Laurenţiu Profeta via Mirela Zafiri
Compozitor născut în Bucureşti, Laurenţiu Profeta şi-a început studiile muzicale la pian cu Silvia Căpăţână, continuându-le la Conservatorul Bucureşti (1945 – 1949) cu Ioan Dumitru Chirescu (teorie – solfegiu), Paul Constantinescu (armonie), Alfred Mendelsohn (contrapunct, compoziţie), Silvia Căpăţână (pian), Vasile Popovici (istoria muzicii). În paralel cu studiile muzicale a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din Bucureşti. Deşi student la două facultăţi şi-a găsit timp şi pentru studiul în particular cu Alfred Mendelsohn – compoziţie şi cu Florica Musicescu – pian. A obţinut o bursă de perfecţionare la Conservatorul Ceaikovski din Moscova unde a studiat cu Messner compoziţie, cu Golubev polifonie, cu Bercov armonie şi cu Zukerman forme muzicale.
Director adjunct în Societatea Română de Radiofuziune din Bucureşti în perioada 1948 – 1952, a fost numit apoi până în 1960 director al Direcţiei Muzicii din Ministerul Culturii, ulterior fiind secretar al Uniunii Compozitorilor.
A publicat articole în Revista Muzica, Studii de Muzicologie în Scânteia, Contemporanul, România Liberă, Flacăra etc. a realizat emisiuni de radio şi televiziune, a susţinut conferinţe, referate, comunicări ştiinţifice în ţară şi peste hotare (Roma, 1962), a făcut parte din jurii naţionale şi internaţionale de concursuri muzicale reprezentând România la Paris, Roma, Viena, Berlin, Praga, Bruxelles etc.
A câştigat sau a fost distins cu următoarele premii:
Premiul III de compoziţie George Enescu (1953),
Menţiune la Concursul internaţional al Festivalului Internaţional al Tineretului de la Viena (1959),
Ordinul Muncii clasa III (1959),
Premiul III, Mamaia (1969),
Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate (2000) la festivalul de Muzică Uşoară de la Mamaia,
Ordinul Meritul Cultural clasa a – III – a (1969),
Premiul Uniunii Compozitorilor (1968, 1969, 1977, 1984),
Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1999),
Premiul I la Festivalul Naţional de Cântece pentru Copii de la Cairo (1999).
Laurenţiu Profeta: 7 Cântece pe versuri de Mihai Eminescu, voce şi orchestră (înregistrare)
Peste vârfuri este o baladă. Ne introduce în atmosfera mioritică, doinind – buciumul, dând senzaţia de deal – vale, moliciunea curgerii temei deschizând sufletul spre povestea depănată de voce în atât de poetica înfăţişare a tristeţii eminesciene:
“Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte”[1]
De la sonorităţi joase de contraalto, în octava inferioară, vocea se înalţă pe aceeaşi structură melodică a temei principale, preluînd de la cornul – bucium frământarea melancolică. Jelania filosofică se transformă treptat în vocaliză descendentă la voce, în timp ce buciumul reia motivul mioritic pe un acompaniament amplu al corzilor. Suprapunerea vocii în şoaptă, pe ultima strofă, peste vocaliză, cât şi variaţiunile cornului pe suportul orchestral, având în vedere posibilităţile lucrului la înregistrarea cu calculatorul şi sintetizatorul, a fost ideea mea, şi sunt deosebit de mulţumită de expresivitatea realizării.
“De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de ghiaţă mi-apare înainte”[2]
este cea mai emoţionantă piesă din tot ciclul. A fost scrisă de Maestrul Profeta după despărţirea de cea a cărei iubire i-a fost alături, statornic, zeci de ani. Trecerea spre infinit a soţiei i-a provocat o durere atât de mare încât a răbufnit în cântec.
