Kabaret – nostalgie în două părţi
KABARET
Nostalgie în două părţi
Teatrul” Nottara” ,Opera Naţională Bucureşti, Opera Naţonală Iaşi, au purces la realizarea unui spectacol, într-un stil oarecum de cabaret, sub bagheta coregrafei Yvette Bozsik(Ungaria), asistată de Syaboles Visloczky şi Oana Botez, după o idee de Khell Zsol şi Bozoki Mara. Decorurile şi costumele aparţin lui Răzvan Plăiaşu.
Ca orice spectacol-experiment, nici acesta nu se bucură de sprijinul total al publicului. Şi e firesc. Publicul nu poate trece rapid de la obişnuinţă la noutate, îi trebuie timp. Dar încet, încet, începe să savureze neobişnuitul.
Un alt motiv pentru care spectacolul nu este acceptat uşor, se datorează faptului că neexistând text vorbit, imaginile create sunt mai greu de desluşit.
Al treilea aspect ar fi că nici textul cântecelor nu e simplu de descifrat deoarece este în limba germană şi engleză. Complicat. În concluzie publicul nu trebuie judecat, sau persiflat de către aşa-zişii cunoscători. Din contra, trebuie ajutat, privit cu îngăduinţă, aşa cum este şi el îngăduitor, pentru ca data viitoare să fie mai receptiv la asemenea gen.
Spectacolul este conceput din mai multe secvenţe, fiecare cu povestea lor şi care sunt realizate doar prin mijloacele artei dansului şi a muzicii,cu interpreţi actori şi dansatori care creează imagini foarte interesante.
Marele merit al acestui demers artistic este că îl face pe spectator să gândească mai mult decât de obicei şi să-şi amintească, după plecare, de unele momente ale căror sensuri le va descifra ulterior. Şi iată că astfel, gândul asupra spectacolului, nu s-a oprit odată cu căderea cortinei. Fapt minunat, demn de luat în consideraţie. Mai mult, nu este neapărat necesar ca viziunea realizatorului să se suprapună cu cea a spectatorului, nu! Aş spune că nici nu trebuie. Realizatorul a deschis doar calea pe care imaginaţia privitorului să brodeze, să-şi creeze propria imagine. Plăcerea e mai mare când descoperi singur sensurile. Dar toate aceste secvenţe-poveşti, provin din lumea în declin de la început şi sfârşit de secol XX; de aceia spectacolul devine din ce în ce mai trist. Mi-au atras atenţia secvenţele: cu cei trei clauni care la un moment dat şi-au scos nasurile roşii, semnificând eliberarea de sub tirania “circului” care se petrece în jurul lor, precum şi cea a călugăriţei (după boneţica din cap) care discuta cu John, în limba engleză, despre un copil… John fiind o femeie “descendentă din insula Lesbos”, apoi a bordelului-pierzanie în gaura neagră a desfrâului, dar şi scurta parodie populară.
Deosebit de valoroasă este banda sonoră (ilustraţia muzicală) adusă din afara spaţiului românesc, cu voci cu tot, a cărei muzică a fost construită de: Palas Orchester, Max Raabe, Marlene Dietrich, şi celebrul compozitor Kurt Weill, collaborator a lui B. Brecht, autorul muzicii la piesa “ Opera de trei parale”.
Am auzit la un moment dat şi un pasaj din Muppets.
Şi iată-mă ajuns şi la palierul interpretativ. Am admirat întregul colectiv dar în mod deosebit actorii pentru că au ştiut să se adapteze genului de teatru care se exprimă prin gest, mimică şi dans, comod pentru dansatori, dar mai puţin comod pentru interpreţii de teatru „pur”, care au ca punct forte- arta de a vorbi- Mi-au atras atenţia actorii: Cristian Nicolae, pe care l-am văzut şi în „ Vizitatorul”, alături de granzii Alexandru Repan şi Mircea Andreescu, precum şi în alte spectacole, întotdeauna mişcându-se elegant, cu o voce plăcută, muzical şi mereu cu poftă de joc, Alexandru Mike Gheorghiu pe care l-am admirat încă de la spectacolul” 39 de trepte”, o comedie după un film de Alfred Hitchcock, Alexandra Timofte, Luminiţa Erga.
Dar iată că a venit şi pauza binevenită pentru schimb de păreri, şi pentru a cugeta la cele întâmplate. Deşi în programul de sală scrie clar: Durata 1h 30 minute.
(Fără pauză)
Partea a doua, a fost ca un laudaţio , binemeritat adus regizoarei şi balerinei Beatrice Rancea. Ea a interpretat rolul dirijorului nefericit, statuie ce coboară de pe soclu, prinde viaţă şi dărueşte la rându-i viaţă, “orchestrei”. Relevantă este şi pantomima interpreţilor “instrumentişti”. Frumos moment, dar după părerea mea, puţin cam lung..
Dr. Vasile Menzel