Convorbiri cu Sorin Romanescu

 

       Luni, 22 februarie, 2010. Ce e pe ordinea de zi? Hmm, răsfoiesc filele agendei…Aiurea, agendă! Parcă aş putea uita că astăzi vine Sorin Romanescu  pentru un interviu pe care i l-am solicitat. De trei zile mă tot gândesc, mă întreb cum va fi…. Oare va veni cu vreuna dintre chitarele sale?

     Am noroc: aflu că vine de la studio, direct la mine. Are cu el două dintre chitarele sale, două Moffa, concepute anume pentru el; le-a botezat “Lorraine” şi “Maestro”, una dintre ele e acordată cu o cvartă mai jos (chitară-bariton), apropiindu-se astfel de bogăţia in armonice a basului. Nu. Nu poate fi vorba să le ating, nicicum să le sun in vreun fel. Îmi reprim din start orice apucătura de chitarist. Doar vine Sorin Romanescu!

     O persoană firavă şi un pic nesigură coboară din maşină, după ce a trebuit convinsă că da, e ok. s-o parcheze acolo, in faţa porţilor. Aflu din start ca iar i-au ridicat-o, nenorociţii, pentru că o lăsase in oraş unde găsise şi el loc; nu injură, doar fierbe, la foc mitel. Când coboară, realizez că e chiar înalt, aşa cum îl ştiam eu de pe vremea când mi-a oferit câteva lecţii de chitară la Şcoala de Arte, doar că mai slab şi ceva mai”lunar”(oare pentru echilibrare o purta numele “Sorin”?) decât era în reprezentarea mea. Uităm să dăm mâna, amândoi socotim o prioritate cele două instrumente de pe bancheta din spate, din care nu-mi dă nici unul să-l duc…

     Îl invit într-o cameră cu instrumente muzicale, pe care o gratulează cu un epitet de cum o vede şi nu-i ia mult până să probeze una din chitarele mele. Ştiu ce face. S-a dus in recunoaştere. Chitara ca scut, ca refugiu, ca reper invariabil. Ca formulă de salut, ca împrietenire, ca vorbire. Vreo 10 minute, cât îmi trebuie mie pentru a cabla sculele de înregistrat într-o incintă  mai mare, mai puţin “presantă” asupra oaspetelui meu, acesta e în lumea lui, cântând…

     Mergem dincolo, unde îl aşteaptă câteva staţii de amplificare pentru chitarele sale. Apreciază sunetul uneia dintre ele, iar eu sunt gata să i-o dau acasă, încântat fiind de ceea ce-mi auzeau urechile. Exemplul 1.

      Începem şi vorbim despre distors, despre cât de mult folosesc unii (afară de faptul că ţin la maxim butonul de volum); îi spun că e printre puţinele persoane care nu-s “insane”, dintre cei care cântă pe acea staţie.

 -Problema ştii care e? Eu am început cu clasic (imediat exemplifică cu începutul unui preludiu de Bach) şi din cauza asta eu nu am distorsul în sange, îl folosesc doar pentru culoare şi foarte rar.

 - Tu pui in cuvinte muzica? Sau asociezi muzica versurilor?

-Nu, niciodată. Uite, e foarte interesant, apropos de relaţia cuvânt-muzică: eu nu pot sa reţin versurile muzicilor cu versuri. Deci niciodată n-am putut sa fac o legătură între muzică si vers.  Nu pot sa înteleg cum reţin unii instant si muzica si versurile, deodată…

 -Cum au fost începuturile tale chitaristice?

