Arhive pe etichete: Veronica Anghelescu

devotioModerna – reflecții asupra actului interpretativ

Standard

”Confruntată” din nou cu cele patru dimensiuni ale depășirii limitelor – ULISE, GULLIVER, NIRVANA și MATRIX – a XXVI-a ediție a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi a reunit anul acesta soliști, dirijori, ansambluri camerale și simfonice care au abordat un repertoriu nu doar foarte divers ci și de o dificultate interpretativă extinsă, aspectul etalării virtuozității instrumentale fiind urmărit, mai mult sau mai puțin evident, la nivelul fiecărei apariții scenice. Tatonarea dez-limitării, a spargerii canoanelor conceptuale sau / și formale, a recontextualizării semnificației arsenalului tehnic ce adaugă un plus valoric potențialului expresiv al muzicii, extinderea granițelor happening-ului până la identificarea sa cu realitatea absolut palpabilă reprezintă câteva din direcțiile promovate de actuala formulă a festivalului, proiectată de directorul său artistic, Dan Dediu.

Cel de-al doilea concert din tematica NIRVANA – Dincolo de limitele sinelui, a adus în 22 mai, pe scena sălii ”George Enescu” a Universității Naționale de Muzică, un ansamblu cu o structură deschisă, devotioModerna, în componența căruia s-au regăsit, ca membrii sau doar invitați speciali ai serii, atât studenți ori masteranzi (flautista Carla Stoleru, percuționista Irina Rădulescu alături de mai tinerii săi colegi Sorin Neculai, Mihai Mânzar, Iulia Bilta, Răzvan Florescu) și absolvenți ai Conservatorului bucureștean, cât și personalități – precum Endre Guran sau Dan Cavassi – al căror palmares se confundă cu dimensiunea unei întregi cariere artistice. Adăugându-li-se celor deja menționați, violonista Natalia Pancec, oboistul Valentin Ghiță, clarinetistul Mihai Bădiță, fagotistul Cristian Buciumaș și pianistul Mihai Murariu, apartenenți ai formulei de bază a ansamblului, au rezonat, într-un mix de inteligență și emoție constructivă, cu pilonii dramaturgici ai programului serii, în decursul căruia evoluții individuale au fost completate cu desfășurări camerale variate.

Ethosul meditativ al piesei Veronicăi Anghelescu, Edelweiss, a pus în lumină expresivitatea pură a liniei melodice, dozată cu sensibilitate și căldură de către talentatul Mihai Bădiță; i-a replicat imediat alura virtuoză a Cadenzei lui Krzysztof Penderecki, cumulând gradual microstructuri înlănțuite cu rafinament de către viola lui Endre Guran.

-embER (die Stille, ich), lucrarea pentru violoncel-solo și ansamblu a lui Carmen Cârneci a fost prezentată în primă audiție în Germania de către Heidelberger Festival Ensemble, pentru a fi reluată ulterior în cadrul Festivalului Internațional ”George Enescu”; sub conducerea autoarei – atunci ca și acum – solist fiind același Dan Cavassi, opusul și-a relevat profunda subtilitate și prin intermediul multiplelor resurse interpretative gestionate cu finețe de către violoncelist, prin intermediul unui permanent dialog cu ceilalți instrumentiști: Endre Guran, Carla Stoleru, Mihai Bădiță și Mihai Murariu, cărora li s-a adăugat experimentatul chitarist Costin Soare.

Chatatutu al Tatjanei Milošević – pentru flaut / piccolo, pian și vioară – a întrupat delicat, într-o derulare cu un farmec aparte ca sugestii auditive, cântul acestei păsări-simbol, în timp ce, în dubla sa calitate de compozitor și pianist implicat în explorarea caleidoscopului stilistic contemporan, Mihai Murariu și-a formulat Rorschach-ul în primă audiție absolute, construind un univers microstructural filigranat a cărui dialectică include multiple interpretări posibile.

Sfârșitul concertului a fost rezervat unui demers de ansamblu cu conotații ritualice: BeseptimaIT pour 7 heures du soir – Étage 4 de Octavian Nemescu, un potențial traseu inițiatic al ”îmbrăcării” esențelor sonore în parametrii stilistici, delimitat fonic și spatial de către sonorități penetrante ca cele ale clopotelor, trompetelor (Bogdan Ionescu și Traian Moldoveanu) și ale celor patru percuții. În acest context simbolic, complexitatea juxtapunerilor politemporale gândite de către autor spre a provoca la reflecție – ca și contrastul bine dozat dintre cele două personaje melodice, diatonic-cromatic – topite spre final în magma fluxului comun de emisii acustice, au coagulat ansamblul în jurul actului interpretativ, reconfigurându-i accepțiunile.