“O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.[3]”
Frumuseţea intrinsecă a versului eminescian, curgerea sa melodioasă sunt argumente în transpunerea sa în muzică, dar şi atenţionări de concurare a muzicii înseşi. Îmbinarea în acest minunat poem este mai mult decât fericită. Muzicalitatea frazei poetice este preluată de talentul desăvârşit de orchestrator al Maestrului, şcolit la clasa unuia dintre cei mai mari compozitori români – Paul Constantinescu, şi îmbrăcată în armoniile universului, interstelare, unde sufletele zboară, plutind în aşteptare. Este o piesă vizionară, a armoniilor şi stărilor căutate de mişcarea New Age, de reîntoarcere la originile eului nostru, de împăcare cu noi şi universul, de contopire cu energiile pământului şi înălţare la statutul bucuriei planetare. Creată cu mulţi ani înainte de tipul de muzică a liniştii care se foloseşte frecvent în terapeutica energetică actuală, cântul lui Profeta devansează cu mult în substanţă, calitate, sensuri, timp şi formă respectivele îmbrăcări muzicale ale curentelor menţionate. Vocea expune tema lin, melodic, purtându-ne pe acompaniamentul unei orchestre simfonice bine potenţate, cu o percuţie abia simţită.
Aş putea spune că este piesa cea mai încărcată de sensuri filosofice, dar nu doresc să ştirbesc din calităţile celorlalte bijuterii romantice ce îi urmează. Împreună, formează un întreg, devenirea uneia se petrece prin interconexiunile cu ciclul.
Finalul, suav şi cristalin, de consistenţa muzicii sferelor cereşti întrepătrunde şoapta caldă a vocii cu sunetul fin, înalt, în pianississimo, pierdut ca şi perechea păsării, în oceanul îngheţat.
Pentru mine aceasta este cea mai frumoasă piesă a ciclului, poate şi datorită finalului cutremurător:
“Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi”[4]
Pajul Cupidon, de o factură cu totul diferită, ne prezintă un autor şugubăţ, învăţat cu tehnicile cupletului de estradă.
Aplombul şi tupeul vecin cu impertinenţa sunt datele micuţului paj vrăjit de frumuseţea femeii, la fel ca tânărul Cherubino, Fluturaş ce şi-ar dori să guste dulceaţa tuturor florilor. Versurile nu sunt foarte cunoscute, de aceea am să le transcriu integral[5]. Frumuseţea muzicii, strofică, spumoasă ca şi versul şi trecerea vocii în două registre diferite subliniază auditiv măsura dualităţii personajului.: Prezentarea în acut, jucăuş, registru cristalin de soprană, în contrapondere cu finalul fiecărei strofe în contaalto, insidios colorat şi pasional timbrat.
Pajul Cupidon, vicleanul
Mult e rău şi alintat,
Cu femei se hârjoneşte,
Şi la Dame doarme-n pat.
De lumină, ca tâlharii
se fereşte binişor,
Pe fereşti se suie noaptea
Dibuind încetişor.
Cordeluţe şi nimicuri
Iată toate-a lui averi
Darnic când nu vrei nici una
Şi zgârcit dacă le ceri, Cupidon…
În volumul ros de molii
Cauţi noaptea adevăr
Şi-ntâlneşti lipită-n file
Viţa galbenă de păr.
El dă gânduri ne-nţelese
Vârstei crude şi necoapte
Cu icoane luminoase
O îngână-ntreaga noapte.
E sfios ca şi copii
Iar zâmbirea-i e vicleană
Dară galeşi îi sunt ochii
Ca şi ochii de vădană, Cupidon…
Gât şi umere frumoase
Sânuri albe şi rotunde
El le ţine-mbrăţişate
Şi cu mâinile le-ascunde.
De te rogi frumos de dânsul
îndeajuns e de hain
Vălul alb de peste toate
Să-l înlăture puţin…
Muzica se pliază pe vers atât de bine, încât la final pe coda de prezentare în stil regal, în urma anunţului: Pajul Cupidon, te aştepţi ca el chiar să apară. Cea mai veselă piesă a ciclului, are parte de o muzică vioaie, plină de umor şi poante muzicale, descoperindu-ne un Profeta, Maestru al genului de estradă.
