Creaţie şi re-creaţie

Motto

„Dacă doreşti să-ţi placă lucrurile, priveşte-le de departe.

Dacă vrei să le-nţelegi, priveşte-le de aproape“.

Octavian Paler

Afirmaţia „o  carte este creaţia celui care a scris-o şi a fiecărui cititor în parte“ se bucură de o largă acceptanţă. A devenit o axiomă general valabilă, care prin extrapolare se poate extinde la artă în general.     

 Creatorul şi consumatorul de frumos formează o unitate. Sunt doi poli ai aceluiaşi proces de creaţie, se împlinesc unul prin altul. Mediul lor de comunicare este arta însăşi, „produsul cultural“ în faza lui finită şi ajuns la un anumit nivel de abstractizare.

Eu personal văd o creaţie artistică – un „produs cultural“ – ca pe ceva unic, un grăunte de frumos. Fiecare suflet care o receptează – o re-creează – e solul fertil, din care  grăuntele se hrăneşte, înflorind, împlinindu-se pe sine însuşi. Ideile abstracte încapsulate în opera de artă, re-nasc, se auto-multiplică prin fiecare tălmăcire nouă, devenind emoţii pure, trăiri şi vibraţii.

Din perspectiva „consumatorului de frumos“ m-am întrebat mereu în ce măsură grăuntele – mesajul artistic iniţial – se regăseşte în florile, în diversitatea de multiplicări ulterioare, fiecare cu particularităţile ei?

 Poate iniţial-generalul să cuprindă, să sugereze, întregul spectru al particularului? Cum îmbogăţesc nuanţele noi, filoanele proaspete, trunchiul din care s-au născut?

În procesul de sedimentare şi re-structurare a trăirilor care mi-au rămas în memoria afectivă după ce am vizitat o expoziţie de artă plastică sau am ascultat un concert muzical, am căutat răspunsul acestor nelinişti.

 Se întâmplă destul de rar ca un interpret, la sfârşitul unui concert, să descrie – în cuvinte şi fraze coerente – stările emoţionale prin care a trecut în timpul interpretării. Spectatorului îi rămân oarecum ascunse, sunt faţa nevăzută a lunii. Evident că emoţiile actului artistic se propagă dinspre scenă spre spectatori şi dinspre sală spre interpreţi, printr-un flux magic care nu are nevoie de susţinerea cuvintelor. Înţelegerea, comunicarea, contopirea emoţională interpret-spectator are loc la un nivel spiritual profund, pe care eu l-aş numi „lumea sugestivului“, a visării şi a fanteziei, a iraţionalului. Daca ne-am propune să analizăm aceste trăiri prin prisma logicii, a raţionalului, să le transpunem în „lumea descriptivului“, am fi nevoiţi sa le capturăm în cuvinte. Altfel spus… „dacă doreşti să-ţi placă lucrurile, priveşte-le de departe. Dacă vrei să le-nţelegi, priveşte-le de aproape“.

În acest articol mi-am propus să descriu percepţia mea, evident subiectivă, asupra unui anumit act muzical la care am participat din fotoliul spectatorului. Trăirile descrise de interpret la finalul concertului vor dezvălui o cu totul altă faţetă a aceluiaşi eveniment artistic.

Se aprind luminile. În mijlocul scenei, bateria. Silueta inconfundabilă a lui  Manu Catché, cu nelipsitul cozoroc al pălăriei de soare, se profilează în spatele ei. E nemişcat, ca o statuie antică. Ambele braţe sunt larg deschise. Întreaga făptură străluceşte ca un fluture uriaş în soare, umplând tot spaţiul care-i stă la dispoziţie. Domină scena şi sala. Mă aştept să înceapă în forţa, ca un vulcan. E linişte. Publicul, pare-se la fel de surprins ca şi mine, încremeneşte în fotolii.