- În clasa a unsprezecea am pus prima oară o chitară în mâini. Şi de-aici sărim la anul 5 de Politehnică, an în care am cerut dosarul, înainte de finalizarea studiilor. Se uita secretara siderată la mine şi-mi spunea că dacă vreau să fac o copie după diploma de bac, nu trebuia să iau tot dosarul. “Nu, doamnă, eu vreau să-mi iau dosarul cu totul, ce nu întelegeţi?”- i-am raspuns. De-atunci, din anul 5 de…nimic, am rămas doar cu chitara în mâini… Iar etapa folk am sărit-o. Am încercat să cânt doar folkul altora, gen “Andrii Popa, cel vestit”; uite, ţin minte cum a insistat tata să-mi iau chitara de ziua bunicii şi să-i cânt…I-am cântat, ce era sa fac? “Puştoaico, tu ai sânge de viperă”…Se uita săraca la mine…

 Toate aceste vorbe erau presărate, răsfirate printre lungi momente de improvizaţie. Desigur, eu nu mă prind că improviza (aşa cânta de bine) şi-l întreb:”Astea-s ultimele tale creaţii?” Ceva n-a sunat bine în felul în care m-am exprimat. Ar trebui să renunţ la a ma simţi copleşit de ceea ce auzeam, muzical vorbind, dacă nu voiam să lungesc şi mai mult senzaţia de stânjeneală.

     După ce isprăveste de cântat câteva acorduri din “Puştoaico…”(la cererea mea, dar adaptat la o manieră mai elaborată de execuţie decât originalul, pe care nimeni nu-l mai ştie), îl întreb:

 -Dar cu imnul României ce-ai avut?

 Link

Îmi răspunde că a fost o reacţie la o emisiune extrem de proastă, pe care o văzuse la un post TV., chiar de 1Decembrie; tema emisiunii fusese imnul României, pe care l-au trecut prin toate genurile posibile, ajungând şi la alte genuri…(îi este jenă si să spună că l-au şi manelizat). S-a întrebat dacă sub formă de baladă nu s-ar putea cânta. Aşa a aparut. Ni-l cântă din amintire. În minor. Contrar unor exemple anterioare – ne exemplificase mai devreme cum poate lăsa nerezolvate unele disonanţe, fapt care antrenează ascultătorul să participe, rezolvând el insuşi, în mintea lui, mai departe-, observ că imnul a fost “rezolvat”. Profit de ocazie şi-l întreb despre statutul lui de muzician in România, despre banii pe care reuşeşte sa-i câştige cu greu, îl întreb dacă are speranţa că îi va fi bine aici, vreau sa aflu dacă traiul lui are…rezolvare!

 -Dar ce-nseamnă “statut de muzician” în România? Banii mei (o paranteza muzicală hilară, cu acest refren, cântat ca la nuntă,  ceea ce-mi aminteşte de perioada în care invitatul meu chiar cânta la nunţi, pentru a-şi strânge bani pentru instrumente), banii mei, când nu sunt cheltuiţi pe mâncare, chiar se duc toţi pe instrumente… Adică e foarte aiurea, apropos de statut, că eu mă comport ca şi cum aş avea statutul pe care îl ai tu, probabil, în minte, într-o ţară în care muzica pe care o cânt eu şi încă câţiva ca mine, nu-şi are locul. Mă lupt să fiu ok. şi să-mi păstrez echilibrul…

-Şi părinţii tăi ce cred?

-Parintii au reusit să se obişnuiască să îmbraţişeze ideea că eu am vrut să fac muzică şi am reuşit, de unde ei ma voiau inginer…

 Îl întreb, schimbând firul discuţiei, ce inseamnă o abordare geometrică a grifului chitarei. Îmi răspunde precum bănuiam:

-Păi înseamnă relaţii între sunete, pe care le-am descoperit: teoretic, dacă mi-aş pierde auzul (batem în lemn), eu cred c-aş putea cânta în continuare -nu la aceleaşi standarde, totuşi-, calculând relaţiile între sunete, cuantificabile geometric. Aşa arată o cvintă, aşa arată o octavă, aşa arată o disonanţă, aşa- o consonanţă, îmi spune, exemplificând pe chitara. Aflu că în prezent lucreaza la scordaturi (variante diferite de acordaj) şi-mi exemplifică, cântând după ce răsuceşte de cheiţe, aducând astfel relaţii noi între sunetele corzilor. Exemplul 2.

