi funcţionalitatea instrumentală a clavecinului) şi contemporaneitate prin intermediul ornamenticii grefate pe un ritm rubato, trilurile evoluând către cascade sonore etalate cu virtuozitate dar şi cu graţia discretă ce a marcat întreaga creaţie a lui Manuel de Falla, influenţată de conjuncţia dintre impresionism şi stilul neoclasic. Alegria pentru acordeon şi clavecin a Danei Cristina Probst a reprezentat una din variantele de ritm ale stilului flamenco speculată cu eleganţă şi rafinament într-un tempo rapid, ce-a evidenţiat, în cadrul cuplului perfect sincronizat al celor două instrumente, subtilitatea creionării discrete a liniilor melodice alternând cu repetitivitatea structurilor armonice. Pornind de la conceptul de descriptivism sonor, cele două părţi ale lucrării Gaudi`s Contour pentru acordeon şi clavecin de Ming Wang – Sagrada Familia (din 1882 până azi) şi Casa Batllo (1877) – au adus în prim plan corespondenţa vizual-fonică dintre variatele culori ale clădirilor şi diferitele posibilităţi de combinare a modurilor care pot fi construite pe fiecare sunet, corespondenţă bazată pe ideea de contrast, de alternanţă a stărilor, de relevare a unui veritabil arsenal efectologic, propriu ambelor instrumente. În fine, ultima partitură în primă audiţie absolută din programul festivalului, Ritualul tăcerii pentru bas electric şi mediu electronic de Sebastian Dumitrescu (în interpretarea autorului) s-a axat pe ideea echivalenţei dintre repetiţie şi ritual, reliefând efectul produs asupra percepţiei umane de către repetitivitatea pulsaţiei ritmice potenţial investită cu semnificaţii ritualice.

Şi pentru că anul acesta ne-au plăcut nu doar… Spania, ci şi creaţiile contemporane influenţate de spiritul culturii spaniole, aşteptăm cu interes viitorul concept al manifestării care ne va prilejui din nou, sperăm, contactul cu personalităţi din elita europeană a artei sunetelor, interpreţi şi compozitori ispitiţi de noi provocări conceptuale.

Loredana BALTAZAR

Fișiere Audio:

 

dsc_1217-bis dsc_1306bis

Provocări conceptuale: Instalaţii sonore şi Muzică Video

Standard

 

Din nou sub semnul lui Matrix, al tentaţiei depăşirii limitelor naturii, seara de vineri 27 mai din cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi s-a deschis sub auspiciile unei expoziţii mobile de artă sonoră. Găzduită în sala Aquarium a Universităţii Naţionale de Muzică, evenimentul a beneficiat de sprijinul Goethe-Institut, producător fiind Deutscher Musikrat, iar curatori Stefan Fricke şi Johannes Sistermanns. Au expus: Jens Brand şi Hans Koch (Pastilllus – Der Klangsetzkasten), Roswitha von den Driesch / Jens-Uwe Dyffort (Con Sord), Frauke Eckhardt (KlangSurfer), Ulrich Eller (dreimal Tüten), Rolf Julius (auf dem Rücken), Christina Kubisch (standgefäss mit stimme), Tilman Küntzel (allegorie der schreibtischlampe), Franz Martin Olbrisch (syphon) şi Erwin Stache (Klangkästen), întreaga alăturare de obiecte reprezentând lucrări individualizate ce pot interacţiona unele cu altele în măsura în care spectatorul, implicat interactiv atât vizual cât şi auditiv, le conferă – sau nu – o viaţă proprie. In plus, ideea de joc cu aceste obiecte potenţial situate la graniţa dintre arta plastică şi muzică au facilitat publicului (de orice categorie de vârstă ori socială, profesionist sau neprofesionist în raport cu domeniul artistic) contactul direct cu universul creaţiei, familiarizându-l cu postura de co-autor simultan cu cea de receptor al rezultantei provenite din procesul modelării fonice.

