Bardo by Veronica Anghelescu
Oricât „Tomorrow Never Knows” de John Lennon pare mai cunoscut decât sursa de inspiraţie – „Bardo Thodol”, cartea tibetană a morţilor, de fapt a liberării (prin auscultare) -, credem că Veronica Anghelescu a compus propriul Bardo Thodol cu ochii spre Tibet. Să vedem, însă contextul: Sala „Ioan I. Dalles”, 13 mai 2010, ora 13, concert de „absolvenţă” a Facultăţii de Muzică, clasa conf. univ. dr. Sorin Lerescu. În program (= examen): Veronica Anghelescu (Bardo Thodol, Liturgica), Mircea Pruşan (Hope 2.0, Blossom), Daniel Simion (Pebbles, Astrul), Mioara Bârsan (Suflet). Cu concursul unor muzicieni de la „Ion Dacian”.
Ştiu cum este? Prin anul întîi (nu la absolvire) la Filologie – iar Veronica Anghelescu a absolvit şi Litere, şi Teatru, inclusiv doctorat, iar acum Muzică, deşi n-a împlinit încă 30 de ani -, acum peste 40 de ani am scris şi eu o comunicare, prima din viaţa mea, „Misterele tibetane şi Teatrul No”, pentru cercul de Literatură universală condus de profesorul Romul Munteanu. Îmi voi fi amintit, cu siguranţă, acest subiect în luna petrecută, prin anii ’70, la Dharamshala, reşedinţa de exil din India, a lui Dalai Lama. Mai apoi am şi tradus şi publicat o carte din O sută de mii de cântece ale lui Milarepa. Dar şi mai inexplicabil mă lovesc de această compoziţie de tinereţe, de „absolvenţă”, a unei persoane atât de creative, poate cu teamă, cu speranţa perpetuului început (trei bardo: moarte, după-moarte, renaştere, alte trei bardo: viaţă, meditaţie, vis). Cu acest transport a început concertul comun, care s-a sfârşit cu Liturgica aceleiaşi compozitoare. Să fi fost o ordine dinspre budhism spre creştinism (doar Eminescu spunea că e budhist, anume creştin la puterea a zecea)? Oricum aşa am luat-o şi m-am complicat şi mai mult, încurcându-mă într-o muzică poate mistică, poate postadolescentină, barocă, parcă nu şi morbidă.
În prima din cele trei părţi, instrumentele – flaut, clarinet, vioară şi pian – comândează risipite, în partea doua, vioara întâi dramatizează „realitatea” (buddha şi aici?), apoi se orchestrează cu flautul şi clarinetul, iar în partea treia, pianul (netibetan, semn de creştinism prin Himalaia) tronează ansamblul. Concetul abia a început. Mai e până la liturghie, ba nu: Liturgica.
George Anca