Domne, Jazz!

 -Ce şanse are un om obişnuit (nici chitarist, poate nici muzician) care vine să te asculte o dată la unul dintre concertele tale? Ce şanse are să te înţeleagă pe tine, să-i placă şi să revină?

- Foarte mari! Pentru că sunt lucruri extrem de accesibile, adică nu dau numai untură de peşte şi ulei de ricin. Din păcate sunt asociat cu ăla care canta Jazz, “lasă-l pe-ăsta”, zice prejudecata colectiva. Lumea asociază Jazz-ul cu ceva inaccesibil, imposibil, din start. Domne, Jazz! (mâna lui exemplifică printr-un acord straniu).  Imposibil. Disonant. Nu se poate aşa ceva. Ce-i asta?

 

Întru totul, despre improvizaţie

 - Sorin, ce este improvizaţia pentru tine?

-Păi, uite… de exemplu…un dialog pe marginea unui subiect, într-o limbă pe care o stăpânesc toţi cei care stau de vorbă. Asta-i improvizaţia! Nu? E…

- “Nu se poate improviza într-o limbă pe care n-o cunoşti?” s-a bulucit întrebarea mea la fel cum, neastâmpărat, şi gândul…

-Nu! Pentru că improvizaţia e de fapt, un dialog între doi sau mai mulţi oameni.

- Când spui asta, te gândeşti la un dialog liber, nu?… ori dacă vorbeşti într-o limbă pe care n-o stăpâneşti…

-Poţi folosi body language. Da! Te poţi folosi şi de treaba asta… şi ar fi cumva, o situaţie similară unei improvizaţii, pe care cineva o încearcă fără să stăpânească limba. Şi atunci, face body language cu instrumentul. E un fel de body language.

 - Dacă n-ai şti chitară…?(am lasat în suspensie restul întrebării)

-Aş învăţa alt instrument! (mi-a răspuns cu vocaţia clară a dialogului şi a necesităţii de a te putea exprima).

- Ce ţi-ar plăcea, sau mai degrabă, la ce intrument ţi-ar fi plăcut să cânţi?

-Pian aş fi vrut să fac. Dar… era mult prea mult, adică a fost deja mult, pentru ai mei, şi o chitară. Îţi dai seama…pianul! (fără să realizeze, poate, îşi acompania gândurile cu chitara, însă într-o manieră…pianistică). Mi-ar fi plăcut, pian sau baterie… sau poate saxofon. Da, da, da… pian sau baterie. Da, în ordinea asta. Şi, de fapt mi-am ales instrumentul cel mai “popular” pe glob (râde). Sunt miliarde… sunt mai mulţi chitarişti decât locuitori pe planetă. Aşa cred. Aşa… am senzaţia! Chitara e uşor de transportat la aniversări, la focuri de tabără. E şi acustică, e şi electrică, şi-n toate felurile posibile…

 - Există un fel de misticism al chitarei, un fel de dincolo al ei?

Cred că da, pentru că altfel, n-ar exista în atâtea forme…

 -“Dacă ar fi să intri în rai… “(Sorin cu chitara în mână execută arpegii frânte, urcătoare… uimitor! Oare omul acesta îşi dă seama că imediat ce gândeşte o posibilitate, o noţiune, o şi cântă?!?)- îl provoc iarăşi, văzând cât de pătimaş este-, “crezi c-ar fi chitare pe-acolo?”

-Mi-aş dori să fie. Ar fi foarte nasol dacă n-aş găsi pe-acolo o chitară. Vezi!? Am presupus deja că mă duc în rai (râde şi continuă să realizeze arpegii ascendente, descendente, într-un ritm alert).