Situată într-o încăpere alăturată, instalaţia sonoră, intitulată de artistul plastic Ciprian Ciuclea SIGNAL. 8 MINUTES AFTER. (2016) a constat în prezentarea produsului artistic propriu-zis şi a relaţionării sale cu perimetrul ştiinţific, pornind de la realizarea unei serii de fotografii cu un telescop astronomic. Considerând că cele 8 minute pe care lumina Soarelui le parcurge până la noi creează instantaneu iluzia prezentului, Ciprian Ciuclea a aşezat două difuzoare şi două monitoare în aşa fel încât să obţină un moment de aşteptare care poate fi reprezentat în spaţiu, interacţiunea semnalului vizual cu particulele din spaţiu şi atmosfera terestră metamorfozându-se într-o secvenţă sonică ce posedă şi o certă dimensiune estetică.

One Minute Tribute: 9/11/2001 pentru cvartet de percuţie şi fotografie animată l-a poziţionat pe dirijorul şi compozitorul Gheorghe Costinescu ca creator al unei mixturi filmice concentrate într-un unic minut, combinând înregistrarea piesei pentru ansamblu de percuţie cu animaţia instalaţiei sale intitulate Tribute in Light (fotografiată de Dan Nguyen). Realizată, ca şi precedenta lucrare, tot în 2015, Tai-Chi on the Hudson a adus în prim plan o altă suprapunere video-fonică dintre desenul fiecărei poziţii Yang Long Form, exersată fizic de către autor, şi o coloană sonoră special compusă pentru cvartet de coarde, în scopul de a contura o corespondenţă structurată ritmic între poziţiile, mişcările şi spiritul acestei arte marţiale.

Conceput de compozitoarea Mihaela Vosganian împreună cu artistul vizual Mihai Cucu, ciclul integral de 7 piese inspirate de teoria kabbalistică a Ciclurilor Planetare Anuale – tipare cosmice care amprentează energetic si informațional viața noastră  și a planetei – urmează să constituie un performance 3D accesibil în spații nonconvenționale. Prima dintre aceste lucrări, Saturnian“Lord of the rings” – pentru mediu electronic și foto/video design (reprezentată, de asemenea, în seara respectivă din parcursul festivalului) aduce în discuţie ciclul saturnian – al VII-lea ciclu, final, care se manifestă la sfârșitul anului, legat de energia timpului, de legile karmei (ale cauzei și efectului), dar și de puterea voinței, stimulând accesul la credința spirituală, capabilă, prin dezvoltarea propriei conştiinţe – în forma sa superioară – de a restaura destinul şi de a-l acorda cu misiunea divină personală. Saturn fiind guvernatorul lui 8 din numerologie, piesa dureaza 8 minute și are o structură circulară, iar cele 6 straturi fonice ale mediului electronic (Saturn e a şasea planeta de la Soare), reprezintă cumulări de obiecte sonore concepute de autoare precum: “poaia de heliu”, “inele”, “uragane”, “blocaje”, “Bija”, “Nume divine”, transfigurate vizual prin intermediul imaginilor 3D, pentru a sugera un univers mitic și ezoteric apt de a influenţa starea de spirit a publicului.

Poate nu neapărat gândită ca transcendere a limitelor, ci mai degrabă ca o punte între lumi artistice conexe, seara dedicată juxtapunerii şi totodată suprapunerii tuturor acestor evenimente (care puteau fi urmărite simultan în spaţiul anume departajat al sălii Aquarium) a trezit curiozitatea unui număr neaşteptat de mare de vizitatori pentru ora nocturnă la care s-a derulat, demonstrând nu doar interesul celor prezenţi pentru suita acestor demersuri conceptuale vizual-fonice ci şi impulsul ludic caracteristic fiecăruia dintre noi, care îi prefigurăm deja continuarea în următoarea ediţie a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi.

