Înregistrări istorice din arhiva Radiodifuziunii Române

Convorbire cu compozitorul Pascal Bentiou

Adrian Georgescu – Maestre Pascal Bentoiu, voi structura punctele primei părţi a discuţiei noastre în jurul unor idei pe care le-aţi exprimat în două eseuri ale dumneavoastră: „Imagine şi sens“ şi „Gândire muzicală“. Mi se pare că, pe marginea a ceea ce aţi scris mai demult, astăzi veţi putea veni cu câteva precizări şi adânciri menite să aducă, mai ales acelora care nu v-au citit cu atenţie cărţile, un plus de claritate. Scriaţi: „Condiţia sine qua non a artei: o comunicare prin mijlocirea materialului“. Există însă opinii diverse cu privire tocmai la acest „material“, în poezie cuvântul, în muzică sunetul ş.a.; se consideră, încerc să fac o sinteză simplă asupra acestor opinii, că „materialele“ cu care operează diferitele arte pot fi contopite, important fiind numai fiorul comunicării, şi nu individualitatea modului sau a „materialului“ comunicării.

Pascal Bentoiu – Am impresia că nu „fiorul comunicării“, cum spui dumneata, ar fi elementul de care s-ar ţine seamă în dauna individualităţii materialului, ci fenomenul indiferenţei la material are altă sursă, şi anume: părerea, de esenţă structuralistă, că raportul a două cantităţi exprimabile cifric semnifică acelaşi lucru, în orice condiţii, independent de natura materialului. De pildă, raportul de la 1 la 2 ar rămâne valabil ca o esenţă indestructibilă şi totodată semnificativă, fie că e vorba de număr de grame, de centimetri, de vibraţii sonore sau vibraţii luminoase.

Esenţială, deci, ar apărea dispunerea caracteristică a cantităţilor, chiar şi în clipa când transformăm timpul în spaţiu şi viceversa. Iarăşi ca exemplu: din punctul de vedere al structuralismului muzical, o succesiune de intervale sau suprapunerea (în acord) a aceloraşi intervale e cam acelaşi lucru. De unde – concret – derivă armonia serială ş.a.m.d. Tentaţia cea mare, dar care în raport cu gândirea artistică de orice fel, edificată prin milenii tocmai în lupta cu materialul, apare încă utopică, tentaţia cea mare – spun – este: a găsi substratul comun tuturor ramurilor gândirii umane, deci a unifica, în idee, ştiinţa cu arta, ştiinţele de orice fel cu artele de orice fel, diverse arte între ele ş.a.m.d. Or, se pare că unii oameni, a căror valoare şi generozitate nu o pun aici în discuţie, şi-au închipuit puţin prea repede că au găsit acest substrat şi s-au grăbit să prezinte şi aplicaţii, încorporări-traduceri ale gândirii de un anume fel în materiale nepresupuse iniţial, ca de pildă încorporarea de idei matematice sau logice în material sonor. Viitorul va decide dacă demersul e valabil. Deocamdată, am unele îndoieli pe care sunt gata să le discut – dar nu la microfon – cu orice om de bună credinţă.

Adrian Georgescu – „Explicaţiile (asupra artei) nu vor putea niciodată înlocui primul moment de emoţie reală, iar dacă este nevoie de foarte multe comentarii, e întotdeauna semn că opera nu are destulă vigoare. Marii autori tragici se supuneau judecăţii publicului atenian fără explicaţii!“ – scriaţi. Din punctul dumneavoastră de vedere, cel al compozitorului, afirmaţia este perfect justificată; totuşi, pentru ca discuţia noastră să capete conturul întregului, va fi nevoie să vă explicaţi: astfel încât vă întreb, cărei năzuinţe umane, artistice, se circumscrie componistica dumneavoastră?