Această prezentare necesită JavaScript.

Loredana BALTAZAR

*

*

*

*

*

 

Numărul 100, 10 Octombrie 2016

Standard

bench-1031353_1920De ce ne oprim la nr. 100, schimbarea formatului Revistei și ce vom facem în continuare

Alexander Graur: Pianul cu poeme la Torino: o duioasă doină, de jale

Cătălina Constantinovici: Propunere de colaborare: realizarea publicației „Botoșani, oraș al muzicii europene”, vol. al III-lea

Cătălina Constantinovici: Virgil Popescu, 2016

Matei Petru: Corul ,,Arhanghelii”, mesager al cântecului coral românesc în Olanda

Mircea Valeriu Diaconescu: Organul lui Corti sau Muzica vocală versus Muzica instrumentală

Natalia Chiciuc: Festivalul Internațional Zilele Muzicii Noi la un sfert de secol

Noi apariții editoriale

Paul Leu: Venirea lui Aron Pumnul la Cernăuți

Silvia Muntean: Tradițional la interpretii de folclor din zona Orăștie

Sorina Dan: Pe note… mai ușoare!

Veronica Anghelescu: Oameni din centrul inimii

Music! Alexander Graur: Requiem

Music! Carmen Cârneci: OMENS.mnesmosyne

Music! Dan Buciu: Visare

Music! Darius Milhaud: Scaramouche – interpretează Andreea Coseru și Raul Passos

Music! Dragoș Alexandrescu: Fericirile – interpretează Corala Te Deum Laudamus, dirijor – Dan Mihai Goia

Music! Florin Răducanu: Jazz Ecumenica

Music! George Anca: Comunicare științifică la conferința internațională de indologie

Music! George Enescu: Si j’etais Dieu – interpretează Simona Nicoletta Jidveanu și Alina Pavalache

Music! Gioachino Rossini: Bărbierul din Sevilla – interpretează Gabriel Oană

Music! Giuseppe Verdi: La Traviata – interpretează Roxana Briban

Music! Isidor Vorobchievici: Ție ți se cuvine cântare – interpretează corala Arhanghelii, dirijor Marius Popa

Music! Johann Sebastian Bach: Toccata și fuga în re minor – interpretează Helmut Plattner

Music! Liana Alexandra: Melody for Cello and Piano – interpretează Liana Alexandra și Serban Nichifor

Music! Liviu Dănceanu: Seven Days

Music! Maia Ciobanu: Jurnal 99

Music! Mircea Valeriu Diaconescu: Lumină Lină – interpretează Corul Collegium Byzantinum, dirijor – Mircea Valeriu Diaconescu

Music! Octavian Nemescu: Natural-Cultural

Music! Octavian Nemescu: Cumpăna porții – interpretează Cornelia Petroiu

Music! Sabina Ulubeanu: Nachtfalter

Music! Sorin Lerescu: Piano Canto – interpretează Sorin Lerescu

Music! Valentin Petculescu: Peisaje – interpretează Adrian Tomescu

Music! Vasile Menzel: De ziua ta

Music! Veronica Anghelescu: Toute l’âme résumée – interpretează Felician Roșca

Music! Veronica Anghelescu: Broken Bond – Ansamblul Archaeus, dirijor – Liviu Dănceanu

Music! Wolfgang Amadeus Mozart: Nunta lui Figaro – interpretează Mirela Zafiri

Music! Wolfgang Amadeus Mozart: Nunta lui Figaro – dirijor, Sergiu Spiridon

 

Oameni din centrul inimii

Standard

378966_10150375317662727_855652942_nAveam 27 de ani când am publicat primul număr al Revistei No14 Plus Minus. De atunci, au trecut opt ani, și nici chiar mie nu îmi vine să cred! Poate ar fi interesant de povestit cum a început totul. Îmi amintesc perfect că se efectuau lucrări la mine în apartament și mă refugiasem în bucătărie cu micul meu laptop, întrebându-mă ce aș putea face constructiv – timpul trecea încet. Era vară și nu puteam nici măcar să citesc din pricina zgomotului.