Loredana BALTAZAR

Foto: Marius VÂJOAICA

http://www.creativelight.ro

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Matthias Ziegler şi flautul-orchestră

Standard

 

Marius-Vajoaica-1Organizat în colaborare cu Pro Helvetia, recitalul flautistului Matthias Ziegler din 23 mai a conturat în faţa unui auditoriu familiarizat, în fapt, cu provocările muzicii contemporane, portretul unui artist de un desăvârşit profesionalism, un muzician complet – instrumentist, compozitor şi profesor – de o debordantă inventivitate. Modul său de comunicare cu publicul este explicit şi bogat în nuanţe expresive, cald şi firesc, punând în valoare permanenta preocupare de a-şi redescoperi propriul instrument, de a-i revela resurse coloristice nebănuite, remarcabil contextuate la nivelul unui repertoriu deosebit de dificil ca abordare tehnică.

Am ascultat cu acest prilej, în sala Auditorium a Universităţii Naţionale de Muzică, lucrări semnate de Toshio Hosokawa şi Heinz Holliger, dar şi creaţii proprii ale flautistului elveţian, înveşmântate într-o prospeţime a adresării absolut captivantă care a focalizat interesul tuturor celor prezenţi. Ceea ce ar fi putut rămâne un veritabil catalog efectologic, capabil să entuziasmeze doar pe iubitorii de experimente fonice (microintervale, sunete glissate, şoptite, fluierate, “fantomatice”/”ghost” sounds, eoliene, frullato, Slap Tongue, flajeolete, multifonice, atacul percutant asupra tastelor, sunete emise vocal şi instrumental concomitent, efecte de trompetă şi de alte instrumente de suflat, respiraţie continuă etc.) s-a metamorfozat într-un discurs sonor atractiv pentru toate gradele de percepţie, traversând cu versatilitate graniţele dintre muzica tradiţională, canoanele stilului clasic, spectrul complex al genurilor muzicii contemporane şi al orientărilor jazzistice (suficient de variate şi acestea din urmă, în strânsă dependenţă faţă de locul şi timpul în care au apărut).

Vorbind despre piesa lui Toshio Hosokawa, Vertical Song, Matthias Ziegler aducea în discuţie ideea din spatele unei muzici verticale: “orice melodie pe care o cântăm are rădăcini care sunt conectate la diverse niveluri – la cel armonic, la cel al înălţimilor formând colaje sonice, ori chiar la istoria culturală a unei ţări prin diferite pattern-uri, rezultanta fiind un amestec al acestor melodii cu referinţe ce trimit la diferitele stadii ale muzicii; totodată, muzica japoneză reprezintă o caligrafie de linii ondulate, mişcări şi gesturi” cu o ornamentică specifică, ce se întrepătrund fluid cu cele enunţate anterior pentru a da naştere unor secvenţe evolutive, cu o dinamică aparte. În versiunea flautistului elveţian, cadenţele iau forma unor şoapte melodice cu aspect poematic, rapiditatea expunerii alternative a tuturor acestor structuri sonore în diferitele registre ale flautului demonstrând că Matthias Ziegler este deja un maestru al tehnicilor de interpretare contemporană.

LMarius-Vajoaica-11ied-ul  pentru flaut solo al lui Heinz Holliger, scris în 1971, marchează, de asemenea, preocuparea autorului pentru extremele tehnicii instrumentale; spre deosebire însă de prima piesă, aici accentele tensionale sunt mult mai puternice atingând chiar limite fizice în registrul grav şi provocând metamorfoze timbrale esenţiale (unul din cele mai penetrante momente fiind investirea flautului cu senzualitatea culorii altei surse instrumentale: cornul englez!), totul ipostaziat într-un ritm ce amplifică forţa de expresie a traseului melodic.

Prima dintre lucrările aparţinând lui Matthias Ziegler, Ave Kingma pentru flaut alto, dedicată celei care i-a construit flautele sale personalizate – olandeza Eva Kingma, urmăreşte un parcurs transformaţional care uneşte paradigme culturale din universuri diferite: parcursuri melodice rubato cu iz arhaic asupra cărora se aplică “tratamente” efectologice, pendularea rafinată între modal şi tonal dând naştere unei enclave expresive de o profundă sensibilitate; este momentul în care, din instrument monodic, flautul lui Matthias Ziegler dezvoltă nebănuite capacităţi polifonice, amplificându-şi, totodată, potenţialul structural narativ.

