Numărul 54, 10 Decembrie 2012 – Crăciun Fericit!

Standard

DSCN8713Sumar

Adalbert Gyuris: Interviu cu Adrian Stanca

how to build a landing page

Alexander J. Graur: A Clinical Case of Insomnia due to Tinnitus treated with Music Integrative Neuro Therapy

Alice Tacu: Viaţa discretă a lui George Draga

Alina Stan: Ansamblul de muzică tradiţională “Icoane”

Cornelia Petroiu: Corneli’ à Paris

Daniel Mihai: Colindele – o istorie sau terapie cu sufletul?

Felician Roşca: Concert de orgă, muzică de cameră şi canto

George Petrovai: Mila – valoros sentiment creștin și atotuman

George Petrovai: Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism

Ioan Golcea: Evocare. Profesorul, dirijorul şi compozitorul Mihai Lupescu

Marius Lăcraru: “Shqip” de Anatol Vieru

Natalia Chiciuc: StelaBotez – “Nu mă pot lăsa de folclor, dar nici el nu se lasă de mine…”

Nicolae Brânduş: Horia Şurianu

Paul Leu: Ciprian Porumbescu, scriitor germano-român

Raul Passos: Une approche holistique du Requiem de Fauré : un cantique de sérénité et de l’œcuménisme

Roxana Moldovan: Decembrie, iar…

Roxana Moldovan: Interpretul, secundul demiurg

Sorin Lerescu: Prezenţe româneşti la Festivalul ISCM World Music Days Belgia 2012

Tatiana Scurtu-Munteanu: Cununa doinelor de nea

Veronica Anghelescu: Interviu cu pianista Violetta Ştefănescu

Noi apariţii editoriale şi discografice

Music! Colind de la Alice Tacu – Domnuleţ şi şi Domn din Cer de Gheorghe Cucu

Music! Colinde de la Alina şi Alexandru Burcă – Florile Dalbe

Music! Colind de la Cătălin Tîrcolea – Nouă azi ne-a răsărit – Simona Nae

Music! Colinde de la Cătălina Constantinovici interpretate de Anca Parghel

Music! Colinde de la Daniel Mihai – În grădina Raiului

Music! Colind de la Florin Răducanu – “White Christmas”

Music! Colind de la Maria Sabina Draga Alexandru – “Noaptea când se adâncea” de George Draga

Music! Colind de la Mircea Valeriu Diaconescu – Moş Crăciun în noaptea asta (partitură)

Music! Colinde de la Roxana Moldovan – “Cerul şi pământul” – Ştefan Hruşcă

Music! Colind de la Şerban Nichifor – “Seven Romanian Christmas Songs” şi “Melody Orange Fiddle” de Liana Alexandra

Lansare de CD: “Traiect plays Sorin Lerescu”

Concertul Coralei “Dumitru D. Botez” – Festivalul I.D. Chirescu, Cernavodă

Catalogul Editurii Certosa Verlag

*

Redacţia No14 Plus Minus doreşte tuturor cititorilor, colaboratorilor şi prietenilor noşti Sărbători Fericite, pline de har, lumină, linişte sufletească şi bucurie!

Ascultaţi muzică românească!

Pe lângă buchetul de colinde de la Rubrica Music!, vă oferim şi un colind în interpretarea iubitei noastre colege şi prietene Mirela Zafiri, de curând plecată dintre noi. Fie-i somnul lin şi binecuvântat!

*

We would like to thank to all our friends abroad who sent us Christmas Cards!

Veronica Anghelescu

This slideshow requires JavaScript.

Interviu cu Adrian Stanca

Standard

Cunoscutul interpret de muzică populară din Banat Adrian STANCA şi familia sa ne primesc pe mine şi soţia ca pe nişte ,,goşti“- oaspeţi de seamă.

Lia, soţia cântăreţului a copilărit ca şi mine în Izgar,sat de lângă Buziaş unde ei locuiesc,aşa se face că prietenia dintre noi să fie şi mai mare.

Adrian spune cu mândrie ca eu sunt prietenul său din Germania şi eu ,,fălos” afirm că el împreună cu familia sa ocupă un loc important în sufletul şi inima mea.

Ascult cu mare drag melodiile interpretate de Adrian şi mă gândesc la satul copilăriei mele cu emoţie şi nostalgie.

Mă bucur că Adrian STANCA a avut amabilitatea de  a-mi acorda interviul care urmează.

,,Doina este cântecul de suflet al românilor”

Adalbert GYURIS: Cum ai ajuns să cânţi şi de unde izvorăște dragostea pentru muzica populară ?


Adrian STANCA: Mai întâi vreau să salut toţi cititorii ziarului  şi pe toţi iubitorii de muzică populară din Banatul meu drag. Sunt născut la ţară într-o familie de oameni simpli iubitori de cântec şi de tradiţii, nu mi-a fost greu să mă apropii de acest gen muzical mult îndrăgit de toţi cei care simt româneşte. La noi la Hitiaş, în familia noastră, dragostea pentru cântecul popular ne-a fost sădită în suflet de către părinţii noștri. De fiecare dată participam împreună cu părinţii la rugile satului ori la alte manifestări împreună cu cei doi fraţi ai mei, unde se cânta şi se juca româneşte, ceea ce se mai întâmplă şi în ziua  de astăzi. Aşa că nu mi-a fost greu să mă apropii de cântecul nostru şi de al face,mai târziu cunoscut lumii întregi: “pentru că-i cântecul nostru de aici din Banat şi mi-s mândru că-s bănățean”.

De unde îţi culegi melodiile ?

