Arhive pe etichete: Veronica Anghelescu

Concert-eveniment în SIMN 2017: devotioModerna!

Standard

18557016_10154550100487727_5940379683904703493_nÎn ultimii doi ani, mi-a fost mai dificil să particip la toate concertele Festivalului SIMN, așa cum făceam pe când eram studentă. Totuși, am putut asista la câteva evenimente, deosebite, cu un repertoriu atent selectat de către organizatorii artistici ai Festivalului și ai ansamblurilor instrumentale respective.

Un astfel de concert-eveniment a fost și cel susținut de ansamblul devotioModerna coordonat și dirijat de dr. Carmen Cârneci. Domnia-sa este unul dintre cei mai activi promotori ai muzicii contemporane românești și internaționale și un excelent, neobosit manager și organizator de evenimente culturale care merită cu prisosință cuvinte de laudă.

Ansamblul devotioModerna a împlinit 12 ani de activitate neîntreruptă sub riguroasa conducere a compozitoarei și dirijoarei Carmen Cârneci. Am urmărit concertele ansamblului încă de când eram studentă la compoziție, având mereu ceva important de învățat din fiecare manifestare artistică. În caietul meu de concerte în care notez și astăzi fiecare manifestare a frumosului muzical ce-mi lasă un ecou în suflet, se află însemnări dintre cele mai diverse cu privire la concertele devotioModerna, începând cu evenimentul ce avea să marcheze debutul Ansamblului pe scena studioului “Alfred Alessandrescu” al Societății Române de Radiodifuziune (în anul 2005) și continuând cu aparițiile fidele pe scenele Festivalurilor Naționale și Internaționale de Muzică Contemporană (cu deosebire SIMN și Meridian, dar nu numai).

Numele ansamblului, sonor din multiple puncte de vedere, amintește de mișcarea reformatoare în plan spiritual creștin ce îndemna credincioșii la o reînnoire, reîmprospătare sufletească prin adoptarea anumitor practici – smerenia, supunerea față de reguli (rigoarea, cu alte cuvinte, indispensabilă și în muzică!) și o anumită simplitate a vieții, abandonarea inutilului, a pomposului, a exagerării și concentrarea pe ceea ce este esențial – valori cu ecouri adânci, profunde, în creațiile muzicale și literare contemporane. Mișcarea spirituală Devotio Moderna îngloba în filosofia sa principiile umanismului renascentist și elemente de misticism german, punând pe prim-plan o relație personală cu planul divin văzut ca persoană și promovând practicarea meditației și a rugăciunii după anumite principii stricte. Paralela cu planul muzical actual este ușor de identificat, căci ce altceva este compoziția contemporană dacă nu esențializare a regulilor de construcție, meditație asupra unor planuri încă neexplorate (da, astfel de zone încă există, orice s-ar spune) și o concentrare a privirii spre interior.

Revenind la ansamblul devotioModerna, trebuie arătat, mai ales, că este o formație instrumentală deschizătoare de drumuri la nivel interpretativ, dând, de-a lungul timpului, șansa multor tineri interpreți de a evolua pe scenele importante ale Capitalei și ale altor orașe din țară alături de interpreți consacrați ce au acumulat o bogată experiență concertistică. Pentru un tânăr interpret, acesta este un lucru extrem de important, cu deosebire pentru aceia care doresc să își dedice energia și dragostea muzicii contemporane – lucrările fiind, cel mai adesea, dificile și obligând interpretul să încerce să își depășească în mod constant limitele, pentru a face față inovației și experimentului.

În cadrul concertului din SIMN 2017, am putut admira interpreți de vârste diferite, cu personalități și experiențe de viață și concertistice diferite de asemenea, dar care au reușit să configureze un act artistic omogen, lucru care se datorează nu numai dăruirii și implicării acestora, ci și rigorii și talentului dirijoral al coordonatoarei ansamblului, compozitoarea Carmen Cârneci. I-am admirat întotdeauna stilul dirijoral, precis, elegant, econom și sobru; în calitate de dirijoare, este mai puțin înclinată spre acel gen de grațioasă coregrafie aeriană (ce are, fără doar și poate, darul de a impresiona din anumite puncte de vere, nimic de zis!) cât mai ales spre redarea și conducerea perfectă a actului muzical, robust și minuțios studiat! Dacă vreodată aș fi devenit dirijoare, mi-ar fi plăcut să-i deprind stilul ce o definește atât de bine și care este, în ultimă instanță, unic.

Așadar, interpreții ce au cântat conduși de mâna dirijoarei Carmen Cârneci: Carla Stoleru (flaut), Irina Rădulescu (percuție) căreia i s-au alăturat Sorin Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu; Endre Guran (violă), Dan Cavassi (violoncel); Natalia Pancec (vioară), Valentin Ghiță (oboi), Mihai Bădiță (clarinet), Cristian Buciumaș (fagot) și Mihai Murariu (pian). Invitat, a fost chitaristul Cătălin Soare.

Carla Maria Stoleru este deja binecunoscută în cercurile de muzică contemporană, fiind o foarte talentată flautistă. Studentă în anul IV la Universitatea Națională de Muzică din București, la clasa prof. dr. Ion Bogdan Ștefănescu, este un spirit deschis noilor experiențe; deși nu am avut plăcerea de a o asculta într-o lucrare pentru flaut solo în cadrul concertului, i-am apreciat contribuția în lucrările de ansamblu incluse în program. Sunetul său, dulce, clar și precizia cu care stăpânește instrumental s-au individualizat în lucrarea compozitoarei Tatjana Milošević, unde a cântat și la piccolo, și, cu deosebire, în complexa lucrare semnată Carmen Cârneci (ca întotdeauna, o probă de virtuozitate contemporană).