Stop n’ Go şi Contrabasics pentru flaut bas şi respectiv, contrabas, promovând velocitatea mişcării dar şi explorarea permanentă a resurselor tehnice proprii acestor două prototipuri instrumentale, valorificate prin utilizarea lor live electronics, i-au facilitat compozitorului-interpret justificarea verbală a propriilor căutări: “E o întreagă orchestră în aceste instrumente. Când studiez la ele, cred că e foarte interesant să se audă ce se petrece în spatele acestor sonorităţi simple, aşa c-am început să pun microfoane înăuntrul instrumentului care sunt mixate cu ajutorul pedalei de control a volumului, prin amplificare obţinându-se un efect special superior, mai penetrant. Ceea ce fac eu e să mă uit cu lupa în adâncul instrumentului. Spun asta pentru că sunt oameni care zic: ce treabă grozavă faci cu sintetizatorul, de fapt fiind vorba doar de un produs natural al interiorului instrumentului.”

Şi iată că beneficiul exploatării unor surse instrumentale de asemenea calibru s-a putut extinde şi asupra recontextuării unor partituri aparţinând veacurilor trecute, precum Trattado de Glosas al lui Diego Ortiz, o colecţie de miniaturi renascentiste, care au tentat solistul să se poziţioneze timbral undeva între didgeridoo şi viola da gamba. În acest sens, prin Recercada Primera, Matthias Ziegler a reevaluat, peste secole – în versiunea flautului contrabas – ideea de organum.

Ultimele două lucrări din program, La Rusna pentru flaut bas şi flaut alto şi Maschad pentru flaut bas au purtat auditoriul dincolo de graniţa cu Orientul. În primul caz deasupra isonului (în cadrul căruia vocea intra în comuniune perfectă cu sunetele grave ale flautului bas), prelungit electronic, s-au derulat inflexiunile continue ale flautului alto, care aminteau de căldura tonului tradiţionalului duduk armean; în Maschad, aspectul dinamicului traseu susţinut de către flautul bas a înclinat balanţa către virtuozitatea coagulării unui ansamblu de sonorităţi repetitive rapide, asemănătoare tipologiei ţambalului (denumit, în nord-estul Iranului, santoor), ritmizate cu precizia unui ceas.

În loc de bis s-a aflat o sugestivă improvizaţie la flautul contrabas, cu alură jazzistică, controlată în limitele unui eşafodaj ingenios construit pe baza tuturor paramentrilor fonici.

Concluzionând, aş plasa acest inedit – cel puţin pentru publicul din România – recital de flaut(e) în categoria evenimentelor remarcabile, nu doar din cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, ci chiar la nivelul întregii stagiuni autohtone de concerte, aş spune nu neapărat datorită gradului său de noutate în domeniul aplicabilităţii experimentelor sonice cât, mai ales, pentru atractivitatea formei în care aceste experimente au fost puse în lumină, situând muzica în postura unei arte vii, în perpetuă comuniune cu publicul tuturor orizonturilor culturale pe care, cu egală disponibilitate şi emoţie artistică, le reprezintă.

 

Loredana BALTAZAR

Foto: Marius VÂJOAICA

www.creativelight.ro

 

 

 

 

 

 

Requiem… ad Vitam Aeternam

Standard

Matricea, o realitate iluzorie, simulată inteligent după modelul lumii din 1999, ține populația umană docilă  sub control. Înăuntrul Matricei, un grup de oameni liberi sunt capabili să încalce legile fizicii, având puteri super-umane. În războiul său împotriva maşinilor create în secolul XXI, personajul principal, Neo, promite că  le va arăta oamenilor înrobiți în virtualitatea sistemului lumea reală, unde „orice e posibil”. (“The Matrix”)

 