La începuturile carierei mele de interpret am bătătorit cărările satelor bănăţene şi am reuşit să-mi fac un repertoriu care să mă reprezinte. Nu i-am uitat nici pe înaintaşii noştri, voci de aur ale melosului bănățean: Mariana Drăghicesu, Aurelia Fătu Răduţu, Ana Pacatiuş, Tiberiu Ceia, Nicoleta Voica, Achim Nica şi pe mulţi alţii. Cu o asemenea ,,armată” de artişti nu mi-am putut permite să ştirbesc cântecul nostru de aici, întotdeauna am căutat să aduc lucruri frumoase şi cât mai plăcute urechii celui care ascultă. Iată că anii au trecut şi acum pot spune cu mândrie că şi eu sunt ,,poate” un creator …anonim. De aceea, o parte din cântecele mele sunt inspirate din viaţa de zi cu zi a noastră a bănățenilor. Toate cântecele mele sunt trecute prin filtrul sufletului meu pentru a putea să le dăruiesc cu drag celor care îndrăgesc cântecul bănățean.

Crezi că interpretul de muzică populară ajunge mai aproape de sufletul  omului decât un alt artist?

Cu siguranţă reuşeşte să ajungă mai repede la sufletul omului. Eu cred şi susţin cu tărie că interpretul de muzică populară este cel mai apropiat de mintea şi inima omului datorită faptului că întotdeauna reuşeşte să scoată în evidenţă ce avem mai de preţ: dragostea,voia bună, obiceiurile, tradiţiile noastre şi nu în ultimul rând cântecul. Un rol important în promovarea unui artist îl are radioul şi televiziunea. Aş putea spune că am fost unul dintre interpreţii care a avut parte de un ,,tratament” aparte din partea Televiziunii Române şi a emisiunii “TEZAUR FOLCLORIC” realizată de doamna Mărioara Murărescu cea care de altfel m-a ,,crescut” ca interpret şi m-a pus în valoare la fiecare apariţie. Şi cu această ocazie doresc să îi mulţumesc pentru tot.

Cu ce se deosebesc interpreţii de la şes cu cei de la munte ?

De regulă cântecele de la şes sunt mai lente unde întâlnim piese de largă circulaţie cum ar fi: sorocul, pă loc, hora, ardeleana, pe când cântecele de la munte sunt mai antrenante cum ar fi: brâul, ardeleana de la munte, jocul de doi,am dat doar câteva exemple.

Ai două fete frumoase şi talentate care-ţi calcă pe urme în ale cântatului. Tu le-ai îndrumat şi încurajat să cânte ?

Da, într-adevăr am două fiice: Raluca şi Oana. Mă mândresc cu ele. Acum, la noi, în lumea muzicii populare este o modă ca interpreţii să-şi promoveze copiii. La mine nu s-a întâmplat aşa, dar la un moment dat m-am trezit că amândouă vor să cânte,eu am crezut că ele glumesc dar iată că ceea ce îşi doreau s-a concretizat prin înregistrarea câtorva piese în duet şi chiar individual. În momentul în care am început munca pot să spun că nu prea am avut multe bătăi de cap deoarece au o ureche muzicala foarte bună şi le place ceea ce fac. Nu sunt sigur că vor urma o carieră artistică însă ceea ce pot să spun este faptul că le place ceea ce fac. Eu am să le susţin cu mult drag. Pe viitorul album vor fi incluse şi câteva piese înregistrate alături de fiicele mele.

Ce înseamnă doina pentru un interpret de muzică populară ?

Totul, ,,interpretul” care nu ştie să doinească, ar cam trebui să se lase de meserie. Doina este cântecul de suflet al românilor, iar doina bănățeană a fost una dintre acele cântări care a ajuns imediat la sufletul omului. Acest lucru s-a datorat şi marilor valori interpretative ale Banatului: Mariana Drăghicescu, Achim Nica, Iosif Ciocloda… De aceea cred că nu poate exista o nuntă,petrecere şi mai ales spectacol fără cel puţin o doină.

Este răsplătită munca interpretului de muzică populară ?

Vorbind de răsplata materială - aşa şi aşa. Cea mai mare răsplată pentru un interpret este recunoaşterea de către public, a eforturilor pe care un artist le face. Atunci când te afli în comunitate şi eşti recunoscut de către admiratori, de publicul telespectator, eu cred că este cea mai mare răsplată pe care o poate primi un artist.

De ce crezi că muzica populară din Banat e iubită în toate zonele ţării?

Cred că muzica din Banat are ceva special, indiferent că te afli în Moldova, Maramureş, Oltenia ori Dobrogea ritmul muzicii bănăţene se face cunoscut, pentru că în aceste cântece au fost puse toate trăirile sufleteşti ale omului. Însă ca interpret de muzică populară,pot să spun că  toată muzica populară din spaţiul românesc este la fel de frumoasă şi iubită de românii de pretutindeni.

Ce transmiţi celor ce iubesc muzica populară?

Pentru toţi iubitorii cântecului popular, în general şi a celor care  se regăsesc în muzica bănăţeană în special le doresc să aibă parte numai de dragoste, prosperitate şi îi aşteptăm prin Banat, să ne cunoască mai bine… la noi acasă !

Dragă Adrian îţi mulţumesc tare mult pentru discuţia avută. Îţi doresc ţie şi fiicelor tale succese şi împliniri pe toate planurile.

 

This slideshow requires JavaScript.

Cu mare drag a consemnat

Adalbert GYURIS

Viaţa discretă a lui George Draga

Standard

Unul dintre compozitorii foarte puţin cunoscuţi acum în lumea muzicală românească, George Draga (n. 26 aprilie 1935, Aldești, județul Arad – d. 3 octombrie 2008, Brașov) a avut toată viaţa o existenţă componistică discretă, interiorizată, mult timp ruptă de mainstream. Deşi a fost o perioadă, între anii ’60-80, interesat de noile direcţii în muzică şi preocupat de avangardă, în final a ales să se separe de viaţa versatilă a muzicii contemporane şi să evolueze pe o scenă separată, personală şi închisă.