Mi-e tot mai clar că nu e genul de om care să construiască  fraze lungi, dantelate în expresie, contorte în sens, nu este genul care să-ţi scrie singur articolul. Sorin Romanescu este un om al dialogului nesfârşit, însă în spaţiul tuturor posibilităţilor, în “Fantazia” interioară a muzicii, în care te invită cu obstinaţie, ducându-te pe un teren familiar lui, nu pentru a te învinge, ci  pentru că acolo dispune de mijloacele necesare pentru a te face…să vezi, să auzi, să simţi. E un traducător al formelor, fără a fi un trădator al conţinuturilor. E un mediant, făra a fi medium (sunt sigur că i-ar înflori zâmbetul – şi ce frumos zâmbeşte, pâna la capat, adica până la…urechi, asemeni unui copil-, la auzul unei astfel de titulaturi…)

Asa că, fiind un improvizator, are nevoie să fie provocat sistematic. O fac:

-Dacă ar fi să împărţim oamenii în două categorii, pe de o parte categoria omului foarte organizat, care ştie de mic ce urmează să facă în viaţă, traseul său e clar, şi-l stabileste voluntar şi tine de el cu dinţii, să zicem, îşi propune să ajungă ministru de externe, diplomat, judecător ş.a.m.d (în ciuda “indiciilor” cu care viaţa îl poate întâmpina, “indicii” care l-ar ghida, poate, spre un alt punct, pe o alta traiectorie) şi , pe de altă parte, categoria fiinţelor care (şi aici a fost evocată imaginea gametului bărbătesc) care…

-Încă mai caută! (intervine el, usor amuzat)

-Da, încă mai caută -zic, rămânând uşor descumpănit de francheţea interpelării, ca şi de frusteţea cu care am evocat imagini ce frizeaza absurdul, dar “merg la tintă”-,  ei bine…

-În care ma aflu eu? (ma ajuta el)

- Mi-e clar în care te afli! (Sorin râde)

-Deci aşa, după cum arăt, cam ce-ai zice că sunt? (râde)

-“Prim-ministru al chitării, aş putea spune!”…şi adaug intrebarea pe care am pregătit-o atâta :“Tu, Sorin, ce cauţi?” Simţind încărcătura momentului, adaug: “Oricum, ceea ce cauţi tu, la modul absolut, chiar daca ştii, n-o sa vrei, poate, să pui în cuvinte…”(sunt un pic ocolitor-răscolitor în întrebare, ştiu, văd în ochii lui, simt şi într-ai mei – şi nu trebuie să fi chitarist pentru asta; pluteste in aer ceva care, dac-ar trece in acest text, l-ar face expresiv, grăitor, poate un pic sfâşietor, dar sigur, mai adevarat…) Evită răspunsul, sau, mai degrabă, nodul din gât.

-Te-am nimerit: cauti…ceva!

-Da. Dar nu-mi dau seama ce anume…(încearcă să toarne în cupa cuvântului ceva din inefabilul său şi-apoi işi dă cu părerea despre cocktailul obţinut, dar nu privindu-l în lumina soarelui, ci…ascultându-şi întunericul lunar al pieptului)…Însă ştiu exact că vreau să rezonez în anumite direcţii care sunt de bine, de frumos, de echilibru, de…Nu ştiu dacă un ţel punctiform, precis, există cu adevărat pentru oricine. E o prostie chestia asta. Ok şi ajungi la punctul acela: Şi?… Mi se pare o prostie să reduci absolut toate posibilităţile alea… la un singur punct. Pe care ştii că îl atingi şi ştii cu aproximaţie şi când îl atingi, că alegerile sunt la dată fixă. Ăsta-i pericolul targetului, pentru că se spune că dorinţele chiar se îndeplinesc. Da! Ok. Şi?… Trebuie să ai tot timpul back-up de dorinţe, nu? Sau cum?… Prefer să mă deplasez, decât să… prefer să mă deplasez! (rog cititorul să-şi amintească: vorbim, întru totul, despre…improvizaţie!)

 -Ce relaţie ai cu “dincolo”, cu spaţiul extra-mundan, să-i spunem? Ai ceva… de dincolo?