Marius-Vajoaica-8Întocmai ca Neo, personajul filmului “The Matrix”, compozitorul Cain Katsumi Yokoyama este un revoltat. Marcat de impactul tragic asupra Japoniei pe care l-a avut tsunami-ul devastator din 11 martie 2011, Cain Katsumi Yokoyama şi-a convertit revolta – cum altfel ar fi putut-o face, mai bine, un artist? – în conceperea unei partituri de proporţii, propriul strigăt de durere metamorfozat într-o meditaţie asupra morţii şi vieţii (în această ordine). Închinând lucrarea odihnei sufleteşti a victimelor dezastrului care a afectat nord-estul Japoniei, compozitorul o elaborează pe parcursul a nu mai puţin de trei ani (2011-2014), hotărând ca interpretarea să aparţină unui instrument solo.

Aşa cum Neo, în realitatea iluzorie în care-şi duce existenţa, conştientizând-o, reuşeşte să se elibereze, devenind capabil de a încălca legile fizicii, Requiem-ul lui Yokoyama transcende moartea, devenind ad Vitam Aeternam. Gândită să coincidă cu comemorarea a 5 ani de la evenimentele tragice din 2011, prima audiţie publică a piesei (din 11 martie 2016) a situat în centrul atenţiei trombonul, „instrumentul sacru”, dar şi interpretarea încărcată de expresivitate a lui Barrie Webb. Special pentru acel debut, constructorul de instrumente Michael Rath i-a pregătit lui solistului englez un trombon bicolor, roşu-negru, a cărui imagine să susţină vizual gestualitatea fonică, încărcată de semnificaţii.

Marius-Vajoaica-9 1Derulându-se pe parcursul a nu mai puţin de 50 minute, Requiem-ul semnat de Cain Katsumi Yokoyama reprezintă, în manieră expresionistă, reacţia compozitorului la violenţa acelei catastrofe naturale, reacţie ce reflectă – în stratul său esenţial – atitudini de sorginte ritualică, similare celor din teatrul Nō. Cele nouă secţiuni ale amplei lucrări (preluate, ca denumire şi evoluţie cronologică, din binecunoscuta structură a missei funebre catolice): Kyrie – precedată de o scurtă introducere, Introit, Offertorium, Sanctus, Benedictus, Agnus Dei, Lux aeterna, Libera me şi In Paradisum aduc în central atenţiei o reevaluare personalizată a sentimentului religios; lăsând în urmă virtualitatea unei încadrări stilistice în tipare standardizate, fiecare din cele nouă părţi utilizează, la nivelul parametrilor melodico-ritmici, tehnici de modelare sonică din arsenalul contemporan (inclusiv zgomote), asamblate cu grijă într-un traseu structural ce emană o acumulare emoţională care surprinde prin originalitate.

În după amiaza zilei de 25 mai, intenţia compozitorului japonez de a condensa o întreagă orchestră – cu formaţia corală adiacentă – într-un trombon solo s-a materializat, prin intermediul glasului particularizat al instrumentului lui Barrie Webb din sala Auditorium a Universităţii Naţionale de Muzică, într-un demers revelator ca substanţă dramatică, teatralitatea actului interpretativ completând cu măiestrie imaginea complexă a partiturii. Încercând să-şi depăşească propria condiţie solistică, trombonistul englez a oferit auditoriului o versiune plină de forţă asupra lucrării, metamorfozând-o într-o veritabilă provocare pentru virtuozii acestei surse instrumentale care vor fi tentaţi, de-acum înainte, să şi-o introducă în propriul repertoriu de concert.