Am început să schițez un web-site. Nu aveam pe atunci cine-știe-ce experiență în elaborarea paginilor web, dar existau tutoriale, aveam chiar un manual de PhP și disponibilitatea de a învăța, căci informatica, deși nu o studiasem niciodată serios, rămăsese unul din hobby-urile mele.

Eram studentă la Universitatea Spiru Haret, pe atunci, la Facultatea de Muzică, studii pe care le începusem după finalizarea unui doctorat în filologie. Cele trei pasiuni reunite ale mele, scrisul, muzica și informatica m-au condus în mod natural la ideea întemeierii unei reviste.

Dar de unde numele neobișnuit, pe care unii l-au criticat, alții l-au apreciat? Eram, pe atunci, studenta compozitorului Sorin Lerescu și întâmplarea făcuse să fi terminat de citit cartea sa, Teatrul instrumental, care îmi deschisese multe perspective și îmi stârnise curiozitatea în privința multor lucrări ce erau menționate acolo. Scosesem o listă cu “lucruri de ascultat” și audiam cu conștiinciozitate câte ceva în fiecare zi. În ziua creionării site-ului pentru Revistă, ascultasem Plus-Minus No. 14 de Karlheinz Stockhausen, o lucrare care mă bulversase și mă șocase profund. Cum titlul îmi stăruia în minte, mi-am spus că va reprezenta actul de naștere al revistei și, după ce am cerut permisiunea Fundației Stockhausen, am obținut, de la Biblioteca Națională a României, numărul ISSN. Existam!

Am scris primul meu articol, Scurtă privire asupra muzicii contemporane. Am scris câteva recenzii de cărți de muzicologie. Primele numere erau timide, stângace, nu știam cum să fac să atrag colaboratori, mă îndoiam că cineva ar dori să scrie gratis. Am apelat la soțul meu, Adrian Georgescu; el deținea înregistrări istorice din Arhiva Radiodifuziunii Române – cu Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, Anatol Vieru și alții – pe care le-am transcris și publicat – și, între timp, câțiva prieteni mi s-au alăturat – și au rămas lângă mine până astăzi, așa cum face orice prieten adevărat: George Anca, Vasile Menzel și Valentin Petculescu. Ei au fost primii mei colaboratori! Treptat, chiar până să ajungem la numărul 10, Revista a captat interesul publicului și al cercetătorilor și muzicologilor, care au girat cu talentul și reputația lor, și cărora le sunt profund recunoscătoare: Despina Petecel-Theodoru, Elena Chircev, Petruța Măniuț-Coroiu. De asemenea, câțiva dintre profesorii mei de la Facultate, din acea perioadă, m-au îndrumat să continui, să nu abandonez, și mi-au trimis articole – printre aceștia, Otilia Pop-Miculi, cercetător în domeniul folclorului, Ion Oltețeanu, violonist și profesor de instrumentație, compozitoarea Maia Ciobanu, profesor de forme și analize muzicale, dar mai ales profesorul meu de compoziție și polifonie, Sorin Lerescu. Fără încurajarea lor permanentă, probabil că aș fi renunțat.

Mergând frecvent la concertele de muzică contemporană – la mai toate, în fapt, am avut ocazia de a schimba impresii, articole și colaborări de mai lungă sau mai scurtă durată cu mulți dintre colegii de generație; am cunoscut interpreți și compozitori cu care am păstrat o frumoasă relație de prietenie până azi, și dintre aceștia, Raul Passos și  Sabina Ulubeanu îmi sunt nespus de dragi. Începusem, în acea perioadă, să ascult cu multă atenție și să analizez lucrările compozitorului Octavian Nemescu, lucrări ce m-au marcat și m-au schimbat profund și pentru totdeauna – o activitate pe care o continui și astăzi cu multă dragoste; cu Sabina am putut întotdeauna să mă consult și să discut, iar altruismul și deschiderea sa, ca om și artist, pot servi drept exemplu multora.

În aprilie 2010, am bucuria de a o cunoaște pe soprana Mirela Zafiri – și între noi s-a înfiripat o prietenie “la prima vedere” și una dintre cele mai fructuoase colaborări pe care le-am putut avea cu un muzician român – suflet minunat, cald, generos, Mirela m-a ajutat cum aproape nimeni nu a făcut-o; a devenit Redactorul Adjunct al Revistei, și a rămas astfel până în tragica zi în care am aflat că a urcat la ceruri. Dacă aș avea și astăzi lângă mine oameni ca Mirela, probabil că aș găsi puterea de a mai publica încă 100 de numere!