-Eu nu ştiu cum e dincolo. Nu ştiu dacă am ceva de dincolo (a reînceput să-şi treacă mâinile peste corzi, ele ştiu ceva, apar trei acorduri, arpegiate). Încerc să fiu aici, tocmai asta-i chestia. Prefer să mă mişc într-o vecinătate care să nu se ducă până dincolo. E mult mai interesant şi am şanse mai mari să-mi găsesc un echilibru în felul ăsta, decât să mă duc prea departe într-o zonă pe care n-o controlez, n-o ştiu. Şi, apropos de căutări… ca să-ţi răspund până la urmă, nu vreau să-mi definesc ceva foarte clar în căutări. Vreau doar să am o anumită zonă în care disonanţele să se rezolve frumos… Nu cred într-o realitate fără disonanţe, asta-i clar, dar caut ca acele disonanţe să se rezolve în sensul binelui, echilibrului, frumosului. Nici prea multe disonanţe nerezolvate nu-s bune, nici prea multe consonanţe, iarăşi nu-s în regulă. Până la urmă, contrastele ne mişcă, asta e! Şi muzica, tot de contraste e mişcată.

     Îi propun să ilustreze o strofă dintr-o poezie de-a lui Nichita Stănescu -care m-a mişcat, în zilele astea- şi  care ar putea argumenta nevoia de improvizaţie:

 

Nimic nu rămâne el însuşi mai mult 

decât o foarte singură dată.

Nu sunt vinovat că trăiesc

într-o lume întruna schimbată.”

 -Improvizaţie? întreb

-Hmm…să vedem! (răspunde cu o voce caldă şi începe iar să facă ceea ce ştie el mai bine: improvizaţie!)

Exemplul 3

   Ca un făcut, îi sună telefonul… ca şi cum sunetul lui ilustra cu exactitate ultimele două versuri…Comenteaza:

-Nu sunt vinovat! (ne amuzăm).

 Cântă, cântă, apoi, exteriorizându-si concluziile unui dialog interior, incepe sa vorbeasca din nou:

-Da, deci… e vorba de un limbaj, apropos de improvizaţie. Am ales un limbaj care e bazat pe chestii măsurabile în timp, nu convenţional, dar are nişte rigori, nişte legi, dacă vrei…

- Pe care te-ai hotărât să le încalci, totuşi…

-Mda! Parţial, dar am ţinut cont de…

- Ca şi cum, dacă înteleg eu bine… Mă căsătoresc cu una, deşi ştiu sigur că o voi înşela! (vorbeam, desigur, despre idei muzicale…)

-Sau mă căsătoresc cu una, dar nu ştiu dacă o voi înşela sau nu, pentru că… crede-mă, chiar nu ştii. Eu cred foarte mult în imaginaţia vieţii şi a hazardului şi uneori am îndoieli şi faţă de mine însumi. Şi nu pot spune cu tărie asta. Nu! Cine ştie cum ajung într-o situaţie din asta penibilă, în care chiar…sau nu neapărat penibilă, poate frumoasă, poate la fel de frumoasă ca în clipa în care am decis să mă însor cu ea, sau poate mai frumoasă? Este entropie, fizică cuantică, mii de miliarde de posibilităţi, care nu mă sperie. E chiar “mişto”. Asta înseamnă că sunt viu şi am şanse.

 - Şi nu eşti încremenit în proiect?

-Da, nu e bine să fi încremenit în proiect, dar e bine să fi încremenit în propriile date care te definesc. Ca să poţi fi găsibil, identificabil, recognoscibil: “Google it!” (râde).  În muzică îndrăznesc să fac lucruri pe care… sincer să fiu, în viaţă n-aş avea curaj să le fac. Cred că ăsta-i singurul motiv pentru care sunt norocos şi nu acela care mi-a fost invocat de multe ori: “Hai, măi, tu eşti norocos, că faci muzică!”. Nu! Norocul meu este că pot face în muzică ceea ce nu pot face în viaţă. Nu e numai defulare, simt că am un curaj pe care nu-l pot avea în viaţa reală…

 - Când ai venit, te-am văzut destul de nesigur, nervos şi frustrat. Mi-ai mărturisit apoi, că ţi-au ridicat maşina. Ce zici? Le-ai da un pic de distors sau ce ai face în acest caz?