Loredana BALTAZAR

Foto: Marius VÂJOAICA

www.creativelight.ro

 

Seară de prime audiţii în versiunea ARCHAEUS

Standard

 Aşa cum afirma compozitorul Liviu Dănceanu în deschiderea concertului susţinut de către ansamblul Archaeus la Centrul Naţional de Artă “Tinerimea Română”, “în cazul primelor audiţii, interpreţii n-au decât presiunea partiturii, nu există o tradiţie, nu există o istorie a interpretării acelei partituri”. Iar pentru autor, acel prim contact cu publicul, prin intermediul restitutorului-interpret, reprezintă întâiul său dialog cu publicul, al cărui orizont de aşteptare şi-l doreşte a fi cât mai apropiat de propriul crez artistic. Evident, prima “confruntare” cu publicul din acest punct de vedere este, pentru orice creator, cea mai importantă, pentru că îi motivează nu doar programările ulterioare ale aceleiaşi lucrări, ci chiar şi raţiunea de a crea, necesitatea de a se implica în actul artistic pentru a-l oferi, ca dar inspirator, celor din jurul său.

Fie că a fost vorba de o primă audiţie absolută, fie că a fost doar o primă audiţie românească, cele nouă piese incluse în programul “Archeilor” din 9 mai s-au succedat sub semnul unui cert profesionalism componistic, certificând atât valoarea materialului muzical propriu-zis cât şi pe cea a intermediarilor comunicării artistice: cei şapte componenţi ai formaţiei, respectiv Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Sorin Rotaru – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară.

Scrisă în momentul despărţirii de un prieten drag, Broken Bond, op.26 pentru ansamblu, reprezintă o muzică ce, după spusele compozitoarei Veronica Anghelescu, “contemplă trecerea de la viaţă spre moarte si propria viziune despre ceea ce întâlneşte sufletul Dincolo, în cazul în care acest Dincolo există”. În interiorul acestui cortegiu melodic funerar impregnat de o ritmică specifică, spectrul melodic evoluează de la unu la multiplu, întâlnirea dintre diferitele instrumente transformându-se în tentativa de căutare a unei armonii abia la final acceptată: simplul acord minor, sub semnul unei fuziuni instrumentale ce pare perfectă.

Prima dată interpretate în românia, cele două piese ale lui Juan Perez Berna: A Costa dos Indios Tonicos şi A Illa das Pembranzas, ambele pentru oboi şi pian, s-au dovedit ancorate într-un minimalism esenţializat ce reflecta o atitudine nostalgică a rostirii sonore, delicat nuanţate de către instrumentele soliste: oboiul lui Dorin Gliga şi pianul Rodicăi Dănceanu.

Saxas, op.60, lucrare compusă pentru clarinet la începutul anilor 90 de către Liviu Dănceanu, a adus în prim plan permanenta concurenţă a parametrilor melodie-ritm, exploatând din plin resursele tehnice ale instrumentului lui Ion Nedelciu şi capacitatea sa expresivă.

Îndelung elaborată de către Elena Apostol, partitura piesei MH17, pentru ansamblu, a fost dedicată (ca şi cea a Veronicăi Anghelescu) Atelierului de Muzică Contemporană “Archaeus”. Profund impresionată de tragedia prăbuşirii în Ucraina a cursei Malaysia Airlines Flight 17 (doborâtă de o rachetă sol-aer în timpul confruntărilor armate din 2014, provenienţa rachetei fiind neasumată de nici una din cele 2 părţi beligerante), Elena Apostol a conceput această lucrare motivată de propria speranţă că “asemenea crimă nu se va mai întâmpla niciodată”. Sonorităţile acestei pagini dramatice prefigurează, printr-o derulare sinuoasă cu trimiteri expresioniste, momentele acestei tragedii de proporţii, depăşind sugestia descriptivă a căderii avionului prin metamorfoza aspectului evenimenţial tel quel într-un lamento instrumental. Convingătoare ca structurare stilistică, ascensiunea finală către registrul acut expune firesc ideea ratării unei potenţiale armonizări în favoarea heterofonizării vocilor solistice care ies, gradual, din scenă, lăsând loc tăcerii.