Nu percep mişcările fine ale degetelor, nici atingerea diafană a discurilor de alama. Vibraţiile fine se desprind una câte una, se înalţă eterice. Fiecare sferă de sunet îşi trăieşte clipa ei de glorie, urmată de o pauză. Ochii văd bateria şi bateristul în lumină, urechilor li se pare că disting sunete filigranice de … pian. Închid ochii şi savurez clipa. Uimit de experimentul muzical la care asist, mă las sedus de sunetul curat şi cristalin. „Un artist complex are extrem de multe şi variate valenţe de exprimare!“ îmi trece fugitiv-admirativ prin minte. Trupul mi se afundă tot mai greu în fotoliul de spectator. Gândul, eliberat din sfera gravitaţiei urmăreşte spiralele de sunet. Mă cuprinde o senzaţie extrem de plăcută de relaxare fizică, o concentrare a trăirilor într-un unic şuvoi de energie. Un fel de distilare a propriului ego, prin forţa purificatoare a muzicii. Gândurile, formulate la început în cuvinte, se limpezesc. Devin unitare, se regăsesc într-o matcă comună. Pătrund tot mai adânc, spre interior. Îmi reamintesc o frază-revelaţie din trecut … „muzica pătrunde în acel colţ al sufletului, în care cuvintele îşi pierd semnificaţia“ … Culorile se apropie una de alta, devin un curcubeu. Din curcubeu se naşte lumina. Cu savoare – şi încredere! – mă las purtat, pe calea muzicii.  Vibraţie cu vibraţie. Trans-lucid în transă, am impresia că  percep o vrajă care îmbracă în mrejele ei publicul şi scena.

Atât de precis, destins şi distins a fost acest solo de baterie, încât am fost sigur ca am asistat la un exerciţiu muzical îndelung studiat, şlefuit până la perfecţiune. Pauzele dintre sunete mi-au creat spaţii vaste de visare, incursiuni ale gândurilor-sentimente spre orizonturi ce se vor explorate.

Ropotul de aplauze de la finalul acestui mini-recital – filigran de sfere şi vibraţii – a marcat trezirea publicului din „acea altă lume“. O energie proaspătă inundă  spaţiul din jurul nostru. Public şi interpret se regăsesc în acum-şi-aici.

În continuare am asistat la un adevărat spectacol de gală. Rând pe rând au intrat în scena şi ceilalţi membri ai grupului. Amalgamul de ritmuri şi melodii au decurs firesc unul din altul. Atmosfera a devenit incendiară. Aplauzele de la sfârşitul spectacolului … fără sfârşit. La cererea publicului, artiştii au revenit iar şi iar pe scenă pentru a interpreta încă o melodie. Apoi încă una şi încă una. Sfârşitul-apogeu al concertului e în totală contradicţie cu începutul de vis halucinant.

Vizibil marcat de efortul fizic depus, cu un zâmbet discret şi mulţumit, marele artist Manu Catché s-a adresat publicului. O oarecare stângăcie, tipică celui neobişnuit să se adreseze în cuvinte unui public larg, se distinge în gesturile şi tremurul vocii. Cuvintele simple, directe, frazele scurte şi clare m-au bulversat total. Citez din memoria afectivă: „Vă mulţumesc că aţi venit în această seară la concert. Fără sprijinul Dumneavoastră, nu aş fi reuşit sa evoluez. Când am urcat pe scenă, eram uşor debusolat. Parcă aş fi fost în faţa unei foi albe. Aş fi dorit sa încep, dar nu prea îmi găseam firul. Improvizaţia solo de la începutul concertului m-a ajutat să mă regăsesc, aplauzele Dumneavoastră mi-au redat încrederea şi inspiraţia. Azi, dumneavoastră-publicul, aţi fost coloana vertebrală a spectacolului. Ne-aţi purtat pe aripi !“ În acest moment vocea a devenit înceată, obosită. Sau poate că ropotul de aplauze – oare al cotelea ?!? nimeni nu le-a numărat ! – a mascat ultimele silabe. Ca un ultim gest îşi duce mâinile spre inimă. Apoi le întinde larg, o deschidere. Revăd imaginea acelui fluture în lumină, de la începutul spectacolului. Acum e epuizat dar mulţumit. Împăcat cu sine şi cu lumea.

“Muzica uneşte!” am citit acum câteva zile pe un mare placat. Se făcea trimitere la acea energie care şterge graniţele, fie ele geografice, de origine sociala sau de apartenenţă religioasă.

In spiritul aceluiaşi motto, “muzica uneşte !”, au interacţionat artistul şi publicul. Dacă la începutul actului muzical – unic prin natura lui inimitabilă – aveau stări de spirit şi energetice divergente, prin contopirea trăirilor artistice, a emoţiilor, au ajuns la starea de armonie pe care o creează numai arta trăită.

Liviu Crăciun