• Date biografice

S-a născut la Aldeşti, un sat din Arad, pe care la vârsta adolescenţei îl părăseşte, încurajat fiind de mama lui să studieze la Bucureşti. Îşi pierduse deja tatăl în al Doilea Război Mondial, pe când avea cinci ani. După ce începe drumul muzicii învăţând să cânte la clarinet în vremea studiilor de la Liceul Militar Muzical din Bucureşti (1946-1954), George Draga se întoarce în Ardeal, unde se ocupă pentru o scurtă perioadă de îndrumarea culturală a Sebişului (1955-1957), oraş din judeţul său natal. Dar doi ani mai târziu, alege să îşi continue traseul deja deschis al muzicii şi este admis la Conservatorul din Bucureşti (din 1957), la clasa de compoziţie a lui Anatol Vieru.

Începând din 1961, scrie o serie de lucrări care atrag atenţia asupra lui: piese pentru pian (1961-1963), o sonată pentru clarinet şi pian (1963) şi prima simfonie (1963). Curând însă, după ce absolvă Conservatorul, virează de voie, de nevoie înspre preocupările muzicologice, fiind repartizat să lucreze la revista Muzica. Va rămâne aici timp de trei decenii, între 1963-1971 ca redactor, apoi între 1971-1993 ca redactor-şef adjunct. Toţi aceşti treizeci de ani, plus următorii cinci (1993-1998) – în care se va ocupa de fişarea manuscriselor lui Enescu, în calitate de muzeograf al Muzeului Naţional „George Enescu” – vor fi priviţi retrospectiv de către câţiva muzicologi ca fiind o gaură neagră pentru viitorul de compozitor al lui Draga[1]. Este adevărat că motoarele creatoare încetinesc din primii ani de angajare, dar, cu toate acestea, forţa creatoare cea mai mare pe care a arătat-o George Draga de-a lungul vieţii aici prinde contur, în acest interval de timp.

Din 1967 până în anii ’80, compune o serie de lucrări – nu multe – prin care îşi arată potenţialul şi, mai mult, care îl proiectează între vocile tinere de compozitori care au ceva de spus, câteodată într-un ton clasicizant, alteori aplecat asupra cercetărilor avangardiste. Glasul său se stinge apoi şi, după revoluţie, se interiorizează, desprinzându-se complet de viaţa de concert sau de actualitatea muzicii. Găseşte o nişă în muzica de fanfară – care, de altfel, va fi şi cântată în parte de către orchestra armatei – până când un accident vascular din 1998 îi întrerupe orice activitate. Astfel se va încheia şi periplul în viaţa de muzicolog, cercetător al manuscriselor lui Enescu, lăsând loc unei perioade de refacere şi de reorganizare a vieţii.

După accidentul vascular, viaţa sa ia o turnură neaşteptată. În contraponderea tăcerii de câţiva ani, reînfloreşte din 2001 plăcerea de a compune, facilitată de însuşirea programului de editare muzicală, Sibelius, care putea fi operat şi în lipsa abilităţii de funcţionare a mâinii drepte. Petrece din ce în ce mai mult timp  la Râşnov (judeţul Braşov şi localitatea natală a soţiei) şi, împăcat cu noua situaţie a lucrurilor, începe să compună de dimineaţa până seara, la calculator. Compune pentru sine, într-o preocupare de a-şi ţine mintea şi vâna de compozitor în formă, complet rupt de propriul trecut sau de prezentul muzicii. Renunţă definitiv la a fi în pas cu timpul său şi se întoarce la o exprimare modală diatonică, simplificată. Cantitatea de lucrări pe care o scrie în Sibelius este impresionantă: 13 simfonii, suite, rapsodii, concerte, cantate  (predominant muzică pentru orchestră sau vocal-simfonică), dar începe să fie prolific şi în genurile camerale (cvartete, de exemplu) sau în genuri pe care nu le încercase până atunci (coruri, lieduri). Se apleacă asupra prelucrărilor folclorice, în special asupra folclorului ardelenesc, apoi se îndreaptă spre sursele de inspiraţie bizantină, religioasă sau creaţia altor compozitori (de la renaşterea lui Orlando di Lasso şi a lui Palestrina, trece prin Händel şi ajunge la modernitatea românească, prelucrând un imn de Sabin Drăgoi), pe ale căror teme compune o serie de variaţiuni. Dar toate acestea constituie muzică pentru sine, nu sunt făcute publice.

Speranţa de a fi cântat se vede, în schimb, din iniţiativa de a copia în format electronic vechile sale manuscrise, lucrările pentru care a fost premiat sau care au avut ocazia să ia viaţă pe scenă şi să îi aducă, în parte, recunoaşterea colegilor. Dar şi aici face o serie de modificări într-o direcţie, simplificând partituri, uneori renunţând la moduri mai cromatice în favoarea celor diatonice, alteori schimbând câte un instrument sau poate chiar retuşând o frază şi lăsând la o parte o serie de efecte. Este posibil ca aceste modificări să fie dictate şi de posibilităţile de editare din Sibelius, program care nici acum şi, cu siguranţă, nici atunci nu putea să facă faţă unei partituri mai complexe – a face faţă în sensul de redare muzicală a notelor scrise oricum nu poate fi vorba, dar, de multe ori, pentru o partitură contemporană este nevoie de artificii pentru a urma semiografia modernă a compozitorilor. Într-o mică măsură cred, totuşi, că aceste condiţii i-au îngrădit şi modul de exprimare. Când compui eşti prins în ceea ce poţi auzi, în ceea ce eşti capabil să imaginezi; dar dacă te sprijini aproape complet pe un program exterior ţie, eşti prins în ceea ce poţi auzi sau scrie acolo. Desigur, aceasta nu este nici de departe o explicaţie a turnurii sale stilistice din ultimii opt ani de viaţă (2001-2008), dar este un aspect cu o importanţă destul de mare şi trebuie luat în calcul pentru a fi înţeles în cheia potrivită.