Replici ne readuce în atmosfera romantică a unui cuplu. Ar putea fi Fluturele şi floarea lui Fauré, în varianta umană. Fiecare îşi spune păsul, comunicarea lasă frâu liber sufletului să se reverse. El este vocea actorului Valentin Teodosiu, care recită replicile, ea, o soprană. Şi, ca în viaţă, soprana-şi cântă replica, după care face vocalize, susură sau gângureşte pe toate replicile lui…, măcar ca fond sonor. Pare o glumă, dar astfel este realizată piesa.
Amplu, sonor, acompaniamentul este bogat, cu valuri pasionale ale corzilor preluate de suflătorii unui întreg Big Band care ne impresionează prin marea calitate a sunetului instrumentelor. Împletirea sonorităţii vocii de soprană cu profunzimea timbrului recitatorului dau valoarea reuşitei bucăţi muzicale.
Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot, veşnica întoarcere spre vârsta inocenţei, a miturilor şi a viselor ce pot prinde contur – permanenţă a poeziei eminesciene, este atât de plastic transpusă pe note, încât Eminescu însuşi, ascultând doar muzica, şi-ar fi recunoscut copilăria.
Glasul pădurii, al ierbii, pasul cerbilor şi clipocitul apei sunt toate descătuşate de povara cuvântului, prin muzică.
Piesa beneficiază de un acompaniament de mare ţinută simfonică, într-un limbaj de efect benefic ce induce armonia, plonjarea în starea de bine a undelor alfa, de care copilăria nu s-a despărţit încă, încărcătura lor de pozitivism şi conectare la energiile primare ale vieţii fiindu-i suport şi sprijin.
La steaua, poetul faţă-n faţă cu nemurirea îi dă fanteziei compozitorului frâu liber în folosirea de armonii astrale şi efecte speciale.
Cunosc această piesă, sub formă corală, din 1988, când o cântam cu corul Filarmonicii Banatul, Dirijor Diodor Nicoară, solişti soprana Maria Moraru şi basul Sergiu Ţapuchievici, care ne-a părăsit de curând, (iulie 2010) pornind pe drumul făr-de-ntoarcere. Vocea caldă, frumos timbrată a basului pornea discursul, acompaniat de ansamblu într-o vălurire de culori şi nuanţe. (Într-adevăr, să ai asemenea voci într-un ansamblu, e mare lucru.) Şi crescând mereu tensiunea, ajungeam la finalul piesei, unde vedeam într-adevăr Steaua, în toată splendoarea ei celestă. Nu am auzit niciodată cântată mai frumos această vocaliză superbă, ca prin glasul ca un foc de artificii al Mariei. Era o încântare fiecare sunet pe care-l scotea, îmi înflorea sufletul de bucurie.
A urmat apoi interpretatea Madrigalului, condus de Maestrul Constantin Marin, într-o cu totul altă formulă, pe voci drepte, suave, amintind de puritatea vocilor de copii, dând conotaţii filosofice mai ample subiectului, cu sonorităţi din vremuri poetice.
O interpretare notabilă a avut-o apoi Monica Anghel, care, cu vocea-i caldă şi învăluitoare a condus discursul muzical într-o formă apropiată genului de Soul music, piesa în sine fiind revizuită pentru diapazonul şi ambitusul cântăreţei.
Varianta actuală a avut beneficiul trecerii prin formele anterioare, suferind în timp cizelări şi rafinări sau îmbogăţiri armonice. Revenirea la tonalitatea şi forma originale, extinderea vocalizei în acut, dar păstrarea unduirii de şlagăr sunt rezultatele drumului de douăzeci de ani, al Stelei lui Profeta.
Piesă de greutate a ciclului, Steaua este organizată pe două strofe ample (I – III), cu refren (II – IV), cu un final celest, într-o vocaliză ce mătură tot ambitusul dintr-un Contra Mi coroborat cu sunetul unui clopoţel ce dă trezirea nemuririi, pe o scară descendentă de trei octave, până în Mi octava inferioară.