Alți doi tineri interpreți pe care i-am apreciat sunt Cristian Buciumaș – fagot și Mihai Bădiță, clarinet. Cel dintâi a făcut din nou dovada (dacă mai era nevoie!) că fagotul este un instrument cu valențe neprețuite în spațiul muzicii noi, un fapt ce fusese excepțional intuit de Stravinski prin celebrul debut al Sărbătorii primăverii și exploatat, exacerbat și în fine desăvârșit de compozitorii contemporani ce au explorat toate posibilitățile tehnice ale instrumentului. Mihai Bădiță, cel care a deschis concertul printr-o lucrare solo interpretată excepțional, este unul dintre numele cele mai… sonore în grupul clarinetiștilor dedicați muzicii contemporane – și despre care vom avea întotdeauna, sunt convinsă, numai cuvinte de laudă!

Valentin Ghita, de asemenea, nu mai are nevoie de nicio prezentare, el dedicându-se încă din perioada studenției muzicii contemporane pentru oboi, el colaborând cu numeroase formații și aducând o importanță contribuție la interpretarea unei muzici contemporane de calitate. La vioară am putut-o urmări pe Natalia Pancec, ce face parte din orchestra Filarmonicii George Enescu dar car aduce, de asemenea, o importantă contribuție în spațiul muzicii contemporane, colaborând cu ansamblul devotioModerna, dar și în formule de duo și trio cu alți colegi muzicieni.

Violoncelistul Dan Cavassi a făcut încă o dată dovada excepționalului său talent interpretativ, cu deosebire în opus-ul –embER, o lucrare ce pune în prim-plan violoncelul, dându-i interpretului posibilitatea de a explora toate valențele expresive ale instrumentului, de la melodie la zgomot, prin descompunerea și recompunerea sunetului însuși și extrapolarea substanței eterice a obiectului sonor. Aceleași cuvinte de laudă, atât pentru profesionalismul lor, cât și pentru deschiderea față de nou și inedit se cuvin și colegilor săi, Endre Guran – violă, invitat prestigios ce a sosit din Elveția pentru a se alătura, în seara respectivă, ansamblului și a oferi un excepțional moment solistic alături de contribuțiile în piesele de ansamblu. Endre Guran este originar din România și ne-am bucurat să îl revedem pe scena Universității Naționale de Muzică. Energia degajată din interpretarea oferită lucrării lui Penderecki mi-a evocat un tablou tragic și răscolitor, desprins parcă dintr-un film de Stanley Kubrick.

Nici Mihai Murariu nu a fost mai prejos, pianist talentat, cu o bogată experiență în interpretarea muzicii contemporane, energic, vivace și precis în execuție, atât în lucrarea proprie, cât și în celelalte opusuri. Am apreciat, încă o dată, la Mihai Murariu, naturalețea actului interpretativ, concentrarea exclusivă pe transpunerea în sunet a partiturii.

Cuvinte de laudă se cuvin și pentru echipa percuționiștilor – Irina Rădulescu, alături de Iulia Bitta, Răzvan Florescu, Mihai Mînzar și Sorin Neculai – echipă “greu încercată” (ca întotdeauna în muzica contemporană!) în cadrul concertului nostru. Având de manevrat numeroase instrumente în cadrul unui amplasament complex, ei s-au achitat admirabil de sarcina lor. O discretă recomandare dorim să le facem cu privire la intensitatea sunetului, ce ar trebui să se încadreze armonios în ansamblu, mai ales acolo unde interpreții se află la distanță unul de celălalt. Ne dorim să îi vedem cât mai des și pe viitor, ca și pe ceilalți doi invitați – Traian Moldoveanu și Bogdan Ionescu (trompetă), ale căror apariții au amintit de “personajele” teatrului instrumental.

Câteva cuvinte, impresii personale și despre piese (descrierea lor, din punctul de vedere al autorilor, se găsește în caietul-program și ar fi redundant să o redau și eu aici) lăsând-o, desigur, la o parte pe cea dintâi, semnată de chiar autoarea acestei cronici, căci nu se cuvine să vorbim despre noi înșine. Pentru că interpretul ese formidabil, vă invit, doar, să îl ascltați și aplaudați.

Întotdeauna mi-a plăcut Krzysztof Penderecki, dar nu avusesem încă prilejul să ascult această lucrare solistică pentru violă, Cadenza (1984). Mi-a inspirat un arc sonor, suplu și elegant, construit pe principiul încet-repede-încet, figura melodică descendentă, cromatică, punctată de numeroase opriri abrupte ale discursului sonor constituind o atmosferă pe care am perceput-o ca fiind tragică în profunzime, generatoare de metafore vizuale în plan imaginar, răscolitoare. Încă o dată, felicitări maestrului Endre Guran pentru interpretare!

