Arhive pe etichete: Octavian Nemescu

devotioModerna – reflecții asupra actului interpretativ

Standard

”Confruntată” din nou cu cele patru dimensiuni ale depășirii limitelor – ULISE, GULLIVER, NIRVANA și MATRIX – a XXVI-a ediție a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi a reunit anul acesta soliști, dirijori, ansambluri camerale și simfonice care au abordat un repertoriu nu doar foarte divers ci și de o dificultate interpretativă extinsă, aspectul etalării virtuozității instrumentale fiind urmărit, mai mult sau mai puțin evident, la nivelul fiecărei apariții scenice. Tatonarea dez-limitării, a spargerii canoanelor conceptuale sau / și formale, a recontextualizării semnificației arsenalului tehnic ce adaugă un plus valoric potențialului expresiv al muzicii, extinderea granițelor happening-ului până la identificarea sa cu realitatea absolut palpabilă reprezintă câteva din direcțiile promovate de actuala formulă a festivalului, proiectată de directorul său artistic, Dan Dediu.

Cel de-al doilea concert din tematica NIRVANA – Dincolo de limitele sinelui, a adus în 22 mai, pe scena sălii ”George Enescu” a Universității Naționale de Muzică, un ansamblu cu o structură deschisă, devotioModerna, în componența căruia s-au regăsit, ca membrii sau doar invitați speciali ai serii, atât studenți ori masteranzi (flautista Carla Stoleru, percuționista Irina Rădulescu alături de mai tinerii săi colegi Sorin Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu) și absolvenți ai Conservatorului bucureștean, cât și personalități – precum Endre Guran sau Dan Cavassi – al căror palmares se confundă cu dimensiunea unei întregi cariere artistice. Adăugându-li-se celor deja menționați, violonista Natalia Pancec, oboistul Valentin Ghiță, clarinetistul Mihai Bădiță, fagotistul Cristian Buciumaș și pianistul Mihai Murariu, apartenenți ai formulei de bază a ansamblului, au rezonat, într-un mix de inteligență și emoție constructivă, cu pilonii dramaturgici ai programului serii, în decursul căruia evoluții individuale au fost completate cu desfășurări camerale variate.

Ethosul meditativ al piesei Veronicăi Anghelescu, Edelweiss, a pus în lumină expresivitatea pură a liniei melodice, dozată cu sensibilitate și căldură de către talentatul Mihai Bădiță; i-a replicat imediat alura virtuoză a Cadenzei lui Krzysztof Penderecki, cumulând gradual microstructuri înlănțuite cu rafinament de către viola lui Endre Guran.

-embER (die Stille, ich), lucrarea pentru violoncel-solo și ansamblu a lui Carmen Cârneci a fost prezentată în primă audiție în Germania de către Heidelberger Festival Ensemble, pentru a fi reluată ulterior în cadrul Festivalului Internațional ”George Enescu”; sub conducerea autoarei – atunci ca și acum – solist fiind același Dan Cavassi, opusul și-a relevat profunda subtilitate și prin intermediul multiplelor resurse interpretative gestionate cu finețe de către violoncelist, prin intermediul unui permanent dialog cu ceilalți instrumentiști: Endre Guran, Carla Stoleru, Mihai Bădiță și Mihai Murariu, cărora li s-a adăugat experimentatul chitarist Costin Soare.

Chatatutu al Tatjanei Milošević – pentru flaut / piccolo, pian și vioară – a întrupat delicat, într-o derulare cu un farmec aparte ca sugestii auditive, cântul acestei păsări-simbol, în timp ce, în dubla sa calitate de compozitor și pianist implicat în explorarea caleidoscopului stilistic contemporan, Mihai Murariu și-a formulat Rorschach-ul în primă audiție absolute, construind un univers microstructural filigranat a cărui dialectică include multiple interpretări posibile.

Sfârșitul concertului a fost rezervat unui demers de ansamblu cu conotații ritualice: BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 de Octavian Nemescu, un potențial traseu inițiatic al ”îmbrăcării” esențelor sonore în parametrii stilistici, delimitat fonic și spatial de către sonorități penetrante ca cele ale clopotelor, trompetelor (Bogdan Ionescu și Traian Moldoveanu) și ale celor patru percuții. În acest context simbolic, complexitatea juxtapunerilor politemporale gândite de către autor spre a provoca la reflecție – ca și contrastul bine dozat dintre cele două personaje melodice, diatonic-cromatic – topite spre final în magma fluxului comun de emisii acustice, au coagulat ansamblul în jurul actului interpretativ, reconfigurându-i accepțiunile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Loredana BALTAZAR

*

*

*

*

*

 

Eumenidele de Aurel Stroe

Standard

In ziua de 2 octombrie a.c. a avut loc în sala de opera a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti prezentarea operei “Eumenidele” de Aurel Stroe (din trilogia Orestia) în execuţia şi montarea unui grup de la Filarmonica Banatul din Timişoara. A mai participat şi celebrul saxofonist francez Daniel Kientzy. Premiera acestei montări avusese loc cu câteva zile înainte în cadrul Festivalului Internaţional de Muzică Nouă “INTRADA” din Timişoara.

Aşadar  am văzut şi ascultat o creaţie muzicală importantă a unuia dintre cei mai proeminenţi compozitori români şi europeni ai celei de a doua jumătăţi a secolului XX, într-o distribuţie curajoasă ce anunţa un eveniment. Deşi sala era destul de plină de spectatori, nu am fost decât câţiva confraţi compozitori. Poate şi câţiva tineri care sunt studenţi la compoziţie. Să fi ajuns solidaritatea în cadrul breslei la cotele sale minime? Sau a dispărut curiozitatea. De asemenea, doar un singur critic muzical care se pare că nu a consemnat nimic. Studenţii de la muzicologie?… Motiv pentru care am hotărât să scriu eu aceste rânduri, deşi nu este menirea mea.

Spectacolul a fost unul cu totul excepţional. Am auzit trei tinere voci soliste de mare performanţă, care au electrizat pur şi simplu sala intrând în rol cu toată dăruirea şi convingerea. Aceştia au fost Cristian Ardelean în rolul lui Oreste, Cosmina Ivan în cel al Atenei şi Nicolae Haţegan în postura lui Apollo. Ei au avut de realizat partituri şi, în felul acesta, rolurile unor personaje care nu erau deloc uşoare şi la îndemâna oricui. De asemenea, am auzit şi văzut un grup vocal în postura corului Eriniilor / Eumenidelor compus din Ana-Maria Stănoia, Corina Hamat, Cosmina Şerban, Bogdan Drulea, Gelu Dobrea şi Mihai Prelipcian. Aceştia au avut o mişcare scenică şi o prezenţă vocală cu totul ieşite din comun, de o mare acurateţe intonaţională, recitând şi cântând pe un text în limba greacă, deloc uşor, învăţat pe de rost. Regia, semnată de Vlad Dragomirescu a fost ingenioasă şi eficientă, fiind servită de scenografia minimală dar de mare efect a Monicăi Stoian. Daniel Kientzy a cântat la cotele sale maxime de performanţă. Laude i se cuvin şi dirijorului Cezar Verlan.

După ce s-a terminat acest spectacol de excepţie, împreună cu câţiva prieteni prezenţi în sală ne-am întrebat dacă Opera din Bucureşti ar fi fost capabilă să realizeze aşa ceva. Dar oricum această instituţie nu-şi mai propune de multă vreme un astfel de proiect. Oare este adevărată zicala: “Timişoara nu e România”? BRAVO, bravissimo pentru performanţa lor!

Octavian Nemescu