Şi dacă… este o provocare. După ce am trecut prin şase bijuterii eminesciene transpuse în muzică, vine poetul şi ne lasă un gând în urmă… şi dacă.
Curgerea ciclului a fost înlănţuită de Maestrul Profeta. Domnia sa a lăsat muzicalitatea poeziei să vorbească, tonalităţile şi îmbinarea lor sunt efectul versului în sufletul său şi revărsarea lui în cântec.
Deşi pare că nu mai ai ce spune după La Steaua, Şi dacă… îşi găseşte, melancolic locul.
Scrisă iniţial tot pentru cor, a fost adaptată pentru soprană şi orchestră, într-o variantă pe un ambitus nu foarte extins, cu un acompaniament aerat, vălurit ce ne aminteşte de harpă.
Este interesantă împărţirea ritmică diferită între voce şi acompaniament, ceea ce produce căderea împreună doar pe primul timp al măsurilor compuse de 3, 4, 5 timpi, foarte bine alese în funcţie de accentele prozodice. Curgerea picioarelor metrice (scurt – lung) pe ritm iambic este minunat prinsă în ritmica Maestrului Profeta, combinarea măsurilor şi a acompaniamentului subdivizat dând măsura strălucitei sale priceperi componistice.
- Amintiri – Laurenţiu Profeta
comemorarea a 4 ani de la trecerea în nefiinţă a compozitorului,
august 2006
L-am cunoscut pe Maestrul Profeta în anul 2000, anul sărbătoririi lui Eminescu. Îi cunoşteam măiestria armonică din piesele corale pe vers eminescian: La Steaua, Şi dacă… pe care le cântasem încă din liceu. Aveam telefonul Domniei sale de la colegii de la secţia de compoziţie a facultăţii, însă mi-au trebuit doi ani să mă mobilizez ca să îndrăznesc să-l sun.
M-a primit cu căldură în sanctuarul muzical unde lucra, i-am expus proiectul recitalului de lieduri pe versurile lui Eminescu: «Dintre sute de catarge», pentru care doream să-mi încredinţeze o piesă. Domnia Sa mi-a propus să fredonăm împreună câteva piese, cele pe care îi mărturisisem că le cunosc, şi încă 10 pe care le pregătise, cu note, probabil pentru a mă testa. Deşi nu venisem pregătită pentru o audiţie, din ora pe care o solicitasem s-au făcut trei, am parcurs toate piesele, cu variante încercate în diverse transpoziţii care să-mi pună în valoare un anumit sunet grav, sau vreun pasaj care îi plăcea Maestrului. Din 10 piese s-au făcut 20 şi nu ne puteam decide să ne oprim din această plimbare prin creaţia Domniei Sale. La Peter Pann am zăbovit cu povestea premierei şi deşi nu cunoşteam partitura, nu am scăpat până nu am trecut de trei ori aria – întâi să vadă dacă îmi iese finalul în piano, apoi să se convingă că într-adevăr îmi iese, iar a treia oară să fie clar că nu a fost o întâmplare. Mi-a explicat apoi această probă la care mă supusese, argumentând că şi-a dorit foarte mult să aibă o interpretă care să termine aria în pianissimo, pe o notă celestă, liniară, inumană prin puritatea sa, şi că, în sfârşit… a găsit-o. Avea planuri de reluare a operei şi m-a asigurat că voi fi prima pe listă. Din păcate nu s-a înfăptuit tot ce planificase în acea seară de neuitat. Cred că ne-am armonizat la un nivel de rezonanţă unde doar dragostea pentru muzică, pe care o nutream amândoi, te poate ridica. Deşi mă acompania la pian stând cu spatele la mine, Maestrul era atent la fiecare respiraţie, mă urmărea cu ochiul conştiinţei – simţea orice rubato, era un acompaniator înnăscut.