Prezența constantă la concerte a consolidat relațiile cu lumea muzicală românească, manageri și organizatori de concerte și festivaluri, astfel că am ajuns să colaborăm pe partea de publicitate și PR cu Festivalul SIMN. În numărul 10 , publicam primul meu reportaj, la care lucrasem săptămâni în șir, dedicat Festivalului, cu cronici, înregistrări audio și video și fotografii realizate de mine, cu aparate cumpărate din fonduri proprii și destinate activității Revistei. De atunci și până în prezent, pot spune fără exagerare că am înregistrat sute de piese și am făcut, probabil, mii de fotografii.

În numărul 11, Mirela Zafiri publică unul dintre cele mai remarcabile articole ce au fost vreodată încredințate Revistei No14 Plus Minus: Aspecte ale devenirii artistice sau cum poți să devii artist.  Citiți-l și încredințați un gând frumos acestei nobile interprete, ce nea părăsit mult prea curând.

Pentru mine, aveau să urmeze numeroase alte reportaje: la Biblioteca Uniunii Compozitorilor,

Festivalul Timorgelfest Timișoara – ocazie cu care l-am cunoscut pe interpretul și cercetătorul Felician Roșca, care avea să devină pentru mine un model spiritual, cultural, spiritual și uman și unul dintre cei mai apropiați și dragi prieteni; Activitatea lui Dumitru D. Botez, Congresul Societății Internaționale de Imnologie, Muzeul C.I. și C.C. Nottara, AncheteCe muzică ascult de Crăciun sau Ce muzică ascult de Paște ,  iar până la numărul 20 grupul de colaboratori ce formau Colectivul de redacție se implicase deja și în câteva campanii sociale, nu cu foarte multă pricepere, pentru că strângerea de fonduri nu a fost niciodată punctul nostru forte, dar am încercat să ne arătăm, cel puțin, solidaritatea. Tragedia de la maternitatea Giulești sau cea din Club Colectiv, dar și cutremurul cu consecințe catastrofale din Nepal nu ne-au lăsat indiferenți și, datorită generozității cititorilor noștri, am putut contribui cu cât de puțin. A fost pentru mine confirmarea faptului că suntem o comunitate, în ciuda diferențelor de opinie care mai apar ocazional și care sunt, până la urmă, normale.

Plecarea dintre noi a unor colegi muzicieni ne-a întristat și ne-a amintit că, în fapt, divergențele noastre estetice, ideologice sau… pur umane sunt trecătoare, ca și viețile noastre. Ne vom aminti de Roxana Briban, de Liana Alexandra, Gabi Oană , Clemansa Firca, Helmut Plattner, Dragoș Alexandrescu.

Plecarea Mirelei Zafiri dintre noi, în august 2012, a fost o tragedie personală, despre care nu sunt capabilă să mă exprim în biete, nevrednice cuvinte.

Ultimul ei articol, dedicat activității lui Doru Popovici, fusese publicat cu doar câteva luni înainte (în numărul 45, din 10 februarie 2012). Vă rog să îl recitiți și să îndreptați un gând frumos spre draga mea prietenă.

https://no14plusminus.ro/2012/02/10/doru-popovici-la-80-de-ani/

Odată cu numărul 25 se înfiripă și rubrica Music! – în cadrul căreia au fost prezentate și distribuite la nivel internațional numeroase creații, înregistrări, concerte, reportaje, emisiuni, iar anumiți colaboratori decid să publice în fiecare număr – astfel procedează domnii Dragoș Alexandru – articole dedicate muzicii de film, Paul Leu – cu un amplu foileton dedicat vieții și activității compozitorului Ciprian Porumbescu și, mai târziu, un al doilea foileton dedicat lui Iraclie Porumbescu), Florin Răducanu – materiale dedicate muzicii de jazz, Marius Popa – creație corală ortodoxă. Alți colaboratori se specializează în interviuri, cum este Adalbert Gyuris, sau în portrete de  mare poeticitate, cum este Liviu Crăciun.

De-a lungul anilor, mi se alătură alți reputați compozitori, interpreți și muzicologi, ce îmi trimit studii de o deosebită valoare, și care, totodată, mă susțin și încurajează în momentele dificile – Nicolae Brânduș, Felician Roșca, Mircea Valeriu Diaconescu, Alexander Graur, Dan Buciu, Maia Ciobanu, Carmen Cârneci, Natalia Chiciuc, Elena Maria Șorban, Cornelia Petroiu, Cătălina Constantinovici, Roxana Moldovan.