-Bine… le-aş băga distorsul la căşti, dat la maximum, asta pe de-o parte…

- Ai curajul să faci asta?

-Muzical? Da! Adică am cântat cu distorsul la Ateneu, în faţa unor oficialităţi…multe. Dar, oricum, eram îmbrăcat în frac şi cu papion şi am cântat cu distors, muzică contemporană (si răspunde unui semn de-al meu care îl invită să definească conceptul), adică…o muzică ce se desfăşoară în zilele noastre, e muzica din timpul vieţii mele.

- De ce se încearcă definiţii mai complicate, care au “darul” de a îndepărta publicul, de ce se vorbeşte în termeni abracadabranţi despre fenomen?

-În sinea mea, oricum, cred că unii oameni se apucă să critice artele pentru că nu pot ajunge artişti. Sunt foarte puţine excepţii. E clar că au “un drag” de arta respectivă, sunt în preajma ei cum pot şi ăsta e, cumva, singurul vârf la care ajung. Mai neplăcut este că, neavând exercitiul şi, cum să zic, acea Nirvana muzicală, la un moment dat, nu sunt obiectivi în ceea ce scriu despre arta respectivă. Adică, pot desfiinţa nişte valori sau pot creea pseudo-valori, pentru simplul motiv că au o patalama de aşa-zişi “specialisti”. Nu generalizez, dar uneori li se dă o autoritate în mod nedrept, sistemul le dă puterea de a desfiinţa sau de a ridica…

     Îmi amintesc de vorbele pe care le-a pus Creangă în gura tălâmbului său personaj:”Doamne, dacă eşti cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, că ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; şi-apoi să nu poată ieşi de-aici fără învoirea mea.” Îmi amintesc cât de infrigurat povestea Sorin despre profesorul de la Conservator care îi dadea dictat muzical -din propriile lui solfegii, unele cât se poate de aiuristice, de aberante- şi cum n-a vrut cu nici un chip să găseasca o comună măsura cu studentul -pe atunci dispus să se pună la punct cu o materie pe care nu a studiat-o deloc, spre deosebire de colegii lui, absolvenţi de şcoli de muzică, trecuti prin multe meditaţii-, student care, la un moment dat îi “ştirbise din cultul personalităţii doar o fărâma, lucru suficient pentru ca să atragă 3(trei) repetentii, în trei ani succesivi… Doamne! Şi pe mine mă ia cu frig şi mă apucă revolta, mai ales că-l ştiu pe Sorin, cât de înzestrat e la teorie muzicala…Cine are în mâini cuţitul, nu taie numai pâine…

 - De câte ori atingi Nirvana muzicală, într-un an?

-Farte rar! Uite, anul ăsta, pot să zic că ultima dată s-a întâmplat chiar acum câteva zile. Am avut un concert la Art Jazz Club. În concert,  alături de un baterist bulgar, cu Cătălin Milea, cu care am fost la studio azi, cu un trompetist (toţi trei locuiesc în Olanda) şi cu un basist din România… Vreau să zic că… au fost nişte momente de Nirvana în acel concert!

 - Cum te manifeşti, în astfel de stări?

-Zâmbesc… Şi ţin ochii închişi. Uneori am şi de unul singur, stările astea. Ştii, orice ai crede în momentul ăsta, dar e foarte adevărat: nu cânt pentru public! (o expresie extraordinară pe faţa lui, ah! Am ratat un moment de Nirvana…fotografică…cele mai bune poze rămân nefăcute). Deci, mobilul pentru care fac muzică, nu este acela de a o împărtăşi. Este vorba doar de nevoia de a cânta, pur şi simplu. Şi eu de la asta am pornit.Ştiu clar că de la asta am pornit şi mi-a rămas treaba asta.