Schimbând registrul emoţional, haiku-urile pianistice ale lui Vladimir Beleaev extrase din albumul “Cu trenul la bunica” (“Două vrăbiuţe”, “Motănaşul siamez” şi “Zâna viselor”, selecţia, pentru acest concert, a celor trei miniaturi aparţinând Rodicăi Dănceanu) au schiţat o poetică aparte; aici, programatismul titlurilor s-a regăsit, cu fineţe, în arhitectura materialului fonic prin intermediul ornamenticii, al jocului dinamico-agogic şi al varietăţii ethosului în funcţie de imaginea virtuală a fiecărui tablou în parte – ciripitul păsărilor, transformările bruşte din atitudinea puiului de pisică ori expresia rubato, de factură improvizatorică, a ultimei piese. Atinse de către degetele  Rodicăi Dănceanu, clapele au reconfigurat sensibil poveştile din paginile partiturii, investind sunetele cu o putere egală celei a cuvintelor.

În continuare, Valsul ingenuu, pentru fagot al lui Francisco Mignone s-a pliat aceluiaşi lirism predominant poetic ca cel al paginilor anterioare, reflectând însă – în ambianţa regăsirii funcţionalităţii tonale – zona soledado-ului, a dorului portughez. Ca întotdeauna, fagotul lui Şerban Novac a răspuns cu căldură provocării emoţionale a spiritului partiturii, dând prilej ascultătorilor să se bucure de contactul cu un peisaj cultural dintr-o zonă geografică aparent mai îndepărtată, dar în fapt destul de apropiată ca expresivitate sentimentală.

Construită pornind de la un text propriu pe nucleul unui descântec arhaic, lucrarea Buciumu’ d’a Soarelui ş’a Lunii, pentru Sol-ist şi percuţie de Laurenţiu Ganea a propus o reîntoarcere în timp către începutul creionării creştinismului încă legat de tradiţii şamanice. Dramaturgia cu aspect ritualic a acestui eşafodaj sonor ce îmbracă forma unei incantaţii – de tip parlando-rubato – la adresa Soarelui (Sol reprezentând concomitent şi Soare dar şi denumirea notei respective de pe portativ) readuce în atenţie nu doar simbolistica tradiţională cu tot arsenalul său de accente dramatice ci, mai ales, o anumită atitudine, personalizată, privind procesul de creaţie în complexitatea sa. Şi-au dat reciproc replica, pe întregul traseu structural al partiturii, oboistul Dorin Gliga (prefigurând sonorităţi de bucium ce alunecau melismatic către staze melodice, la limita atemporalului), percuţionistul Sorin Rotaru (care a adăugat, întregii curgeri, semnele de punctuaţie necesare traiectoriei tensionale) şi actorul Ion Chelaru (cel care a dat viaţă textului original, semnat de acelaşi Laurenţiu Ganea – un subtil exerciţiu prozodic cu rezonanţe muzicale şi o ritmicitate extrem de concentrată).

În încheierea serii, ironizând volumele-reţetă  adresate, la nivel de masă, nouă, tuturor acestor “dummies” anonimi ai secolului XXI, A.G. Weinberger a imaginat, în Waltzing Dummy (pentru ansamblu cameral), un dans parodic cu iz stravinskian, marcat de discontinuităţi voite în ambianţa unei efectologii sonore mânuite cu inteligenţă şi inconcestabil meşteşug componistic. Ghidat cu abilitate – conform psihologiei maselor – spre un virtual succes, dansul zig-zagat al oamenilor-manechine ascunde în sine metafora întregii comunităţi apartenente erei postindustriale pe care, cu simplitate nedisimulată, o traversează.

Prefaţându-şi propria piesă, autorul constata cu francheţe: “În această lume în care suntem puşi la încercare cred că sarcasmul e un lucru care ne poate asigura supravieţuirea. Conjugând sarcasmul ajungem la cinism, pe care dacă-l luăm în serios s-ar putea să ne conducă spre umor, şi atunci avem de ce şi cum să râdem de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru.”

Şi, privit ca într-o oglindă, sugestia instrumentală a frullato-ului sub forma unui hohot de râs final ar putea fi însuşi semnul unei dorite treziri. Nu doar virtuale…

Loredana Baltazar

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Foto: Marius Vâjoaica

www.creativelight.ro