Mai ascultasem și cu alte ocazii –embER (die Stille, ich) pentru violoncel-solo și ansamblu, compusă de Carmen Cârneci în 1999. A fost o experiență profund benefică, meditativă în fapt și, aș spune, educativă (căci mereu avem ceva de învățat, cu deosebire de la maeștrii noștri din imediata apropiere) – urmărirea traiectului sonor, multiplicat precum lumina printre fațetele unui cristal perfect cioplit, dialogul inedit al instrumentelor (chitara a particularizat paleta sonoră într-un mod inedit, deseori evocându-mi sonoritatea harpei, având în plus față de aceasta agilitatea specifică unui instrument ce nu este regăsit adesea în instrumentația opusurilor contemporană). Un discurs componistic rafinat și subtil, riguros construit și condus de însăși compozitoarea, aflată la pupitrul dirijoral. Solistului violoncelist, maestrul Dan Cavassi, i s-a potrivit “rolul” ca o mănușă, el însuşi investind în construcția sa nu numai virtuozitate pură, ci și introspecție, interiorizare, pe care le-am apreciat în mod deosebit.

Chatatutu a compozitoarei Tatjana Miloševič (2013) mi-a oferit prilejul de a o remarca pe interpreta flautistă Carla Stoleru, ce mi-a făcut o impresie profundă, așa cum am mai menționat. Titlul are o sonoritate jucăușă, onomatopeică în fapt, ce se traduce prin formule sonore ce imită structura silabică a acestuia într-o oarecare măsură, iar lucrarea, sprințară, vivace și luminoasă, melodioasă în punctele de rezistență fără a fi consonantă în integralitatea ei, a conturat un univers sonor ce a echilibrat diversitatea stilistică a întregului concert. L-am perceput, cumva, ca pe o secțiune de aur a acestuia, o schimbare de ton și atmosferă admirabil așezată în acest punct de către organizatoarea concertului (aceeași Carmen Cârneci!).

Muzica lui Mihai Murariu, Rorschach, mi-a rămas adânc întipărită în minte și de această dată. În urmă cu câțiva ani, ascultam o altă lucrare a sa, ce se numea Brainfreeze, o lucrare pe care încă mi-o amintesc perfect. Cum anume face, este secretul său. Combinația dintre modul în care alege să construiască structurile melodice (ecouri ale unor stări sufletești… alteori pur fiziologice, cum și Messiaen explicase că încercase să realizeze, utilizând orga pentru a transcrie, pur și simplu, stări) și tiparul ritmic, întotdeauna dinamic și dinamizant are un ecou profund asupra conștiinței mele și, sunt convinsă, nu numai. Este un lucru dificil ca astăzi să compui lucrări memorabile (adică, simplu spus, lucrări ce au un impact de durată asupra memoriei) însă Mihai Murariu reușește de fiecare dată.

Lucrarea lui Octavian Nemescu, BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 a fost ultima din concert, așa cum se cuvine, căci niciodată nu am simțit că mai pot asculta ceva după o lucrare a domniei-sale. Nu este vorba aici, de o slăbiciune personală față de muzica sa, cum s-ar putea spune (o slăbiciune pe care mi-o recunosc cu zâmbetul pe buze) ci de faptul că, prin complexitatea și modul în care angajează Ființa la un nivel profund, ontologic, un opus semnat Octavian Nemescu îndeamnă, după ce ecoul ultimei note s-a stins, la Tăcere. Trisonuri, armonice înalte, consonanțe ce vin, parcă, din spațiul cosmic unde se nasc stelele (oare nașterea lor nu este anunțată de sunet limpede de trompetă?). Compozitorul, în umbră, alături de mereu discreta – dar indispensabila prezență a Ericăi Nemescu la pupitrul tehnic – și dirijoarea, în lumină, conducând coagularea lumii ce se naște, moare și renaște, mi-au părut doi sacerdoți. Discursul sonor a fost spațializat nu numai prin intermediul tehnologiei, dar și al amplasamentului grupurilor de percuție în sală și a instrumentiștilor ce au urcat rând pe rând pe scenă. Compozitorul transformă actul interpretativ într-unul inițiatic, și nu îmi rămâne decât să îmi doresc ca această muzică să fie interpretată, cândva, așa cum a fost gândită de autorul ei, într-un spațiu arhitectural multietajat, construit anume (nimic nu este irealizabil atunci când există voință și disponibilitate). Până atunci, să ne plasăm spiritul la un etaj superior noi înșine – și să ascultăm cu o inimă iubitoare și binevoitoare.

Un cuvânt și către prietena și colaboratoarea noastră Loredana Baltazar, muzicolog, regizor și operator video care a documentat acest concert astfel încât să fie accesibil unui public cât mai larg. Se cuvine să îi mulțumesc pentru munca sa de o calitate ireproșabilă și pentru că a pus la dispoziția Revistei No14 Plus Minus materialele respective.

Felicitări ansamblului devotioModerna pentru acest concert-eveniment, interpreților, compozitorilor, coordonatoarei și dirijoarei concertului li la cât mai multe astfel de manifestări artistice!

Veronica Anghelescu

 

 

FB_IMG_1495519251457.jpg

Fotografia, al cărei autor nu îl cunosc și pe care îl rog să mă ierte pentru preluare (dar căruia sunt gata să îi acord creditul necesar imediat ce îi voi cunoaște numele!) a fost distribuită pe pagina oficilă Facebook a Universității Naționale de Muzică din București, la o zi după concert, și îl reprezintă pe compozitorul Octavian Nemescu.