• Activitatea de muzicolog

Colaborarea cu revista Muzica – în cadrul căreia a deţinut pentru o vreme rubrica de analiză muzicală şi a supravegheat cronicile sau analizele altora – şi colaborarea cu Muzeul au lăsat în urmă câteva roade prin care numele său rămâne legat de cel al lui Enescu, sau, prin articole, legat de Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Wilhelm Georg Berger, Zeno Vancea, Cornel Ţăranu şi de al mai tânărului său coleg din Cluj, Dieter Acker. Prima tăcere componistică – între lucrările din studenţie şi valul ulterior de compoziţii (1963-1967) –, de unde ar fi putut să pară un impas creator serios, dacă nu ar fi venit următorii ani să infirme lipsa de potenţial, au fost prilejul acestui lanţ de articole (scrise între 1964-1968) despre muzica celor pe care îi admira. „Tăcerea” se arată, în acest sens, mai degrabă ca un moment de reflexie şi de racordare la muzica prezentului. De cealaltă parte a arcului de timp, în ultimii ani de cercetare, reuşeşte să fişeze aproape jumătate din fondul de manuscrise de la Muzeul „George Enescu”. Ar fi trebuit să revină la munca de muzeograf în 2008 – la invitaţia directoarei Muzeului, Laura Manolache –, fiindcă se întremase suficient şi ajunsese la un stadiu în care să îşi poată relua lucrul de acolo de unde îl lăsase. Însă nu mai apucă, iar cealaltă jumătate a manuscriselor este identificată de Clemansa-Liliana Firca până în 2010.

• Moştenire culturală

În ultimii ani de viaţă, şi continuând după moartea sa din octombrie 2008, creaţia lui George Draga intră într-o iniţiativă de a îi face cunoscută muzica. Din 2006, o serie de audiţii au loc la Muzeul „G.Enescu” (2006, 2008, 2010), la Muzeul Literaturii Române (2009, 2010, 2011) sau difuzate pe postul Radio România Muzical într-o emisiune din 2012. O parte din lucrările programate sunt prezentate, din păcate, în format electronic, ceea ce până la urmă s-ar putea dovedi a avea exact efectul opus faţă de cel scontat (acela de a apropia oamenii de creaţia lui), dar din păcate alte materiale sau soluţii nu sunt deocamdată disponibile. Muzica lui George Draga rămâne, în momentul de faţă, în anonimatul cercului de prieteni apropiaţi. Dar familia – soţia compozitorului şi fiica acestuia, Maria-Sabina Draga Alexandru – încearcă să promoveze energic lucrările sale, organizând concerte, publicând studii online, în reviste româneşti de specialitate, sau punând publicului la dispoziţie muzica lui George Draga, prin intermediul internetului.

Manuscrisele rămân în bună parte la familie, în afară de cele achiziţionate de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, şi este posibil să urmeze un plan de publicare a câtorva din acestea. În 2010, Editura Muzicală deja a lansat o nouă partitură, Missa de concert, care se alătură celorlalte lucrări publicate în deceniile trecute: Muzica de concert (1972), cantata “Se construieşte lumea noastră” (1973), Uvertura de concert nr.2 (1978), cantata “Stejarul românesc” (1980), Preludiu pentru orchestră de coarde şi cvintet de suflători (1981), Eterofonii pentru zece instrumentişti (1982), Sonata pentru clarinet şi pian (1984) Uvertura de concert nr. 1 (1984) şi poemul simfonic Sarmizegetusa, (1986).

Reevaluarea în perspectivă a creaţiei este încă un teren deschis, atât a acelor lucrări din trecut a căror valoare a fost apreciată la vremea respectivă, cât şi a corpusului consistent de lucrări noi, compuse după 2001, care a ajuns într-o mică măsură în sala de concert şi rămâne încă necunoscut lumii muzicale româneşti. Portretele componistice recente şi iniţiativele familiei creează un oarecare sentiment de expectativă pentru discernerea lucrărilor care au o însemnătate mai mare pentru acea perioadă a istoriei muzicii în care au fost scrise, de cele compuse în intimitate şi pentru pura plăcere de a crea, neţinând seamă de cadrul mai larg al rumorii actuale şi al direcţiilor estetice ale prezentului în care au fost compuse. De la primele momente – din anii ’70 mai ales – în care Draga a fost remarcat, până în ziua de azi, după o asemenea tăcere componistică şi muzicologică (sau lipsă de vizibilitate), lucrurile se consideră a fi deja cernute. În muzica românească, 30 de ani par a fi acum o veşnicie, sunt de domeniul trecutului (pus faţă în faţă cu un prezent foarte rapid), şi o reevaluare ar declanşa probabil un rezultat prea mic, chiar dacă aceasta ar avea loc. În astfel de condiţii – şi, mai mult, în situaţia în care lucrări camerale nu prea există, ca să fie mai uşor de luat în calcul pentru eventuale concerte cu instrumentişti şi nu cu înregistrări electronice –, probabil că există o singură tactică valabilă pentru a-l face pe George Draga mai prezent în conştiinţa publicului de muzică contemporană. În cel mai bun caz, iniţiativa s-ar putea împlini prin a atrage atenţia asupra unor opusuri bune, fără să se caute neapărat în ele o importanţă istorică – iar aici este de-ajuns o privire asupra lucrările deja publicate. Pentru aceasta, misiunea familială despre care vorbea şi pe care o resimte Sabina Draga[2], de a face creaţia tatălui ei cunoscută, merită efortul mediatizării.