Pascal Bentoiu – În momentul în care propun din punct de vedere teoretic o anumită idee, ea nu este obligatoriu ieşită din nevoia de a-mi apăra propriul demers componistic. Prin urmare, faptul că pretind artei să-mi provoace emoţie reală nu are a face cu năzuinţele mele umane şi artistice. Este vorba de o cerinţă formulată în urma contactului cu de mii de ori mai multe opere artistice decât aş putea eu concepe într-o viaţă întreagă. Opere muzicale, desigur, dar şi literare, picturale, sculpturale, arhitectonice, dramatice, coregrafice. În ce mă priveşte, caut tocmai să nu „circumscriu“ în niciun fel componistica mea. De îndată ce simt că începe circumscrierea, n-am altă năzuinţă decât să o sparg, să o resping. Ceea ce poate explica o marcată diversitate de preocupări, care unora le place, iar altora nu. Dar asta s-ar fi întâmplat oricum aş fi compus!

Adrian Georgescu – Mă gândesc mai cu seamă la două lucrări de Pascal Bentoiu, pe care le socotesc intrate în istoria muzicii româneşti, în virtutea selecţiei pe care însăşi istoria culturii o execută: „Sonata pentru vioară şi pian“ şi opera „Hamlet“.

Pascal Bentoiu – Dragă Adrian Georgescu, faptul că dumneata ai ales două din lucrările mele nu poate decât să mă bucure, dar asta încă nu e totuna cu selecţia operată de istoria culturii. Cred că acestă selecţie se va preciza mult mai târziu. Dar sunt gata să discut aceste două lucrări, cum aş fi discutat oricare alte două lucrări ale mele. N-aş dori însă să mă întind nejustificat. Voi fi deci extrem de scurt: a) „Sonata pentru pian şi vioară“ a fost clădită pe principiul maximei economii de gesturi de care eram capabil, iar materialul este expus în două mişcări, aş zice două panouri, perfect complementare pe toate planurile: mişcare, formă, dinamică ş.a.m.d. Expresiv, cred că ea redă în bună măsură starea de spirit dominantă a autorului în perioada compunerii (1961-62). b) „Hamlet“ e mult mai complicată. Mai barocă, aş zice, fără intenţia – desigur – de a-mi denigra lucrarea, ci de a o caracteriza (dar poate că tot genul operei este baroc, tocmai datorită confruntării între faptul poetic-dramatic şi cel muzical).

Adrian Georgescu – Purcell, Orfeul britanic, scria undeva: „Muzica şi poezia au fost întotdeauna recunoscute drept surori mergând mână în mână şi susţinându-se una pe alta… La fel cum poezia este armonia cuvintelor, tot aşa şi muzica este cea a sunetelor; pe cât poezia se ridică deasupra prozei şi a elocinţei, tot atât muzica reprezintă la rândul ei exaltarea poeziei, şi dacă, fără îndoială, pot fi excelente fiecare în parte… este sigur că ele pot excela şi mai mult când sunt reunite, căci atunci nimic nu le mai lipseşte perfecţiunii lor, iar ele ne apar drept spiritul şi frumuseţea adunate într-o singură persoană“. Poate că digresiunea pe care am făcut-o introducând acest citat este lungă, însă ea are un limpede scop: care a fost reacţia compozitorului dinaintea capodoperei shakespeareiene „Hamlet“, mai cu seamă că intenţia sa era aceea de a scrie muzica pornind de la celebra piesă?

Pascal Bentoiu – „Reacţia compozitorului în faţa dramei shakespeareiene“? Nu e vorba de o „reacţie“. Am cunoscut lucrarea, într-o primă lectură, în adolescenţă. Am recitit-o de nu ştiu câte ori în mai multe limbi, am văzut-o reiterat pe scenă, am văzut-o în câteva versiuni cinematografice, am compus eu însumi – cu ani de zile înaintea operei propriu-zise şi complet independent de ea – muzică de scenă pentru una dintre montări, iar dumneata mă întrebi de reacţia în faţa acestei piese! Am avut mii de reacţii în timp, am trăit intens această temă cu mulţi ani înainte de a şti că voi scrie o operă cu acest subiect. Un singur lucru pot spune: din momentul în care m-am hotărât la scrierea unei opere, a contat mult mai mult arhitectonica muzicală, materialul muzical, echilibrul suprafeţelor sonore decât orice idee abstractă despre text şi chiar decât litera textului. Libretul mi l-am construit cum aş fi desenat fundaţiile unei viitoare clădiri şi în funcţie de scopurile muzicale. Adică am încercat să ridic un edificiu muzical cu o structurare spirituală înrudită, atâta tot. Acest lucru, departe de a constitui o contradicţie cu cele afirmate de mine la prima dumitale întrebare, ilustrează – dimpotrivă – temeinicia lor, experimentată în fapt.