 

devotioModerna – reflecții asupra actului interpretativ

Standard

”Confruntată” din nou cu cele patru dimensiuni ale depășirii limitelor – ULISE, GULLIVER, NIRVANA și MATRIX – a XXVI-a ediție a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi a reunit anul acesta soliști, dirijori, ansambluri camerale și simfonice care au abordat un repertoriu nu doar foarte divers ci și de o dificultate interpretativă extinsă, aspectul etalării virtuozității instrumentale fiind urmărit, mai mult sau mai puțin evident, la nivelul fiecărei apariții scenice. Tatonarea dez-limitării, a spargerii canoanelor conceptuale sau / și formale, a recontextualizării semnificației arsenalului tehnic ce adaugă un plus valoric potențialului expresiv al muzicii, extinderea granițelor happening-ului până la identificarea sa cu realitatea absolut palpabilă reprezintă câteva din direcțiile promovate de actuala formulă a festivalului, proiectată de directorul său artistic, Dan Dediu.

Cel de-al doilea concert din tematica NIRVANA – Dincolo de limitele sinelui, a adus în 22 mai, pe scena sălii ”George Enescu” a Universității Naționale de Muzică, un ansamblu cu o structură deschisă, devotioModerna, în componența căruia s-au regăsit, ca membrii sau doar invitați speciali ai serii, atât studenți ori masteranzi (flautista Carla Stoleru, percuționista Irina Rădulescu alături de mai tinerii săi colegi Sorin Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu) și absolvenți ai Conservatorului bucureștean, cât și personalități – precum Endre Guran sau Dan Cavassi – al căror palmares se confundă cu dimensiunea unei întregi cariere artistice. Adăugându-li-se celor deja menționați, violonista Natalia Pancec, oboistul Valentin Ghiță, clarinetistul Mihai Bădiță, fagotistul Cristian Buciumaș și pianistul Mihai Murariu, apartenenți ai formulei de bază a ansamblului, au rezonat, într-un mix de inteligență și emoție constructivă, cu pilonii dramaturgici ai programului serii, în decursul căruia evoluții individuale au fost completate cu desfășurări camerale variate.

Ethosul meditativ al piesei Veronicăi Anghelescu, Edelweiss, a pus în lumină expresivitatea pură a liniei melodice, dozată cu sensibilitate și căldură de către talentatul Mihai Bădiță; i-a replicat imediat alura virtuoză a Cadenzei lui Krzysztof Penderecki, cumulând gradual microstructuri înlănțuite cu rafinament de către viola lui Endre Guran.

-embER (die Stille, ich), lucrarea pentru violoncel-solo și ansamblu a lui Carmen Cârneci a fost prezentată în primă audiție în Germania de către Heidelberger Festival Ensemble, pentru a fi reluată ulterior în cadrul Festivalului Internațional ”George Enescu”; sub conducerea autoarei – atunci ca și acum – solist fiind același Dan Cavassi, opusul și-a relevat profunda subtilitate și prin intermediul multiplelor resurse interpretative gestionate cu finețe de către violoncelist, prin intermediul unui permanent dialog cu ceilalți instrumentiști: Endre Guran, Carla Stoleru, Mihai Bădiță și Mihai Murariu, cărora li s-a adăugat experimentatul chitarist Costin Soare.

Chatatutu al Tatjanei Milošević – pentru flaut / piccolo, pian și vioară – a întrupat delicat, într-o derulare cu un farmec aparte ca sugestii auditive, cântul acestei păsări-simbol, în timp ce, în dubla sa calitate de compozitor și pianist implicat în explorarea caleidoscopului stilistic contemporan, Mihai Murariu și-a formulat Rorschach-ul în primă audiție absolute, construind un univers microstructural filigranat a cărui dialectică include multiple interpretări posibile.

Sfârșitul concertului a fost rezervat unui demers de ansamblu cu conotații ritualice: BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 de Octavian Nemescu, un potențial traseu inițiatic al ”îmbrăcării” esențelor sonore în parametrii stilistici, delimitat fonic și spatial de către sonorități penetrante ca cele ale clopotelor, trompetelor (Bogdan Ionescu și Traian Moldoveanu) și ale celor patru percuții. În acest context simbolic, complexitatea juxtapunerilor politemporale gândite de către autor spre a provoca la reflecție – ca și contrastul bine dozat dintre cele două personaje melodice, diatonic-cromatic – topite spre final în magma fluxului comun de emisii acustice, au coagulat ansamblul în jurul actului interpretativ, reconfigurându-i accepțiunile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Loredana BALTAZAR

*

*

*

*

*

 

Numărul 100, 10 Octombrie 2016

Standard

bench-1031353_1920De ce ne oprim la nr. 100, schimbarea formatului Revistei și ce vom facem în continuare

Alexander Graur: Pianul cu poeme la Torino: o duioasă doină, de jale

Cătălina Constantinovici: Propunere de colaborare: realizarea publicației „Botoșani, oraș al muzicii europene”, vol. al III-lea

Cătălina Constantinovici: Virgil Popescu, 2016

Matei Petru: Corul ,,Arhanghelii”, mesager al cântecului coral românesc în Olanda

Mircea Valeriu Diaconescu: Organul lui Corti sau Muzica vocală versus Muzica instrumentală

Natalia Chiciuc: Festivalul Internațional Zilele Muzicii Noi la un sfert de secol

Noi apariții editoriale

Paul Leu: Venirea lui Aron Pumnul la Cernăuți

Silvia Muntean: Tradițional la interpretii de folclor din zona Orăștie

Sorina Dan: Pe note… mai ușoare!