• Despre om

Cei care l-au cunoscut sau care pur şi simplu l-au întâlnit, mai ales în incinta Muzeului „G.Enescu”, au ales de multe ori să vorbească despre caracterul şi despre trăirile lui George Draga, mai curând decât despre creaţia lui. Mărturiile familiei sau ale prietenilor completează imaginea pe care ne-o putem face noi despre compozitor şi despre viaţa acestuia:

Muzica a fost modul lui de existenţă. În ultimii ani ai vieţii a trăit ca un fel de ermit, compunând de dimineaţa până seara şi aşteptând cu un fel de încredere detaşată, dar fermă, ziua în care i se vor cânta lucrările. Faptul că scria folosind programul de editare de note muzicale Sibelius, care are şi capacităţi de redare, fie ele şi limitate, îi acorda o independenţă care îl făcea mai degrabă nepăsător la nerăbdarea firească a creatorului de a-şi auzi muzica cântată de interpreţi reali. (Sabina Draga)[3]

La portretul componistic de la Muzeul „G.Enescu”, din 2010, un concert comemorativ numit George Draga – Remember 75,  Gheorghe Firca, în calitate de coleg de la redacţia muzicală, legat prin multe amintiri de George Draga, a dat frâu rememorării vechilor vremuri: de la aniversările zilelor de naştere făcute împreună, la barul de vizavi de Muzica pe care ei doi şi câţiva alţi colegi îl numiseră „fililala Capşei mai pe buzunarul nostru” şi îl priveau în glumă ca pe o a doua redacţie, până la câte ceva din „spiritul ardelenesc” al lui George Draga.

Între timp George Draga începuse să se afirme, nu mai era de mult muzicologul sau redactorul care mai scrie şi la revista Muzica. El scria tot mai frecvent lucrări, la care v-ar surprinde poate titlurile uşor naţionaliste: Se construieşte lumea noastră, Cantata festivă, Stejarul românesc, Cantata lirică, Transilvania 1918. Să ştiţi însă că el nu era un conformist, el nu se conforma tendinţelor naţionaliste ale vremii. El, cum v-am mai spus – ardeleanul din el – era gata oricând să jure pe principiile şcolii ardeleneşti, să fie alături de memoria marilor patrioţi ardeleni şi nu numai. (Gheorghe Firca)

Laura Manolache (muzicolog şi director al Muzeului ”G.Enescu” la vremea concertului comemorativ respectiv) recheamă în minte momente din studenţie, pe când venea la sediul revistei Muzica:

Uneori mă întâlneam cu dânsul pe trepte, aici în faţă, mereu cu un zâmbet, mereu cu o vorbă bună, mereu dornic să schimbăm o vorbă şi să facă câte un cadou – câte o partitură de Enescu, din care spunea că existau suficiente exemplare în depozit. Mereu această bunătate, acest zâmbet cu care te întâmpina. (Laura Manolache)

„Zâmbetul” şi „vorba bună” reapar atunci când se vorbeşte despre George Draga, atât în cuvintele Valentinei Sandu-Dediu (muzicolog şi invitată la acelaşi concert, totodată, în calitate de prietenă a Sabinei Draga), cât şi în textele pe care Liviu Dănceanu (muzicolog, autor al celor mai amănunţite studii despre creaţia lui George Draga de dinainte de 1987, data ultimului studiu publicat în Muzica) le-a scris de-a lungul timpului despre compozitor.

Avea mai întotdeauna un zâmbet în colţul gurii şi mai ales, în adâncul privirii – un zâmbet esenţial. Eşti plătit cu un zâmbet, eşti răsplătit cu un zâmbet, eşti însufleţit de un zâmbet. Calitatea unui zâmbet te poate face să o iei de la capăt, să continui, să speri. A fost şi un împătimit muncitor, socotind lăudabilă îndeletnicirea de pe urma căreia trăieşte, căci munca aceea este pâinea copilului său şi nu poate fi o trudă ignorată, fiindcă ea se preschimbă în râsete de copil. (Liviu Dănceanu)[4]

• Creaţia

Tatăl meu îmi spunea întotdeauna că el e în primul rând compozitor şi de-abia după aceea muzicolog.[5]

Creaţia lui George Draga este împărţită în două etape, cel puţin după criteriul temporal, la care Sabina Draga adăuga criteriul afectiv, „regăsirea” de după accidentul vascular din 1998. Între cele două momente există o pauză de aproape două decenii, anii ’80-’90, în care practic scrie extrem de puţin. În această perioadă închide treptat izvorul inspiraţiei la care fusese racordat până atunci, doar pasager mai compune în genurile simfonice sau vocal-simfonice pe care le îndrăgea (în ’82, ’89, ’92), şi intră într-o etapă tampon (anii ’90), a muzicii de fanfară scrise pentru orchestra armatei.

