Arhive pe etichete: Maiism

George Balint – o nouă Operă

Standard
 „Prin intermediul artei, suprarealismul este un excelent exerciţiu de acceptare a nelimitării imaginaţiei umane, de exercitare entuziastă a creativităţii în afara tiparelor, în deplina conştienţă a existenţei acestora” – ne spune Irinel Anghel în prefaţa catalogului  realizat pentru Festivalul „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi”, indicând tema propusă  anul acesta celor invitaţi să participe cu lucrări.

Compozitorul   George Balint  a răspuns provocării  printr-o Operă executată în concert, în care ideea, scenariul şi muzica îi aparţin.

Un titlu criptic la prima vedere, „MAIISM”, ne indică de fapt conţinutul, căci urmează imediat explicaţia: Moduri de aşteptare, Imnuri, Istorioare şi Sunete Muzicale. O ilustrare prin diferenţiate procedee a stării de …„aşteptare”, aflată în mai multe ipostaze: acomodare, pregătire, întâmpinare, ascultare, mulţumire şi reflecţie.

Dat fiind că estetica suprarealistă  permite  explorarea unor zone ideatice şi imagistice foarte disparate, el a alternat pe parcursul a 19 numere prezentul imediat (dialogurile din prolog şi epilog care fixează cadrul în care are loc spectacolul), învăţăturile moralizatoare luate din Imnurile sacre – „expresia celei  mai înalte filozofii pitagoreice”-  transmise de un reprezentant de seamă al celebrei şcoli antice, învăţatul Hierocles, şi  câteva mici scenete comice aflate în scrierile unui alt savant iluminat, indianul Osho,  cel care a sintetizat căile spirituale majore oferite de Yoga, Zen, Taoism, Tantra şi Sufism. Această vastă panoramare ideatică, în care  găseşti  generoase  îndemnuri la gândire, la reflecţie asupra vieţii şi coexistenţei noastre în lume, a fost realizată cu ajutorul  unui grup  vocal format din trei actori şi patru cântăreţi, a unui grup instrumental destul de bogat, conţinând 16 partide soliste, şi a unui fond sonor preînregistrat pe CD.

George Balint este un creator extrem de inventiv şi totodată foarte minuţios în felul în care gândeşte construcţia fiecărui moment în parte, dar şi arcul mare al întregului „spectacol”, căci, în cele din urmă, rezultatul este un „spectacol” cu adevărat.

Chiar dacă indicaţiile lui precise şi numeroase nu au putut fi integral respectate (timpul prea scurt de pregătire, numărul redus de repetiţii), am remarcat dinamismul  scenariului, al discursului în general, totul fiind în mişcare. Interpreţii, în special instrumentiştii, au fost trimişi în trei locuri diferite ale sălii, pe scenă, la balcon şi pe culoarele de pe cele două laturi, în afara scaunelor (spectacolul a fost gândit pentru „Aula Palatului Cantacuzino „), în aşa fel încât auditorii să fie surprinşi, să fie înconjuraţi permanent de „magia” sonoră multicoloră creată de autor.

Deşi cele două lumi care alternează sunt contrastante, cea comică şi cea gravă, ceva le uneşte dincolo de prima impresie; este concluzia la care ajunge fiecare din scenetele şugubeţe inspirate de Osho, tot o reflecţie asupra vieţii, tot un sfat înţelept de urmat, rimând în cele din urmă cu îndemnurile Imnurilor sacre, stabilind astfel un fel de armonie interioară  a întregului.

Există şi în desfăşurarea strict muzicală o anume unitate, motive din Prolog sau de pe parcurs putând fi regăsite în alte secvenţe spre final. Desigur, sonorităţile care susţin enunţul Imnurilor este cu totul alta decât cea a scenetelor comice. Timbruri grave, ritmică solemnă cu valori mari, melopei vocale cu sens incantatoriu. Spre deosebire de acestea, scenele  comice sunt pline de şfichiuiri sonore, motive capricioase, jocuri de silabe uneori cu sens imitativ, efecte onomatopeice. Fondul sonor înregistrat pe CD a contribuit de asemenea la conturarea unor momente, fie de amploare, fie de mai mare sugestie.

Complexitatea acestui „spectacol” a solicitat interpreţilor eforturi deosebite. Am remarcat frumuseţea vocilor alese şi străduinţa de a reda cât mai fidel partitura; ne referim în primul rând la mezzosoprana Antonela Bârnat, foarte expresivă în tot ce a cântat, la soprana Ligia Dună cu sclipirile când metalice, când cristaline, dar şi la basul Marius Boloş, posesor al unui glas cu ample reverberaţii. Participarea compozitorului  Cristian Alexandru Petrescu în ipostază interpretativă vocală a fost, ca întotdeauna, variată, creativă, plină de vioiciune şi umor. Cei trei tineri actori, Armine Vosganian, Lucian Rus şi Marian Olteanu au adus prospeţime  replicilor vorbite, deşi prestaţia lor ne-a părut puţin rigidă, declamatorie, în timp ce  am fi dorit-o mai nuanţată., mai  expresivă. Ansamblul instrumental „Profil” şi-a dovedit maleabilitatea şi posibilităţile coloristice multiple.

„MAIISM” a  fost o primă audiţie complicată, pretenţioasă, pe care numai autorul ei, George Balint,  o putea conduce, coordona, dirija.  A făcut-o cu aplomb, cu o mare putere distributivă şi o mare concentrare, impresia finală pentru noi cei din sală fiind aceea a unui act artistic impresionant şi a unei lucrări cu semnificaţie spirituală înaltă.  „O muzică generează un etos, nu o idee – ne spune compozitorul în programul de sală – Ea te cuprinde holistic, determinându-te din interior, fără să bagi de seamă. Nu are rost s-o analizezi, căci spune mult mai puţin decât revelează. Precum o poveste, trebuie ascultată doar cu inima. Abia atunci este posibil să-i atingi înţelesul”.

Olga Grigorescu

Reclame