Veronica Anghelescu: Oameni din centrul inimii

Music! Alexander Graur: Requiem

Music! Carmen Cârneci: OMENS.mnesmosyne

Music! Dan Buciu: Visare

Music! Darius Milhaud: Scaramouche – interpretează Andreea Coseru și Raul Passos

Music! Dragoș Alexandrescu: Fericirile – interpretează Corala Te Deum Laudamus, dirijor – Dan Mihai Goia

Music! Florin Răducanu: Jazz Ecumenica

Music! George Anca: Comunicare științifică la conferința internațională de indologie

Music! George Enescu: Si j’etais Dieu – interpretează Simona Nicoletta Jidveanu și Alina Pavalache

Music! Gioachino Rossini: Bărbierul din Sevilla – interpretează Gabriel Oană

Music! Giuseppe Verdi: La Traviata – interpretează Roxana Briban

Music! Isidor Vorobchievici: Ție ți se cuvine cântare – interpretează corala Arhanghelii, dirijor Marius Popa

Music! Johann Sebastian Bach: Toccata și fuga în re minor – interpretează Helmut Plattner

Music! Liana Alexandra: Melody for Cello and Piano – interpretează Liana Alexandra și Serban Nichifor

Music! Liviu Dănceanu: Seven Days

Music! Maia Ciobanu: Jurnal 99

Music! Mircea Valeriu Diaconescu: Lumină Lină – interpretează Corul Collegium Byzantinum, dirijor – Mircea Valeriu Diaconescu

Music! Octavian Nemescu: Natural-Cultural

Music! Octavian Nemescu: Cumpăna porții – interpretează Cornelia Petroiu

Music! Sabina Ulubeanu: Nachtfalter

Music! Sorin Lerescu: Piano Canto – interpretează Sorin Lerescu

Music! Valentin Petculescu: Peisaje – interpretează Adrian Tomescu

Music! Vasile Menzel: De ziua ta

Music! Veronica Anghelescu: Toute l’âme résumée – interpretează Felician Roșca

Music! Veronica Anghelescu: Broken Bond – Ansamblul Archaeus, dirijor – Liviu Dănceanu

Music! Wolfgang Amadeus Mozart: Nunta lui Figaro – interpretează Mirela Zafiri

Music! Wolfgang Amadeus Mozart: Nunta lui Figaro – dirijor, Sergiu Spiridon

 

Oameni din centrul inimii

Standard

378966_10150375317662727_855652942_nAveam 27 de ani când am publicat primul număr al Revistei No14 Plus Minus. De atunci, au trecut opt ani, și nici chiar mie nu îmi vine să cred! Poate ar fi interesant de povestit cum a început totul. Îmi amintesc perfect că se efectuau lucrări la mine în apartament și mă refugiasem în bucătărie cu micul meu laptop, întrebându-mă ce aș putea face constructiv – timpul trecea încet. Era vară și nu puteam nici măcar să citesc din pricina zgomotului.

Am început să schițez un web-site. Nu aveam pe atunci cine-știe-ce experiență în elaborarea paginilor web, dar existau tutoriale, aveam chiar un manual de PhP și disponibilitatea de a învăța, căci informatica, deși nu o studiasem niciodată serios, rămăsese unul din hobby-urile mele.

Eram studentă la Universitatea Spiru Haret, pe atunci, la Facultatea de Muzică, studii pe care le începusem după finalizarea unui doctorat în filologie. Cele trei pasiuni reunite ale mele, scrisul, muzica și informatica m-au condus în mod natural la ideea întemeierii unei reviste.

Dar de unde numele neobișnuit, pe care unii l-au criticat, alții l-au apreciat? Eram, pe atunci, studenta compozitorului Sorin Lerescu și întâmplarea făcuse să fi terminat de citit cartea sa, Teatrul instrumental, care îmi deschisese multe perspective și îmi stârnise curiozitatea în privința multor lucrări ce erau menționate acolo. Scosesem o listă cu “lucruri de ascultat” și audiam cu conștiinciozitate câte ceva în fiecare zi. În ziua creionării site-ului pentru Revistă, ascultasem Plus-Minus No. 14 de Karlheinz Stockhausen, o lucrare care mă bulversase și mă șocase profund. Cum titlul îmi stăruia în minte, mi-am spus că va reprezenta actul de naștere al revistei și, după ce am cerut permisiunea Fundației Stockhausen, am obținut, de la Biblioteca Națională a României, numărul ISSN. Existam!

Am scris primul meu articol, Scurtă privire asupra muzicii contemporane. Am scris câteva recenzii de cărți de muzicologie. Primele numere erau timide, stângace, nu știam cum să fac să atrag colaboratori, mă îndoiam că cineva ar dori să scrie gratis. Am apelat la soțul meu, Adrian Georgescu; el deținea înregistrări istorice din Arhiva Radiodifuziunii Române – cu Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, Anatol Vieru și alții – pe care le-am transcris și publicat – și, între timp, câțiva prieteni mi s-au alăturat – și au rămas lângă mine până astăzi, așa cum face orice prieten adevărat: George Anca, Vasile Menzel și Valentin Petculescu. Ei au fost primii mei colaboratori! Treptat, chiar până să ajungem la numărul 10, Revista a captat interesul publicului și al cercetătorilor și muzicologilor, care au girat cu talentul și reputația lor, și cărora le sunt profund recunoscătoare: Despina Petecel-Theodoru, Elena Chircev, Petruța Măniuț-Coroiu. De asemenea, câțiva dintre profesorii mei de la Facultate, din acea perioadă, m-au îndrumat să continui, să nu abandonez, și mi-au trimis articole – printre aceștia, Otilia Pop-Miculi, cercetător în domeniul folclorului, Ion Oltețeanu, violonist și profesor de instrumentație, compozitoarea Maia Ciobanu, profesor de forme și analize muzicale, dar mai ales profesorul meu de compoziție și polifonie, Sorin Lerescu. Fără încurajarea lor permanentă, probabil că aș fi renunțat.