Adrian Georgescu – Poate că nu este tocmai potrivită, în contextul discuţiei noastre, o astfel de întrebare, cu toate acestea, aş vrea să cunosc care sunt maeştrii cărora le datoraţi formaţia dumneavoastră multilaterală şi „curajul“ de a aborda genuri muzicale socotite azi ca neeficiente din perspectiva expresivităţii: simfonia, opera…

Pascal Bentoiu – Datorez unui singur maestru, cunoscut de mine în carne şi oase, formaţia mea: e vorba de Mihail Jora. Dar nu el m-a determinat să scriu simfonie sau operă, ori altceva. E deajuns să parcurgem lista foştilor elevi ai lui Jora spre a vedea că nu este nicio legătură între învăţătura maestrului şi genurile predilecte ale fiecăruia. Pe de altă parte, nu cred că există vreun gen apriori „neeficient“. Există numai lucrări neeficiente.

Adrian Georgescu – Acordaţi termenilor propuşi o precizie specială în stricta lor noţionalitate, iar un cititor (ascultător) neobişnuit s-ar putea simţi dezorientat, fiindcă, se ştie, nu întotdeauna cuvintele prind sensul univoc a ceea ce vor să exprime.

Pascal Bentoiu – Nu eu acord termenilor propuşi „o precizie specială în stricta lor noţionalitate“, ci însăşi logica cere identitatea unui termen cu el însuşi pe tot cuprinsul unui raţionament. Un eseu este un raţionament extrem de complex, dar de fapt un raţionament. Deci doresc identitatea termenului cu el însuşi pe tot parcursul unui eseu, al unei cărţi, al unei gândiri estetice; dacă sensul se modifică, doresc să fiu anunţat, iar dacă termenul e plurivoc, vreau să ştiu care sunt sensurile posibile şi în ce accepţiune e propus termenul de fiecare dată. Dacă nu ne luăm precauţiile mai înainte descrise, riscăm să nu ne plasăm într-o gândire teoretică, ştiinţifică, estetică, ci să patinăm într-o manieră pseudopoetică. Spun pseudopoetică, întrucât poezia ca atare ştie de la început despre acest „patinaj“, şi tocmai de aici îşi scoate mare parte din farmecul, deci din adevărul ei. Dar gândirea teoretică nu are dreptul să cocheteze cu astfel de lucruri.

Adrian Georgescu – Circulă idei care anunţă, prevestesc, statornicesc crepusculul culturii vest-europene; îşi au ele justificarea în muzica secolului XX?

Pascal Bentoiu – E cert că muzica traversează o îndelungată criză de limbaj. Dar nu numai ea, ci şi celelalte arte. Nu am orizontul şi pregătirea necesară ca să decid dacă trăim crepusculul unei culturi sau nu; ştiu însă că ceea ce numim cultură europeană n-a avut deloc o evoluţie liniştită, calmă, continuă, gospodărească. Evoluţia culturii e dramatică – este semnul exterior al unei drame continui – în sensul cel mai profund al cuvântului – a spiritului uman. Deci faptul că într-un deceniu tonalitatea se zdruncină, iar în cel următor este redescoperită (uneori într-un fel infantil) nu mi se pare concludent pentru destinele mari ale culturii muzicale.

Adrian Georgescu – „Criza de mijloace“ – sintetic denumind un fenomen destul de vast – n-ar putea fi criza sensibilităţii şi a expresivităţii sărăcite?

Pascal Bentoiu – Este foarte posibil să fie aşa; cred chiar că ai dreptate: ar trebui să ne ocupăm de „o criză a sensibilităţii“ mai degrabă decât de una a mijloacelor.