Un cuvânt despre Roxana Moldovan, o tânără pe care o prețuiesc nespus, chiar dacă astăzi, din motive pe care îmi este greu să le înțeleg, nu mai colaborăm. Este unul dintre cei mai talentați tineri muzicologi și jurnaliști români, o minte strălucitoare, un condei sclipitor, destinat a scrie – nu numai muzicologie sau știri cotidiene, ci filozofie, plină de sevă și profunzime; din primul articol pe care mi l-a trimis, am avut intuiția unei scriituri din care se revărsa, efectiv, geniul (nu, nu exagerez) și pe care am asemănat-o, din anumite puncte de vedere, cu universul conceptual al lui Roland Barthes. Articolul său, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi sau recompensa unui ideal, rămâne printre cele mai bune materiale ce au fost vreodată publicate în paginile Revistei No14 Plus Minus – și pentru care eu, personal, dacă aș avea vreo putere, i-aș acorda Roxanei Moldovan un premiu. Nu îmi rămâne decât să sper că într-o zi, cândva, își va aminti atât de prietenia noastră, cât și de propriu-i talent și va relua scrisul.

Odată cu admiterea mea la master și apoi la doctorat, la Universitatea Națională de Muzică din București, cercul colaboratorilor mei apropiați s-a lărgit și mai mult. Conducătorul meu de doctorat, Liviu Dănceanu, este unul dintre cei care m-au sprijinit și încurajat în fiecare moment și căruia nu am cuvinte să-i mulțumesc. Îl asigur și pe această cale de afecțiunea și respectul meu desăvârșit pentru modul în care alege să lucreze, să colaboreze cu ceilalți, cu onoare, profesionalism și eleganță. Am avut (și ar avea și alții) foarte multe de învățat de la domnia-sa.

Este momentul să îi mulțumesc, aici, prietenului meu cel mai bun, pianistul și compozitorul Mihail Vîrtosu, cel care a avut întotdeauna un cuvânt bun, de susținere, față de activitatea Revistei noastre și care a știut să mă îndrume în mod obiectiv, rațional și logic, calități pe care le prețuiesc și admir în mod deosebit.

Mi s-au alăturat dirijorul Sergiu Spiridon, muzician și înzestrat cronicar muzical, Simona Nicoletta Jidveanu, soprană, care avea să preia atribuțiile Mirelei Zafiri, și să devină redactor adjunct. A contribuit cu ample studii dedicate muzicii de operă, și deși în ultimele luni nu am mai colaborat, sper că și-a continuat activitatea științifică și publicistică, fiind o artistă și cercetătoare care are foarte multe de dăruit comunității noastre.

Nu în ultimul rând, doresc să o menționez pe Cristina Uruc, colega și prietena mea de ani de zile, alături de care am realizat minunate proiecte și care are, întotdeauna, o privire obiectivă, de profesionist desăvârșit, asupra diferitelor probleme de management cultural cu care ne întâlnim la tot pasul. Faptul că am avut ocazia de a o întâlni reprezintă una dintre marile împliniri ale vieții mele, mai importante ca orice premiu sau distincție. Un prieten: un lucru rar.

Pentru un timp, de-a lungul anului 2013, a exista și o rubrică Scores! – unde am publicat partituri. M-am rezumat, desigur, la lucrări al căror statut de copyright permitea publicarea, sau care îmi fuseseră încredințate de compozitori. Am publicat, astfel, lucrări de Eugen Kreiss, Ioan Dobrinescu, Maia Ciobanu, Liviu Dandara, Ștefan Niculescu, Nicolae Georgescu, Valentin Petculescu; în principiu, multă muzică corală.

Despre partituri aș vrea doar să adaug că, în urma unor circumstanțe ciudate (și… binecuvântate!) mă aflu în posesia unor manuscrise originale aparținând unor compozitori pe care memoria colectivă îi reține, vai, ceva mai puțin, sau poate chiar i-a uitat. Mi-am propus, și le-am promis acestora atunci când au plecat, la rândul lor, dintre noi, să am grijă ca munca lor să nu fie uitată – aceștia sunt Nicolae Georgescu și Mihai Lupescu. Iată, spre exemplificare, un link către una dintre lucrările corale, în manuscris, aparținând compozitorului Nicolae Georgescu:

Coboară lumină de Nicolae Georgescu:

https://no14plusminus.ro/2013/10/10/scores-nicolae-georgescu-coboara-lumina-manuscris/