În prima parte a carierei sale componistice, George Draga este interesat de modernism, scrie o muzică în consecinţă legată întrucâtva de avangarda anilor ’60-’70, cu elemente seriale, eterofonii, procedee matematice (posibil deprinse de la profesorul său de compoziţie, Anatol Vieru), teoria grupurilor, şirul lui Fibonacci. Este preocupat de noutate şi analizează muzica unor compozitori precum Niculescu, Stroe, Olah, Berger. De la lucrările de şcoală, aşa cum îşi numea George Draga primele opusuri[6], din ’61 încoace, abordează muzica de cameră, dar cu predilecţie se îndreaptă spre muzica simfonică şi cea vocal-simfonică. O bună parte din lucrări îi sunt publicate şi, cum se întâmpla în regimul comunist, au beneficiat şi de prime audiţii în virtutea programului de promovare a muzicii autohtone. Între cele care rămân considerate vârfuri ale compoziţiilor sale se numără aproape toate lucrările tipărite, între care menţionăm Muzica de concert (1968), Eterofoniile pentru zece instrumentişti (1969), două uverturi de concert (1969, 1974), Preludiul pentru orchestră de coarde şi cvintet de suflători (1971) şi poemul simfonic Sarmizegetusa.

Câţiva termeni pot fi puşi în relaţie cu creaţia lui Draga:

→ eterofonia sau, mai bine zis, cel mai adesea un anumit tip de polifonie eterofonizată;

→ modalismul combinat cu tehnici moderne, astfel încât să iasă în evidenţă aspectul consonant al sonorităţilor;

→ interesul pentru o muzică fără efuziuni romantice, dar şi predilecţia pentru un spirit evocator, pe care îl urmăreşte în câteva lucrări implicate în contemporaneitate sau cu obiect istoric, precum Sarmizegetusa, Uvertura de concert nr. 2 „În memoria eroilor neamului”;

→ intenţia de a scrie o muzică spontană, cu jocuri timbrale din combinaţii de instrumente; compozitorul urmărea fantezia timbrală, dar într-o formă „pură”, care să nu facă uz de efecte speciale la instrument sau „artificii”; de aici rezultă diversitatea angajării instrumentale într-o piesă orchestrală, când în tutti, când în ansambluri mai mici, continuu variate;

→ ritmurile complementare dintre voci, rezultate din corelarea unor matrice matematice cu o serie de valori ritmice, astfel încât pattern-urile ritmice ale vocilor să nu se suprapună;

→ asocierea înălţimilor cu valorile ritmice, uneori în funcţie de importanţa înălţimilor în mod; totodată, preferinţă pentru o melodică emanată din permutarea elementelor modale;

→ formele clare, arhitecturile echilibrate, calculate ca dimensiune, secţiunile proporţionate fiind de multe ori construite în virtutea contrastului muzical direct, neînvăluit.

În ultimii opt ani de viaţă (2001-2008) se poate vorbi despre un nou val de productivitate. Muzica lui Draga se simplifică, se desfăşoară într-un cadru modal diatonic şi adesea are un aer atemporal – nelegat de prezent – într-un sens paseist. Încep să iasă la iveală multe lucrări care prelucrează folclorul, într-o manieră directă, ne-elaborată. Scrie multe suite de dansuri, având ca surse de inspiraţie muzica din Maramureş, Transilvania, Banat, zona Braşovului, zona Bihorului, Năsăud – în general folclorul din Ardeal. Se observă deja focalizarea pe genuri şi tematici: suitele de jocuri populare româneşti scrise la rând, grupuri de concerte scrise în aceeaşi perioadă (2006-2007), un set de variaţiuni compuse unele după altele (2007), muzica vocal-simfonică într-o tematică religioasă (2004-2005, la care se alătură Missa de concert finalizată în 2002, dar la care lucrează o lungă perioadă înainte), psalmi (2002), cvartete şi cvintete (2004-2005). Noutatea stă atât în conturarea dimensiunii religioase, cât şi în abordarea unor genuri în care înainte nu scrisese, precum cel coral sau singurele piesele vocale din creaţia lui, din 2005 încoace – atât lieduri, cât şi un set de cântece populare pentru voce şi orchestră. Însă nimic nu se compară cu focalizarea pe genurile simfonice şi vocal-simfonice, care s-au amplificat cu 13 simfonii şi încă 8 cantate. Valentina Sandu-Dediu remarca: „nu i s-au cântat simfoniile; scria pentru că aşa simţea”[7]. Şi compunea necuprins de vreo pornire morbidă, fără să vadă un punct terminus, deşi era grav bolnav.

Aş vrea să menţionez un detaliu care m-a emoţionat profund când l-am descoperit, la câteva zile după ce s-a despărţit de noi în octombrie 2008: pe paginile de pe Wikipedia, pe care şi le alcătuise cu ajutorul meu şi al soţului meu, după Simfonia a XIV-a (ultima lui lucrare) pusese virgulă, şi nu punct. Deşi ştia că era grav bolnav, nu-şi imagina că o să înceteze vreodată să compună. Virgula am schimbat-o eu în punct, şi mă întreb şi acum dacă am făcut bine, dacă a fost just faţă de el…[8]

 Alice Tacu


[1] De pildă, chiar prefața Missei de concert, scrisă de Despina Petecel-Theodoru, este sugestiv intitulată În căutarea timpului pierdut.

[2] Despre compozitorul şi muzicologul George Draga cu fiica sa, conferenţiar universitar doctor Maria-Sabina Draga Alexandru, interviu realizat de Maria Monica Bojin, cu prilejul unei emisiuni radio difuzate pe postul Radio România Muzical în 2 martie 2012, despre Muzica românească la timpul prezent (realizator Laura Mânzat), interviu publicat pe

http://www.romania-muzical.ro/articole/art.shtml?c=15&g=2&arh=1&y=2012&a=163091, site accesat în data de 24 iunie 2012.

[3] Maria Monica Bojin, Despre compozitorul şi muzicologul George Draga cu fiica sa, conferenţiar universitar doctor Maria-Sabina Draga Alexandru, op. cit.

[4] Cuvântarea scrisă de Liviu Dănceanu şi rostită de un prieten al acestuia la concertul comemorativ din aprilie 2010, George Draga – Remember 75.