 - Ai evoluat atât de mult pe cât ţi-ai fi dorit din momentul în care te-ai apucat de muzică?

-Nu! Dar nu ştiu cum m-aş fi dezvoltat dacă aş fi avut direcţia pe care mi-o doream. Le spuneam părinţilor mei, când m-au dat la şcoalăţ că “eu vreau să trăiesc din muzică”. Habar n-aveam ce însemnă chestia asta, dar aşa simţeam. Mai târziu, în mintea mea a fost să fac Şcoala de Muzică, Conservatorul etc. Dar ulterior, din cauza eşecurilor privind Conservatorul şi cariera de absolvent, probabil chestia asta mi-a deschis nişte drumuri. Şi, da, m-a măcinat chestia asta şi încă mă macină, pentru că eu nu am un Profesor. Toţi muzicienii vorbesc,invariabil, de un Maestru, de o figură marcantă din viaţa lor profesională, la care se referă, fie că e profesorul de instrument, fie că e…Mie mi-e greu să identific acest om… Nu e vorba de modele, ci de Maestru, pe care-l întâlneşti şi cu care ai contact şi-ţi spune o fraza care-ţi schimbă viaţa, sau ceva în tine se mişcă.

 - Zi-mi, te rog, o frază care ţi-a schimbat viaţa, chiar dacă nu ai auzit-o de la maestrul tău.

(Sorin cântă la chitară acorduri diminuate, stranii)

-M-ai lovit, cu asta! (trage de timp). Trebuie s-o inventez, că n-o ştiu! Aaa…Aaa (caută…găseşte!). Fraza care mi-a schimbat viaţa, la modul cel mai real, a fost: “Mamă, eu mă las de Politehnică!”, în `90.

- Cine-a vorbit atunci, nu era oare… Maestrul interior?

-Deci, în primul rând, a vorbit ăla pe care maică-mea nu-l cunoştea, asta-i clar! Dar se prea poate să fi fost Maestrul interior, habar n-am! Ce să zic? Acest Maestru interior mi-a dat foarte multe frustrări, pentru că dacă, într-adevăr, există şi mă ghidează, o face într-un fel foarte ocolitor. Nu-mi spune direct… Nu.

-“ I trust I make myself obscure”!

-Da! ştiu că nu e un maestru rău intenţionat, dar foloseşte uneori nu tertipuri… mă testează, probabil. Nu-mi spune lucrurile clar…Uite, mă trezesc tânjind în continuare după acest maestru, deşi e clar că eu sunt (Eu Sunt!) Şi, apropos de căutari, încă nu pot să-l accept, nu am curajul să-l accept, mai ales muzical. Uite, ca o măsură a ceea ce-ţi spun, eu încă mai caut cărţi, materiale de pe internet; primul lucru pe care-l caut când ies în străinătate, întâi e  magazinul de instrumente şi în egală măsură, biblioteca de cărţi muzicale şi-mi iau CĂRŢI, descarc de pe internet,  tot timpul caut!

 - Cât studiezi pe zi?

-La început, pâna să fac trecerea de la clasic la jazz -am avut ceva performanţe în clasic, am obţinut premiul întâi la Sinaia, la muzică de camera-, nu concepeam să nu fiu în preajma chitarei.

- Eu personal… ştiu ce-nseamnă două-trei ore de studiu la chitară pe zi… bănuiesc că studiezi mai mult de doua ore…

-Am avut perioade în care am studiat şi 9 ore. Bine, cu mâinile aproape înţepenite. Aş fi putut să mi le distrug, de la crampe, însă organismul ştie întotdeauna să compenseze… am fost ferit de leziuni. La un moment dat, am fost plecat într-o vacanţă şi n-am putut să-mi iau chitara. N-am avut-o timp de două săptămâni şi am suferit cumplit: Două săptămâni! După o perioada de câtiva ani de zile în care nu a trecut măcar o zi în care să nu cânt la ea… Mi-am dat seama, peste ani, că e un exerciţiu foarte bun: să abandonezi, să uiti… Am o chitară acustică şi… când plec din Bucureşti de sărbători…clar… o iau cu mine!