În decembrie 2013, a murit Antoaneta Tănăsescu. Poate numele nu vă spune multe, dat fiind că respectiva doamnă nu a fost muzician. Totuși, îi amintesc numele aici, după cum l-am amintit și în paginile Revistei, pentru că a fost Acea Persoană ce a înzestrat mintea mea cu ceea ce este necesar scrisului: concepte operaționale, discurs teoretic și nădăjduiesc eu, discernământ critic. Doamna Antoaneta Tănăsescu, pe care am iubit-o cât nu pot spune, a fost profesoara mea de teoria literaturii la Facultatea de Litere, ale cărei cursuri le-am urmat înainte de studiile muzicale. Doamna Antoaneta Tănăsescu a fost și va rămâne unul dintre zeii mei.

Câteodată, îmi permit să părăsesc spațiul muzicii contemporane și aleg să scriu despre alte subiecte care-mi sunt dragi – despre Brahms mai ales, Brahms care este compozitorul meu preferat (de ce? – au ridicat unii și alții din umeri) și din a cărui muzică îmi extrag aproape în fiecare zi hrana spirituală. Vă place Brahms?

În ianuarie 2015 a venit pe lume fiica mea, Irina. A fost o probă de foc să pot publica lună de lună, în continuare, Revista, dar probabil că nu degeaba se spune că nimic nu este imposibil pentru o mamă; trezindu-mă foarte devreme, am încercat să scriu și să editez la ore matinale, și astfel nu a existat nicio întrerupere – consider acest lucru, minor poate, a fi una dintre importantele mele realizări. De ziua mea în acel an, redactam un articol în engleză, ce avea să capteze atenția actorului Ron Perlman și urma să fie distribuit de mii de ori pe Twitter și Facebook, rămânând unul dintre cele mai citite articole din istoria Revistei. Ron Perlman mi-a scris un mesaj personal chiar de ziua mea – o aniversare, iată, memorabilă!

https://no14plusminus.ro/2015/05/10/walking-on-easy-street-with-ron-perlman/

Pe parcursul anului 2016, am mai câștigat colaboratori prețioși: Sorina Dan, care avea să elaboreze o rubrică ce a avut imediat un mare succes, dedicată muzicii ușoare. Apreciez talentul și sensibilitatea ei, modul în care alege să comenteze o lucrare, și sper că va continua să scrie! De asemenea, Loredana Baltazar, care nu are nevoie de nicio prezentare, talentul său – deopotrivă muzicologic, scenaristic și regizoral. Și nu în ultimul rând, Diana Săsărman, studentă la muzicologie, o tânără ce-mi pare a fi o oglindă a propriului suflet – iubim aceiași oameni, aceleași cărți. Împărtășim inclusiv nerostita dragoste pentru medicină… și dacă, într-o zi, îmi voi aduna curajul de a încredința altcuiva soarta Revistei No14 Plus Minus, Diana ar fi aceea.

Cei menționați în acest articol mi-au fost aproape tot timpul, într-un fel sau altul – chiar dacă nu am corespondat sau am vorbit săptămânal. Chiar dacă unii au părăsit lumea aceasta sau prietenia noastră. M-au inspirat, mi-au îmbogățit spiritul, mi-au dăruit energie și voință și le mulțumesc. Nu în ultimul rând, le mulțumesc celor care au trimis articole ocazional, atunci când timpul le-a permis. Revista No14 Plus Minus a fost creația colectivă a unei comunități care a avut – și are, în continuare, un cuvânt important de rostit.

Veronica Anghelescu

Numărul 99, 10 Septembrie 2016

Standard

leaves-199140_1280Sumar

La Mulți Ani, Carmen Cârneci!

La Mulți Ani, Felician Roșca!

Dr. Alexander Graur: Music Integrative NeuroTherapy and Acupuncture

Florin Răducanu: Omul potrivit la locul potrivit, un deziderat tot mai greu de realizat?