Mergând frecvent la concertele de muzică contemporană – la mai toate, în fapt, am avut ocazia de a schimba impresii, articole și colaborări de mai lungă sau mai scurtă durată cu mulți dintre colegii de generație; am cunoscut interpreți și compozitori cu care am păstrat o frumoasă relație de prietenie până azi, și dintre aceștia, Raul Passos și  Sabina Ulubeanu îmi sunt nespus de dragi. Începusem, în acea perioadă, să ascult cu multă atenție și să analizez lucrările compozitorului Octavian Nemescu, lucrări ce m-au marcat și m-au schimbat profund și pentru totdeauna – o activitate pe care o continui și astăzi cu multă dragoste; cu Sabina am putut întotdeauna să mă consult și să discut, iar altruismul și deschiderea sa, ca om și artist, pot servi drept exemplu multora.

În aprilie 2010, am bucuria de a o cunoaște pe soprana Mirela Zafiri – și între noi s-a înfiripat o prietenie “la prima vedere” și una dintre cele mai fructuoase colaborări pe care le-am putut avea cu un muzician român – suflet minunat, cald, generos, Mirela m-a ajutat cum aproape nimeni nu a făcut-o; a devenit Redactorul Adjunct al Revistei, și a rămas astfel până în tragica zi în care am aflat că a urcat la ceruri. Dacă aș avea și astăzi lângă mine oameni ca Mirela, probabil că aș găsi puterea de a mai publica încă 100 de numere!

Prezența constantă la concerte a consolidat relațiile cu lumea muzicală românească, manageri și organizatori de concerte și festivaluri, astfel că am ajuns să colaborăm pe partea de publicitate și PR cu Festivalul SIMN. În numărul 10 , publicam primul meu reportaj, la care lucrasem săptămâni în șir, dedicat Festivalului, cu cronici, înregistrări audio și video și fotografii realizate de mine, cu aparate cumpărate din fonduri proprii și destinate activității Revistei. De atunci și până în prezent, pot spune fără exagerare că am înregistrat sute de piese și am făcut, probabil, mii de fotografii.

În numărul 11, Mirela Zafiri publică unul dintre cele mai remarcabile articole ce au fost vreodată încredințate Revistei No14 Plus Minus: Aspecte ale devenirii artistice sau cum poți să devii artist.  Citiți-l și încredințați un gând frumos acestei nobile interprete, ce nea părăsit mult prea curând.

Pentru mine, aveau să urmeze numeroase alte reportaje: la Biblioteca Uniunii Compozitorilor,

Festivalul Timorgelfest Timișoara – ocazie cu care l-am cunoscut pe interpretul și cercetătorul Felician Roșca, care avea să devină pentru mine un model spiritual, cultural, spiritual și uman și unul dintre cei mai apropiați și dragi prieteni; Activitatea lui Dumitru D. Botez, Congresul Societății Internaționale de Imnologie, Muzeul C.I. și C.C. Nottara, AncheteCe muzică ascult de Crăciun sau Ce muzică ascult de Paște ,  iar până la numărul 20 grupul de colaboratori ce formau Colectivul de redacție se implicase deja și în câteva campanii sociale, nu cu foarte multă pricepere, pentru că strângerea de fonduri nu a fost niciodată punctul nostru forte, dar am încercat să ne arătăm, cel puțin, solidaritatea. Tragedia de la maternitatea Giulești sau cea din Club Colectiv, dar și cutremurul cu consecințe catastrofale din Nepal nu ne-au lăsat indiferenți și, datorită generozității cititorilor noștri, am putut contribui cu cât de puțin. A fost pentru mine confirmarea faptului că suntem o comunitate, în ciuda diferențelor de opinie care mai apar ocazional și care sunt, până la urmă, normale.

Plecarea dintre noi a unor colegi muzicieni ne-a întristat și ne-a amintit că, în fapt, divergențele noastre estetice, ideologice sau… pur umane sunt trecătoare, ca și viețile noastre. Ne vom aminti de Roxana Briban, de Liana Alexandra, Gabi Oană , Clemansa Firca, Helmut Plattner, Dragoș Alexandrescu.

Plecarea Mirelei Zafiri dintre noi, în august 2012, a fost o tragedie personală, despre care nu sunt capabilă să mă exprim în biete, nevrednice cuvinte.