 - Cum salvezi ideile?

-Nu le salvez, nu mă consider…(râde)… compozitor! Am vrut să fac la un moment dat, corectura asta. Ce înseamnă să fi compozitor? Înseamnă să laşi partituri… nişte cărţi muzicale. Eu am înregistrări. Alea sunt partiturile mele.

 -Poţi să reproduci ce-ai salvat, poţi efectiv să treci a doua oară prin acelaşi loc?

-Nu pot! Eu sunt improvizator. L-am abandonat pe Bach, nu mai am exerciţiul partiturilor exacte. Când am văzut că se pot crea cuvinte muzicale şi altfel decât alea scrise, că pot să le rostesc eu pe-ale mele, atunci am trecut de la clasic la jazz.

 -Nu ai fost nesigur?

-Ba da! Multă vreme. Cu atât mai mult cu cât n-am avut maestru. Am avut senzaţia că ceea ce cânt sună rău…

 - Dar profesorii tăi?

-Profesorul Sihota, de la Şcoala Populară de Artă, cum se chema atunci, a fost primul meu profesor, apoi Marius Pop, care m-a dus către jazz. Dediu, Dan Dediu de compoziţie, care chiar e un geniu, fară nici o exagerare. Când l-am auzit cântând la pian, mi-a părut rău că nu am făcut pian.

 - După?

( Un flageolet emis la sfârşitul unei fraze muzicale îmi răspunde, în locul lui Sorin:” nada!”)

 -Asta e! Şi mi-am dat seama, cu mare tristeţe că informaţiile cele mai grele, din care mă hrănesc şi acum, nu le-am luat din Conservator! Conservatorul din Bucureşti este şcoala care îndepărtează în mod sistematic oamenii de muzică. Asta pot spune. Dac-aş avea curajul să fac ceva, aş avea curajul să scriu pe o pancarda chestia asta şi s-o pun în faţa Conservatorului. Deci, dacă Conservatorul din Bucureşti face ceva pentru studenţi, atunci în mod cert îi îndepărtează de muzică.

 - Care sunt dedesubturile?

Financiare!Ah, nu ştiu care sunt dedesubturile. Ştiu care sunt lucrurile care se văd. Şi anume, “profesoara respectabilă” dând buzna în sala de jazz şi strigând: “ – Terminaţi cu această muzică de bordel!” . Cam asta e! Nu-i dau numele. Eh, aşa este susţinută o parte a muzicii în Conservator…

 - Exmatricularea ta a fost de pomină? A fost memorabilă? A însemnat o lecţie?

-Pentru mine a fost un moment memorabil. Ştii ce este mai interesant? Faptul că, sunt compozitori din Uniunea Compozitorilor, care mă întâlnesc prin concerte de contemporan şi mi se adresează ca unui coleg de breaslă… Apropos de surprizele şi hazardul vieţii!… Am fost exmatriculat pentru că nu puteam să scriu dictat…

Mie, unuia, îmi este clar: acestui om îi dictează doar sufletul, bunul simţ, vecinătăţile, spiritual! Onoare pentru mine că mi-a trecut pragul! Şi-i mulţumesc că mi-a acordat şansa de a-l intervieva…

 

Constantin Nicolau

Notă. La următorul update al site-ului, pe 10 martie 2010, vor fi disponibile şi exemplele video cuprinzând materiale inedite cu Sorin Romanescu.

Abstract

The article presents a dialogue about improvisation in music and about the non-resistance in front of strength and intelligence of life, with a guitar-player that started late but became so involved in his musical art that he dedicated all his time to it, giving up a promising career in engineering. After notable successes in the field of classical guitar, he abandons it, choosing the improvising genre, enriching his instruments collection, his mood and his sound collection. He is an adventurer, a searcher of that terra incognita inside the sound, non-conformist, spiritual and…alive: Sorin Romanescu!