Irina Nițu: Peisaje lăuntrice

Loredana Baltazar: Prime audiții în festivalul Țintea Muzicală

Paul Leu: Colaboratorii Foiței Literare

Sorina Dan: Pe note mai ușoare

Veronica Anghelescu: Nimeni nu își mai amintește de Stelian Barbu

Music! Alexandre Guilmant: Priere et berceuse, Felician Roșca – orgă

Music! Andre Knevel: Toccata in sol minor, Felician Roșca – orgă

Music! Carmen Cârneci: OMENS.Thesaurós – interpretează devotioModerna

Music! Carmen Cârneci: OMENS.mnesmosyne – interpretează Quasi Fantasia

Music! Carmen Carneci: OMENS.capriccio – interpretează Emil Vișenescu

Music! Carmen Carneci: embER – interpreează Dan Cavassi & devotioModerna

Music! Francis Poulenc: Concerto en Sol mineur pour orgue, orchestre a cordes & timbales, Felician Roșca – orgă

Music! Veronica Anghelescu: Childhood’s End

Music! Veronica Anghelescu: Gest

 

leaves-199140_1280

Foto: Pixabay

 

 

 

 

Nimeni nu își mai amintește de Stelian Barbu

Standard

 

În urmă cu mai mult timp, mi-am propus să scriu câte un articol despre fiecare dintre oamenii care, la un moment sau altul, mi-au însemnat viața. Stau și meditez asupra unor astfel de oameni, când și când, și mă gândesc cât de diferită ar fi fost viața mea dacă nu i-aș fi întâlnit, și cât de ciudat și minunat se înlănțuie evenimentele. Dacă nu ar fi fost Stelian Barbu, niciodată nu aș fi început studiul disciplinei actoriei, nu mi-aș fi încercat niciodată puterile în acest domeniu, nu aș fi urmat această cale ce m-a condus, în cele din urmă, la drumul ce mi-era destinat, muzica.

Pe Stelian Barbu l-am cunoscut pe 29 septembrie 1998. Eram în clasa a unsprezecea, la liceul teoretic Lucian Blaga – și îmi doream mult să particip la anumite activități extra-curriculare, dar care atunci nu erau organizate ca astăzi, ci mai degrabă sporadic, ocazional. Stelian Barbu, un domn la vreo 50 de ani, venise la noi la liceu cu propunerea de a înființa o trupă de teatru. Mai colabora și cu alte licee, printre care Liceul Dimitrie Leonida. Domnul Barbu a organizat o preselecție, punându-ne pe fiecare să citim o poezie și un pasaj dintr-o scurtă povestire. Era însoțit de una dintre elevele sale cele mai bune, Roxana Țiripa, o tânără pe care și astăzi mi-o amintesc perfect și care, sunt sigură, a ajuns actriță (probabila schimbare a numelui ei, după căsătorie, ne-a făcut să pierdem legătura, lucru pe care îl regret și astăzi).

Am mers și eu, plină de curiozitate, să citesc o poezie. Nu îmi mai amintesc bine ce era. Cred că o strofă din Arghezi. Domnul Barbu mi-a spus, atunci, că am o voce frumoasă, cu un timbru interesant, cald, bogat în armonice (nu aveam nicio idee ce însemnau toate acestea) dar că recit catastrofic, lucru care se poate remedia, dacă am răbdare și îmi doresc mult.

Îmi doream mult, iar răbdarea era una dintre calitățile mele.

Nu știam mult despre educația artistică a domnului Stelian Barbu. Studiase, desigur, regia de teatru și actoria, la Școala Populară de Arte; cunoștea mulți actori și era însoțit în permanență de un grup de tineri discipoli.

Scrisese câteva scenarii, cu care ne-am încercat puterile și noi, cei de la trupa de teatru nou-înființată a Liceului Lucian Blaga. Cu diferite ocazii, cum se obișnuia – 1 martie, 1 iunie, organizam mici spectacole, sub îndrumarea sa. Privind în urmă, îmi dau seama că nu erau grozave; dar noi lucram cu dragoste și entuziasm, or asta era cel mai important.

Domnul Stelian Barbu era un om modest, cuviincios, cu un zâmbet cald, dar care știa să fie, când era nevoie, și dur. Mi-a evidențiat defectele de dicție și muzicalitate (aparent, eram incapabilă să cânt cel mai simplu cântecel, și aveau să treacă ani până să descopăr cauza și să o pot remedia), făcându-mă, evident, să plâng; mi-a adus cărți și, la îndemnul său, am început să citesc pentru prima dată în viață dramaturgie. Tot dânsul m-a trimis pentru prima dată la teatru – aveam această temă obligatorie o dată pe lună, dacă voiam să rămânem în trupă. Pare îngrozitor ce spun, dar eram în clasa a unsprezecea și nu fusesem decât la piese de teatru pentru copii. La nici o lună după ce l-am cunoscut pe domnul Barbu, aveam să văd, la teatrul Nottara, Cazul Gavrilescu, după Mircea Eliade – un alt eveniment major din viața mea (căci atunci m-am decis, ad-hoc, că vreau să mă fac actor!)