Din materialul luat acasă mi-au plăcut atât de mult şapte piese încât nu m-am putut decide pentru nici una. Comunicându-i Maestrului impasul în care mă găseam ne-am întâlnit din nou pentru a decide împreună la care să renunţ, eu având nevoie pentru recital de un singur lied. După ce le-am cântat pe toate Maestrul mi-a arătat o surpriză pregătită meticulos în acele săptămâni: negativul cu orchestraţiile pentru respectivele piese. Le-am cântat cu negativ şi am decis să facem împreună CD-ul Eminescu. Povestea acestui CD s-a continuat când Costin Tuchilă şi Puşa Roth au ascultat muzica şi au ales-o ca întruchipare sonoră a muzical-ului radiofonic «Replici: Eminescu şi Veronica Micle», cu contribuţia de înalt nivel a actorilor Lucia Mureşan citind scrisorile Veronicăi Micle şi George Motoi pe ale inconfundabilului Mihai Eminescu. Sunt fericită ca în fiecare 15 ianuarie, 15 iunie să reascult aceast Remember Eminescu, prilej de a ne aminti în acelaşi timp de cel a cărui închipuire a plăsmuit armoniile pe care pluteşte versul. Meticulos şi corect cu fiecare sunet, credincios adevăratei muzici, Maestrul Profeta avea obiceiul să-mi spună: “Crezi că Schubert, dacă trăia în ziua de azi n-ar fi folosit sintetizatorul? Eu cred că Da.”[6]
Pentru că muzica noastră nu putea fi încadrată exact în tipare am denumit-o classic – pop – music şi am intitulat-o 7 cântece pe versurile lui Mihai Eminescu preluînd de la Mihail Jora termenul de cântec – pentru liedul românesc.
Acest CD a fost o sursă de mari satisfacţii pentru mine atât pentru muzica de poveste pe care m-am bucurat s-o cânt cât şi pentru că mi-a prilejuit cunoaşterea Maestrului, un om dintr-o bucată, blând dar ferm şi corect, ce căuta să ţină pasul cu sintetizatorul, neacceptând că adevărata melodie ar putea muri vreodată.
Au rămas în urma sa proiecte pe care nu le-am dus la capăt: Voi coase umbra lui Peter Pann, Cântecul de Leagăn, Lecţia de Muzică, Noapte Fermecată, Aria Ploilor, Vocaliza Te Iubesc sau Emin şi Veronica – cântec de dragoste fără cuvinte, scris în 2003, a cărei temă melodică este de o tulburătoare frumuseţe, numită de Domia Sa – cântecul meu de lebădă, înregistrate ulterior, dar nefinisate.
Lucrul împreună cu Maestrul Laurenţiu Profeta a fost pentru mine o oază de calm şi bucurie. «Dacă ar trebui să-l caracterizez în puţine cuvinte, în mintea mea imaginea sa este asociată cu sensibilitatea, puterea de muncă şi verticalitatea.»[7]
[1] Eminescu, Mihai; Poezii, după Opere alese, I – III, Prefaţa Perpessicius, Editura pentru Literatură, 1964 – 1965, Actuala ediţie – Editura pentru Literatură, 1966, pagina 129.
[2] Eminescu, Mihai; Poezii, după Opere alese, I – III Prefaţa Perpessicius, Editura pentru Literatură, 1964 – 1965, Actuala ediţie – Editura pentru Literatură, 1966, pagina 69.
[3] Idem.
[4] Eminescu, Mihai; Poezii, după Opere alese, I – III Prefaţa Perpessicius, Editura pentru Literatură, 1964 – 1965, Actuala ediţie – Editura pentru Literatură, 1966, pagina 69.
[5] Din corespondenţa personală cu Maestrul Laurenţiu Profeta, 2000.
[6] Mărturisiri, Din Dosarele personale ale compozitorilor.
[7] Zafiri, Mirela; în memoriam Laurenţiu Profeta, Radio România, 24 august 2006.