[5] Maria Monica Bojin, Despre compozitorul şi muzicologul George Draga cu fiica sa, conferenţiar universitar doctor Maria-Sabina Draga Alexandru, op. cit.

[6] Liviu Dănceanu, George Draga – Portrait, Muzica nr. 6/1986, pag. 43-48, citat din varianta în limba română a studiului, versiune nepublicată.

[7] Cuvântarea Valentinei Sandu-Dediu la concertul comemorativ din aprilie 2010, George Draga – Remember 75.

[8] Maria Monica Bojin, Despre compozitorul şi muzicologul George Draga cu fiica sa, conferenţiar universitar doctor Maria-Sabina Draga Alexandru, op.cit.

Ansamblul de muzică tradiţională “Icoane”

Standard

Ansamblul de Muzică Tradiţională Românească „ICOANE” al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca a luat fiinţă în anul 1995 din dorinţa de a reînvia şi promova valorile spirituale tradiţionale româneşti, constituind în acest sens un model la nivel naţional. Ansamblul, instruit şi condus de către prof.univ.dr. Ioan Bocşa, este format din studenţi şi absolvenţi, având ca liant pasiunea pentru tot ceea ce înseamnă tradiţie populară.

În cadrul spectacolelor susţinute, Ansamblul „ICOANE”  (grup vocal fete, grup vocal băieţi, grup mixt, trio tradiţional şi interpreţi individuali) îşi propune restaurarea sonoră a unor producţii muzicale tradiţionale arhaice, preluate fie din culegeri ale unor folclorişti, realizate la începutul secolului XX, fie din materiale culese direct din teren de către noi, cadre didactice şi studenţi, din zone ale ţării unde încă folclorul se mai practică după ritualuri străvechi.

Repertoriul abordat acoperă tot ciclul vieţii, cuprinzând cântece rituale ce însoţesc cele mai importante praguri – evenimente ale trecerii omului prin viaţă – naştere, cătănie, căsătorie, muncă şi moarte. Un loc aparte îl ocupă colinda, cel mai important gen muzical din cadrul Sărbătorilor de Iarnă, având o bogăţie şi varietate unică.

Prin modalităţile de prelucrare ale cântecelor şi emisia vocală specific folclorică, prin formula instrumentală tipică muzicii ţărăneşti transilvănene, se doreşte atingerea firescului şi adesea a dramatismului ritualurilor folclorice şi reconstituirea unei atmosfere proprii satului românesc de acum câteva sute de ani.

 Alina Stan

Ansamblul Icoane*

Corneli’ à Paris

Standard

Scriu aceste rânduri acum, la capătul primului capitol al acestui proiect îndrăzneţ, care poartă numele Viola & Trio Fender. Pe scurt, este vorba despre realizarea, într-un răstimp foarte scurt, a unui CD ce va reprezenta, fără nicio îndoială, o premieră mondială absolută, dedicată reactualizării genului melodiei acompaniate: cinci creaţii muzicale dedicate violei soliste având ca acompaniator un trio alcătuit din instrumente Fender de colecţie, aparţinând perioadei vintage:

  • Precision-bass, inventat in 1951, instrument care, prin nenumăratele sale còpii, a bulversat muzica aşa-zis comercială mondiala, este modelul chitarei bass
  • Stratocaster, inventat in 1954, este arhetipul chitarei electrice
  • Pianul Fender Rhodes Mark I, lansat in 1963, este referinţa mondială în materie de pian electric

Utilizate în moduri comerciale pop sau jazz, este practic imposibil ca cineva să nu fi auzit vreodată aceste instrumente. În cadrul muzicii savante, însă, acest CD va fi cu certitudine o surpriză (deoarece CD-ul lui Daniel Kientzy, pentru saxofoane si acelaşi grup instrumental,  deşi conceput cu peste 6 luni in urmă, nu va apărea decât după lansarea discului Viola & Trio Fender).

Cei trei interpreţi ai Trio Fender, pentru acest proiect, sunt :

  • DanielKientzy, ce revine la prima sa dragoste, pe care a descoperit-o când avea doar 16 ani :  chitara bass. El cântă pe un instrument Precision-bass din anul 1965.
  • MarcTallet, prieten de o viaţă al lui DanielKientzy, alături de care a interpretat cu egală bucurie muzică medievală sau muzică rock, cântă pe o chitara Stratocaster din anul 1961.
  • MihailVîrtosu, compozitor şi pianist în Trio-Alto (alături de C.Petroiu şi D.Kientzy), cântă pe un pian Fender Rhodes din anul 1970.

Pe parcursul întregii luni noiembrie 2012, eu, CorneliaPetroiu, viola solistă a proiectului Viola & Trio Fender, m-am aflat la Studioul Nova-Musica din Paris, alături de membrii Trio Fender şi de compozitorii proiectului. Au fost încheiate înregistrările partiturilor trioului acompaniator, iar în luna decembrie voi fi din nou la Paris pentru a finaliza înregistrarea partiturilor solistice dar şi pentru a definitiva procesarea audio . Montajul audio se desfăşoară febril, pentru că este o cursă contra cronometru: acest CD este destinat a fi lansat la Centro Musica Contemporanea, Milano (http://centromusicacontemporanea.com/), cu ocazia Festivalului 5 giornate din luna martie 2013. Mai sunt câţiva paşi importanţi de îndeplinit: finalizarea procesării audio, realizarea CD-master şi transmiterea tuturor datelor necesare la fabrică pentru imprimarea şi multiplicarea discului.