Adrian Georgescu – Care este locul pe care îl ocupă muzica românească în teribila efervescenţă cu orientări atât de contradictorii?

Pascal Bentoiu – Muzica românească se acoperă în anii noştri de o glorie indestructibilă; ea vădeşte unele dintre cele mai solide – adică mai profund ancorate în valorile umane – poziţii estetice posibile astăzi în lume.

Afirm – şi ştiu ce spun, pentru că cunosc producţia ultimilor douăzeci de ani în proporţie de aproximativ 90 la sută – că niciodată frontul acoperit de creaţia românească n-a fost mai larg în ce priveşte tematica şi preocupările şi că niciodată succesele reale n-au fost mai numeroase. Socot că acestă minunată productivitate ar putea fi şi ar trebui mai bine valorificată, atât în interior, cât, mai ales, în exteriorul ţării. Nefăcând tot ce s-ar cuveni pentru muzica românească, ne lipsim de un ambasador de mare nobleţe şi de mare putere de convingere.

Adrian Georgescu – Dacă un compozitor nu şi-a aflat „terenul“ predilect exprimării, înseamnă că nu posedă forţă expresivă?

Pascal Bentoiu – Compozitorul, după opinia mea, nu „află“ în afara lui un termen de exprimare (deci se poate întâmpla să-l afle, după cum s-ar putea să nu-l găsească). Nu. Ci compozitorul (artistul, în general) creează, construieşte prin operele sale (ca şi prin investigaţiile sale teoretice şi experimentale) un teren în care „forţa expresivă“, cum spui dumneata, face una cu materialul şi datele structurii. Forţa expresivă nu e supraadăugată structurii, ca zahărul asupra plăcintei. Ea reiese din structură, ea este partea care rezultă pentru noi, la modul subiectiv, atunci când ne îmbarcăm împreună cu interpreţii în vehicolul obiectiv constituit de datele structurale în desfăşurare, în „actualizare“, cum spun eu, reluând un binecunoscut termen aristotelic.

Adrian Georgescu – Nu întotdeauna noutăţii mijloacelor şi modalităţilor îi este corolar şi noutatea mesajului transmis…

Pascal Bentoiu – Noutatea mijloacelor şi modalităţilor, dacă nu este creată, ci pur şi simplu împrumutată, ca linia unui costum după ultimul jurnal de mode, nu are, fireşte, cum să susţină cine ştie ce noutate a mesajului. Am mai mult respect pentru mica noutate inventată de cutare compozitor în scopul transmiterii sau clarificării unui sens, decât pentru marea şi revoluţionara noutate împrumutată de cutare altul de la vreun model de la noi sau din alte părţi. Disputa, acum şi oricând, nu este între muzica avansată şi muzica retrogradă, ci între muzică bună şi muzică slabă, între muzică cu sens şi greutate şi muzică fără sens şi, deci, fără consecinţă. Evident, lucrările nu pot fi despărţite aşa de net cum am despărţi oile de capre. Judecata estetică se cuvine mult şi continuu nuanţată.

Adrian Georgescu – Se vorbeşte excesiv şi, cred, nu întotdeauna cu folos, despre mijloacele de exprimare sau, altfel spus, tehnică, şi prea puţin despre forţa şi „greutatea“ sau ponderea expresivităţii. În ceea ce mă priveşte, consider, şi nu sunt singurul care am preluat această judecată, că, spre deosebire de ştiinţă, care poate fi depăşită din punctul de vedere al tehnicii de la o etapă la alta, capodoperele artistice rămân eterne, cunosc durabilitatea de-a lungul veacurilor. Deci, este clar, nu putem spune, în niciun sens, că un clasic este mai puţin evoluat decât un modern, că este perimat din pricina modalităţilor uzitate; astfel, Beethoven ar fi socotit inferior lui Webern, Enescu, compozitorilor români de ultimă oră. O privire de ansamblu asupra „modernismului“, înţelegând prin aceasta noutatea mijloacelor şi a mesajului, dacă este cu putinţă, nu trebuie să treacă cu vederea eternul…