Ultimul ei articol, dedicat activității lui Doru Popovici, fusese publicat cu doar câteva luni înainte (în numărul 45, din 10 februarie 2012). Vă rog să îl recitiți și să îndreptați un gând frumos spre draga mea prietenă.

https://no14plusminus.ro/2012/02/10/doru-popovici-la-80-de-ani/

Odată cu numărul 25 se înfiripă și rubrica Music! – în cadrul căreia au fost prezentate și distribuite la nivel internațional numeroase creații, înregistrări, concerte, reportaje, emisiuni, iar anumiți colaboratori decid să publice în fiecare număr – astfel procedează domnii Dragoș Alexandru – articole dedicate muzicii de film, Paul Leu – cu un amplu foileton dedicat vieții și activității compozitorului Ciprian Porumbescu și, mai târziu, un al doilea foileton dedicat lui Iraclie Porumbescu), Florin Răducanu – materiale dedicate muzicii de jazz, Marius Popa – creație corală ortodoxă. Alți colaboratori se specializează în interviuri, cum este Adalbert Gyuris, sau în portrete de  mare poeticitate, cum este Liviu Crăciun.

De-a lungul anilor, mi se alătură alți reputați compozitori, interpreți și muzicologi, ce îmi trimit studii de o deosebită valoare, și care, totodată, mă susțin și încurajează în momentele dificile – Nicolae Brânduș, Felician Roșca, Mircea Valeriu Diaconescu, Alexander Graur, Dan Buciu, Maia Ciobanu, Carmen Cârneci, Natalia Chiciuc, Elena Maria Șorban, Cornelia Petroiu, Cătălina Constantinovici, Roxana Moldovan.

Un cuvânt despre Roxana Moldovan, o tânără pe care o prețuiesc nespus, chiar dacă astăzi, din motive pe care îmi este greu să le înțeleg, nu mai colaborăm. Este unul dintre cei mai talentați tineri muzicologi și jurnaliști români, o minte strălucitoare, un condei sclipitor, destinat a scrie – nu numai muzicologie sau știri cotidiene, ci filozofie, plină de sevă și profunzime; din primul articol pe care mi l-a trimis, am avut intuiția unei scriituri din care se revărsa, efectiv, geniul (nu, nu exagerez) și pe care am asemănat-o, din anumite puncte de vedere, cu universul conceptual al lui Roland Barthes. Articolul său, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi sau recompensa unui ideal, rămâne printre cele mai bune materiale ce au fost vreodată publicate în paginile Revistei No14 Plus Minus – și pentru care eu, personal, dacă aș avea vreo putere, i-aș acorda Roxanei Moldovan un premiu. Nu îmi rămâne decât să sper că într-o zi, cândva, își va aminti atât de prietenia noastră, cât și de propriu-i talent și va relua scrisul.

Odată cu admiterea mea la master și apoi la doctorat, la Universitatea Națională de Muzică din București, cercul colaboratorilor mei apropiați s-a lărgit și mai mult. Conducătorul meu de doctorat, Liviu Dănceanu, este unul dintre cei care m-au sprijinit și încurajat în fiecare moment și căruia nu am cuvinte să-i mulțumesc. Îl asigur și pe această cale de afecțiunea și respectul meu desăvârșit pentru modul în care alege să lucreze, să colaboreze cu ceilalți, cu onoare, profesionalism și eleganță. Am avut (și ar avea și alții) foarte multe de învățat de la domnia-sa.

Este momentul să îi mulțumesc, aici, prietenului meu cel mai bun, pianistul și compozitorul Mihail Vîrtosu, cel care a avut întotdeauna un cuvânt bun, de susținere, față de activitatea Revistei noastre și care a știut să mă îndrume în mod obiectiv, rațional și logic, calități pe care le prețuiesc și admir în mod deosebit.

Mi s-au alăturat dirijorul Sergiu Spiridon, muzician și înzestrat cronicar muzical, Simona Nicoletta Jidveanu, soprană, care avea să preia atribuțiile Mirelei Zafiri, și să devină redactor adjunct. A contribuit cu ample studii dedicate muzicii de operă, și deși în ultimele luni nu am mai colaborat, sper că și-a continuat activitatea științifică și publicistică, fiind o artistă și cercetătoare care are foarte multe de dăruit comunității noastre.

Nu în ultimul rând, doresc să o menționez pe Cristina Uruc, colega și prietena mea de ani de zile, alături de care am realizat minunate proiecte și care are, întotdeauna, o privire obiectivă, de profesionist desăvârșit, asupra diferitelor probleme de management cultural cu care ne întâlnim la tot pasul. Faptul că am avut ocazia de a o întâlni reprezintă una dintre marile împliniri ale vieții mele, mai importante ca orice premiu sau distincție. Un prieten: un lucru rar.

Pentru un timp, de-a lungul anului 2013, a exista și o rubrică Scores! – unde am publicat partituri. M-am rezumat, desigur, la lucrări al căror statut de copyright permitea publicarea, sau care îmi fuseseră încredințate de compozitori. Am publicat, astfel, lucrări de Eugen Kreiss, Ioan Dobrinescu, Maia Ciobanu, Liviu Dandara, Ștefan Niculescu, Nicolae Georgescu, Valentin Petculescu; în principiu, multă muzică corală.