După mai multe mini-spectacole, prinzând “gustul scenei” și decizând că voi “da la teatru”, i-am mărturisit această dorință domnului Barbu, care nu m-a descurajat – căci nu descuraja niciodată un tânăr! – și m-a ajutat să aleg câteva poezii pe care să le lucrez – cu intonație, joc scenic, tot ce trebuie. Din ce am ales atunci, nu mai țin minte decât Regina ostrogoților de George Coșbuc, poezia sa preferată – și până astăzi, mă trec fiori când citesc Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad… Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.

Am participat, cu domnul Barbu și trupa noastră de teatru, la diferite festivaluri de teatru. Am avut ocazia, astfel, să joc în prima mea piesă de teatru, pe o scenă adevărată, în fața spectatorilor ce urmăreau atent (oh! ce sentiment copleșitor!) – Neînțelegerea de Albert Camus. Nu îmi mai amintesc foarte bine circumstanțele, dar până astăzi îmi amintesc textul, precum și reacțiile care au urmat; la ceva vreme după această reprezentație, două actrițe care fuseseră în comisie, m-au sunat să mă felicite.

Domnul Stelian Barbu devenise pentru mine un mentor și un prieten. A venit chiar și la ziua mea de naștere, unde, atipic petrecerilor din vremea aceea (numite, popular, bairamuri!) am cântat la chitară cu dânsul și cu prietenii ceilalți, de vârste apropiate mie, am spus poezii, am jucat șah, pantomimă și am râs stâlcindu-ne limbile în exerciții complicate de dicție. Da! A fost o petrecere pe care nu o voi uita niciodată – iar un alt motiv este acela că am avut ocazia, atunci, de a face o fotografie cu domnul Barbu – o fotografie care este, până astăzi, una dintre marile și scumpele mele comori.

stelian-barbu

Nu am multe date biografice despre domnul Stelian Barbu – nu am decât amintirile și o poezie pe care o scrisese, și pe care o transcriu aici. Nu analizați valoarea ei literară, ci pe aceea profund umană, expresia sensibilității unui om ce mi-a însemnat existența și de care mă desparte, din nefericire, eternitatea.

Intrasem la două facultăți – la Teatru și la Litere. Eram în semestrul II la amândouă, mândră și mai tot timpul epuizată, și îmi văzusem visul cu ochii – visul în a cărui reușită domnul Stelian Barbu nu încetase nicio clipă să creadă – studiam actoria. Pe 14 aprilie 2000, m-am întors seara de la Facultate, când mama mea, cu o expresie gravă, m-a rugat să stau jos și mi-a dat teribila, îngrozitoarea veste că domnul Stelian Barbu, mentorul și prietenul meu, murise în urma unui infarct, subit, neașteptat, fără niciun semn care să anunțe teribila tragedie. Mai târziu aveam să aflu că fusese înmormântat în Cimitirul Izvorul Nou dar nu am aflat niciodată mai multe, pentru a merge la mormântul său. Cine știe – poate că în urma acestui articol, îmi vor scrie oameni care știu mai multe. Le voi fi recunoscătoare pentru orice amintire fotografie sau informație biografică, orice ne-ar putea ajuta să completăm portretul unui om care nu trebuie uitat.

Închei aici, gândindu-mă că domnul Stelian Barbu, căruia îi voi fi pentru totdeauna recunoscătoare, încă veghează asupră-mi din tărâmul îngerilor.

Veronica Anghelescu

 

Anonima

de Stelian Barbu

 

Te caut în orele mele de nesomn

și în clipele mele de neliniște.

Te caut în freamătul pădurii, toamna.

Te caut în fulgul de nea ce zboară aiurea

și în privirile nevinovate ale căprioarei fără scăpare.

Și ca să fiu sigură că te voi găsi –

mă voi jertfi pentru tine

și cu ultima picătură de speranță

am să te caut

oriunde te-ai afla.

Și când te voi găsi,

dacă te voi găsi,

n-am să-ți sar de gât să-ți spun cât te iubesc

și n-am să mă plâng de rănile dobândite.

N-am să-ți spun nici măcar… că te-am căutat.

Am să trec pe lângă tine,

căutându-ți privirea,

și-am să rămân mai departe

o anonimă care… te iubește.