Pascal Bentoiu – Sunt de acord cu dumneata în ce priveşte comparaţia între ştiinţă şi artă. Ceva mai mult: cred că marca neconfundabilă, identitatea unui popor, este afirmată mai degrabă de produsele gândirii sale artistice, decât de cele ale gândirii ştiinţifice, care – prin natura lucrurilor – se înscriu pe dată într-un fond comun omenirii ca întreg. Ce poate fi mai admirabil decât teoria relativităţii, de pildă? Dar mă interesează acest lucru mai mult pentru omenire în general şi mai puţin decât pentru cutare colectivitate umană în special. Nu mai ştiu prea bine ce naţionalitate avea Einstein, nici în ce ţară a publicat prima dată tezele sale, care de a doua zi au putut să devină bun comun al savanţilor de pretutindeni. Dar îmi este extrem de preţios să ştiu cum şi în ce împrejurări au trăit Luchian sau Andreescu, ori Enescu. Opera lor vorbeşte în modul cel mai concret posibil despre poporul din care s-au ridicat, despre bucuriile şi durerile lui, despre nobleţea şi spiritualitatea lui specifică. Acestea numai arta le poate mărturisi, tocmai pentru că, gândire fiind, se petrece întotdeauna la nivelul concretului, la nivelul unui material anume, neconfundabil şi de neînlocuit.

În ce priveşte „modernismul“ muzical, am un mare respect pentru toate iniţiativele sincere şi inspirate, în vederea forjării unor materiale noi, a unor relaţii noi între sunete, a unor noi direcţii în gândirea muzicală. Sunt convins că vremea viitoare va reţine unele realizări actuale drept reuşite foarte mari. Totodată, însă, mi se pare că în general există încă un oarecare dezechilibru între partea de energie spirituală afectată problemelor de material şi structură şi cea consacrată necesităţilor expresive. Evident, cum spuneam, nu e vorba de lucruri separate: ele se condiţionează, ceva mai mult, ele rezultă una din alta. Dar – ca să fiu concret – căutarea în vederea căutării şi a afirmării noului in abstracto este una, şi căutarea în vederea expresiei şi a expresivităţii este altceva. Dacă există o anumită necesitate interioară de exprimare a unor realităţi spirituale, această forţă lăuntrică va avea o anume culoare, o anume identitate, o anume direcţionare. Dacă însă nu există decât dorinţa de a construi ceea ce nu s-a mai construit, aşa, de dragul schimbării, atunci lucrurile iau alt drum şi pot – foarte lesne – să se degradeze. Poate că secretul acestor extrem de subtile diferenţieri stă în „acea criză a sensibilităţii“ la care – cu multă penetraţie – te-ai referit dumneata mai înainte.

Adrian Georgescu – Aţi scris cândva: „Dacă artei sunetelor îi mai sunt rezervate pe viitor culmi, ele vor fi atinse numai când problema vocabularului va înceta să fie cea principală şi dacă vocabularul îmbogăţit va putea participa la structurări complexe, în acord cu infinita complexitate a psihicului şi a mentalului omenesc“. Vă invit să dezbateţi această opinie până la ultimele ei înţelesuri.

Pascal Bentoiu – Cred că am răspuns oarecum şi la această întrebare. Aş dori să accentuez că omul are datoria, faţă de sine însuşi, să-şi cultive fără încetare spiritul; „infinita complexitate a psihicului şi mentalului“ poate fi şi ea degradată, dacă omul îşi permite cantonarea lui în automatisme neconcludente, dacă omul îşi dă voie sieşi să devină un robot care acţionează precis şi repede la un număr limitat de comenzi, în schimb nu poate vibra la cântul unei privighetori sau la auzul „Simfoniei în sol minor“ de Mozart (e cam acelaşi lucru). Bogăţia interioară se îngrijeşte şi se dobândeşte poate mai greu decât cea exterioară. În muzică, materialul e o bogăţie exterioară. Sensurile inefabile constituie bogăţia lăuntrică. Pe acestea, deci, le voi căuta mai întâi.