Despre partituri aș vrea doar să adaug că, în urma unor circumstanțe ciudate (și… binecuvântate!) mă aflu în posesia unor manuscrise originale aparținând unor compozitori pe care memoria colectivă îi reține, vai, ceva mai puțin, sau poate chiar i-a uitat. Mi-am propus, și le-am promis acestora atunci când au plecat, la rândul lor, dintre noi, să am grijă ca munca lor să nu fie uitată – aceștia sunt Nicolae Georgescu și Mihai Lupescu. Iată, spre exemplificare, un link către una dintre lucrările corale, în manuscris, aparținând compozitorului Nicolae Georgescu:

Coboară lumină de Nicolae Georgescu:

https://no14plusminus.ro/2013/10/10/scores-nicolae-georgescu-coboara-lumina-manuscris/

În decembrie 2013, a murit Antoaneta Tănăsescu. Poate numele nu vă spune multe, dat fiind că respectiva doamnă nu a fost muzician. Totuși, îi amintesc numele aici, după cum l-am amintit și în paginile Revistei, pentru că a fost Acea Persoană ce a înzestrat mintea mea cu ceea ce este necesar scrisului: concepte operaționale, discurs teoretic și nădăjduiesc eu, discernământ critic. Doamna Antoaneta Tănăsescu, pe care am iubit-o cât nu pot spune, a fost profesoara mea de teoria literaturii la Facultatea de Litere, ale cărei cursuri le-am urmat înainte de studiile muzicale. Doamna Antoaneta Tănăsescu a fost și va rămâne unul dintre zeii mei.

Câteodată, îmi permit să părăsesc spațiul muzicii contemporane și aleg să scriu despre alte subiecte care-mi sunt dragi – despre Brahms mai ales, Brahms care este compozitorul meu preferat (de ce? – au ridicat unii și alții din umeri) și din a cărui muzică îmi extrag aproape în fiecare zi hrana spirituală. Vă place Brahms?

În ianuarie 2015 a venit pe lume fiica mea, Irina. A fost o probă de foc să pot publica lună de lună, în continuare, Revista, dar probabil că nu degeaba se spune că nimic nu este imposibil pentru o mamă; trezindu-mă foarte devreme, am încercat să scriu și să editez la ore matinale, și astfel nu a existat nicio întrerupere – consider acest lucru, minor poate, a fi una dintre importantele mele realizări. De ziua mea în acel an, redactam un articol în engleză, ce avea să capteze atenția actorului Ron Perlman și urma să fie distribuit de mii de ori pe Twitter și Facebook, rămânând unul dintre cele mai citite articole din istoria Revistei. Ron Perlman mi-a scris un mesaj personal chiar de ziua mea – o aniversare, iată, memorabilă!

https://no14plusminus.ro/2015/05/10/walking-on-easy-street-with-ron-perlman/

Pe parcursul anului 2016, am mai câștigat colaboratori prețioși: Sorina Dan, care avea să elaboreze o rubrică ce a avut imediat un mare succes, dedicată muzicii ușoare. Apreciez talentul și sensibilitatea ei, modul în care alege să comenteze o lucrare, și sper că va continua să scrie! De asemenea, Loredana Baltazar, care nu are nevoie de nicio prezentare, talentul său – deopotrivă muzicologic, scenaristic și regizoral. Și nu în ultimul rând, Diana Săsărman, studentă la muzicologie, o tânără ce-mi pare a fi o oglindă a propriului suflet – iubim aceiași oameni, aceleași cărți. Împărtășim inclusiv nerostita dragoste pentru medicină… și dacă, într-o zi, îmi voi aduna curajul de a încredința altcuiva soarta Revistei No14 Plus Minus, Diana ar fi aceea.

Cei menționați în acest articol mi-au fost aproape tot timpul, într-un fel sau altul – chiar dacă nu am corespondat sau am vorbit săptămânal. Chiar dacă unii au părăsit lumea aceasta sau prietenia noastră. M-au inspirat, mi-au îmbogățit spiritul, mi-au dăruit energie și voință și le mulțumesc. Nu în ultimul rând, le mulțumesc celor care au trimis articole ocazional, atunci când timpul le-a permis. Revista No14 Plus Minus a fost creația colectivă a unei comunități care a avut – și are, în continuare, un cuvânt important de rostit.

Veronica Anghelescu

Numărul 99, 10 Septembrie 2016

Standard

leaves-199140_1280Sumar

La Mulți Ani, Carmen Cârneci!

La Mulți Ani, Felician Roșca!

Dr. Alexander Graur: Music Integrative NeuroTherapy and Acupuncture

Florin Răducanu: Omul potrivit la locul potrivit, un deziderat tot mai greu de realizat?

Irina Nițu: Peisaje lăuntrice

Loredana Baltazar: Prime audiții în festivalul Țintea Muzicală

Paul Leu: Colaboratorii Foiței Literare

Sorina Dan: Pe note mai ușoare

Veronica Anghelescu: Nimeni nu își mai amintește de Stelian Barbu

Music! Alexandre Guilmant: Priere et berceuse, Felician Roșca – orgă

Music! Andre Knevel: Toccata in sol minor, Felician Roșca – orgă

Music! Carmen Cârneci: OMENS.Thesaurós – interpretează devotioModerna

Music! Carmen Cârneci: OMENS.mnesmosyne – interpretează Quasi Fantasia

Music! Carmen Carneci: OMENS.capriccio – interpretează Emil Vișenescu

Music! Carmen Carneci: embER – interpreează Dan Cavassi & devotioModerna

Music! Francis Poulenc: Concerto en Sol mineur pour orgue, orchestre a cordes & timbales, Felician Roșca – orgă

Music! Veronica Anghelescu: Childhood’s End

Music! Veronica Anghelescu: Gest

 

leaves-199140_1280

Foto: Pixabay