Jazz-ul de la Cabaretul Minton’s Playhouse

Prin anul 1942, când cuceririle jazz-ului clasic erau încheiate, câţiva muzicieni de culoare se întâlneau, noapte de noapte, într-un cabaret din Harlem (vestitul cartier al negrilor) numit „Minton’s Playhouse”. Grupul, format din: Dizzy Gillespie la trompetă, Thelonius Monk la pian, Charlie Christian la chitară, Kenny Clarke la baterie şi Charlie Parker la saxofon, nu se mai găsea la largul lui în atmosfera de „swing music”. Aşa că au început să practice o muzică în care să se stimuleze reciproc. Monk îşi stimula camarazii prin îndrăzneala armoniilor sale, Clarke crea un stil nou la baterie, iar Gillespie şi Parker luau nişte chorus-uri ce păreau nebuneşti celor ce veneau să-i asculte.

Şi astfel, încet, încet, se năştea un nou stil de jazz pentru mică formaţie.Stilul be-bop. Întrebat de un ziarist  „Ce este Bop-ul”? Dizzy Gillespie, pe care l-am văzut în tinereţe într-un concert la Bucureşti cântând la o trompetă cu corn, i-a răspuns: „Nu e decât felul în care prietenii mei şi cu mine simţim jazzul.” Se ştie că termenul de be-bop a apărut atunci când muzicienii de la” Minton’s” au început să-şi noteze micile aranjamente prin nişte simple formule onomatopeice care reproduceau figurile ritmice iniţiale: be-bop, re-bop, co-bop-shbam. Aceste porecle ale unui nou gen, şi-au făcut drum. Mai tânziu întreaga mişcare care a reînoit jazul ,după război, a luat numele de be-bop.

În accepţiunea tuturor, jazz-ul modern a fost o creaţie colectivă, dar cel mai important  personaj din grupul de muzicieni de la „Minton’s Playhouse” nu a fost, precum s-ar părea, Dizzy Gillespie, ci saxofonistul Charlie Parker, adevăratul lider al mişcării be-bop.

Prin personalitatea sa, prin dimensiunea şi diversitatea talentului, prin propria înrâurire, el îşi domina epoca, după cum, către 1930, Louis Armstrong şi-o domina pe a lui. În circumstanţe cu totul diferite, atât unul cât şi celălalt, au scos jazzul din rutină: Armstrong dezvăluindu-i adevăratele bogăţii, Parker dându-i, o dată cu noi capodopere, o nouă raţiune de a trăi. Opera acestui genial improvizator este cea mai desăvârşită expresie a jazzului modern

Charlie Parker s-a născut în anul 1920, la Kansas City, învaţă să cânte de mic la saxofon, debutează la vârsta de 16 ani la cele mai bune orchestre din oraş. Specialist, la început, în sax-bariton, apoi trece la sax-alto. Cântă la Harlan Leonard (1938-39), apoi la Jay Mc Shann (1940-41).În 1942 intră în orchestra Earl Hines. Tot acum  începe să ia parte la „jam-sessions” în cabaretul Minton’s. Prin 1946, după o puternică depresie, îşi revine şi realizează, în fruntea unui cvintet remarcabil, o serie de discuri fără precedent în istoria jazz-ului. Rodnic în capodopere din care cităm: DON’T BLAME ME, SCRAPPLE FROM THE APPLE, PARKER’S MOOD, cele două EMBRACEABLE YOU etc. Opera lui Parker este oarecum restrânsă, dar influenţa lui este imensă prin calitatea sa, diversitatea sa şi prieteniile pe care le leagă cu ceilalţi muzicieni. Charlie poate fi privit ca o antologie a jazz-ului de mică formaţie.

 Dr. Vasile Menzel