Compozitorii proiectului Viola & Trio Fender sunt italieni. Ei au răspuns unui call for scores lansat pe internet, inclusiv prin intermediul facebook, în lunile aprilie-iunie 2012. Centro Musica Contemporanea din Milano s-a implicat activ în popularizarea acestui proiect. Rolul cel mai consistent revine, însă, Asociaţiei Nova-Musica din Paris, care a oferit găzduire interpreţilor, iar compozitorilor italieni le-a oferit atât rezidenţă cât şi posibilitatea de a participa la înregistrarea audio a compoziţiilor lor.

Cei cinci compozitori italieni sunt :

  • Antonio Agostini  Tre imagini del labrinto
  • Angelo Bruzzese  Varie Azioni
  • Andrea Manucci  Silloge
  • Andrea Pidoto  Elements       
  • Biagio Putignano  Cartografie del tempo

Partiturile pe care ni le-au oferit, deşi foarte dificile, au demonstrat că cei cinci compozitori, fără excepţie, şi-au însuşit cerinţa, impusă de Daniel Kientzy, ca lucrările lor să nu conţină nimic din ceea ce este subînţeles, consacrat atunci când este vorba de instrumente Fender : fără electronică adăugată, fără percuţie, fără ticuri, fără trimiteri la sonorităţi sau mijloace jazz-istice etc.

Direcţia muzicală a producţiei îi aparţine lui Daniel Kientzy, iar înregistrările, montajul audio şi post-procesarea sunt realizate de Daniel Kientzy şi Cornelia Petroiu.

Cu totul remarcabil mi se pare rezultatul îmbinării sonorităţilor Viola / Fender : un sunet catifelat, foarte divers ca expresie şi niciodată monoton. Un permanent joc de meandre într-un spaţiu rafinat şi seducător.

                                                                                    Cornelia Petroiu

This slideshow requires JavaScript.

Colindele – o istorie sau terapie cu sufletul?

Standard

Dă, Doamne, gazdei noroc;

Rupe-un fir de mintă creaţă.

Doamne, dă gazdei vieaţă! (variantă la  ”Sus,boieri”)

În acest articol vă invit la o abordare mai diferită față de ceea ce am cunoaște despre noțiunea clasică a colindelor. Cu toții (deopotrivă melomani, iubitori sau fini cunoscători ai fenomenului coral/instrumental) cunoaștem valoarea intrinsecă a acestor mărturii, a acestor nestemate ce strălucesc în perioada minunată a lunii Cadourilor-Decembrie.

Dar, până a lucra și a vorbi despre asemenea stări de fapt, ca exercițiu auxiliar, aș dori să vă alegeți pe parcursul lecturării acestui material, un asemenea colind în care starea Dumneavoastră capătă transcendență cu evenimentul cosmic major serbat de lumea creștină pe 25 Decembrie.

Ce se întâmplăpe 25 Decembrie? De ce anume există acest frumos obicei de a colinda?

Astronomii admit un fenomen cu caracter repetitiv. Solstiţiul de iarnă este un prilej de a intra în acel „timp sacru” despre care vorbea marele filozof Mircea Eliade. Tocmai ciclicitatea timpului este conservată prin această trecere ritualică din „timpul profan”  într-un timp „magic” în care cuvintele prind înţeles iar oamenii devin mai buni. . .

Dar, ca de fiecare dată, respectând un anumit ritual ce se impune aș dori ca fiecare dintre Dumneavoastrăsă se gândească timp de câteva clipe, înainte de a audia, ce anume sau de ce anume transmit aceste cântece armonizate (sau nu) în interiorul nostru, al fiecăruia vibrațiile înalte, apropiate cântărilor îngerești.

Pentru început vreau să explic din punct de vedere istoric importanța colindelor. Vechimea acestora se pierde departe în timp și ar fi greu să le gasesc originile la daco-romani. Cert este că, ințtial, ele aveau o funcție rituală, aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Obiceiul era legat fie de începutul anului agrar (adica de venirea primăverii), fie de sfârșitul muncii agricole (toamna, la culegerea recoltei) Pe parcurs, funcția cu rol de catharsis i se alatură unui scop mistic, acela de alungare a spiritelor releși de reîntâlnire cu cei plecați pe… tărâmul celălalt.

Astfel datinele de pe teritoriul românesc au moștenit funcțiunea Sărbătorilor romane, cum e cea a Saturnaliilor, sau a Calendelorlui Ianuarie.

Peste timp, din semnificația inițială a acestor colinde primitive s-a pastrat doar atmosfera de sărbătoare, de ceremonie, de petrecere în sens tainic dar însoțite cu strigături și urări.

Obiceiurile sărbătorești  perpetuate din perioada precreștină au devenit, cu timpul cântece tradiționale românești, felicitări (urări) de tip epico-liric, legate de sărbatoarea Crăciunuluiși a AnuluiNou, îndrăgite atât prin mesajul religios, cât și prin perpetuarea tradiției din generație în generație.

In ceea ce privește tradiția creștină, cele mai vechi informatii pe care le avem se refera la colindătorii din părțile Dobrogei întâlniți și modelați de Sf. Apostol Andrei în misiunea sa ecumenica ce au avut un rolesențial în propovăduirea cuvântului evenghelic.

Însă aceasta este doar o primă fază a evoluţiei etimologice,  care  a  dat ca rezultat iniţial pe teren românesc termenul corindă, întrebuinţat până la înlocuirea cu actualul colindă. Odată cu adoptarea ierarhiei bisericeşti slavo-bizantine forma aceasta iniţială corindă a fost supusă unei influenţe din partea termenului slav coleda, originar la rându-i tot din latinescul calendae. Termenul astfel obţinut (din amalgamarea celor două variante:  corindă şi coleda), „colindă”, a restrâns aria de circulaţie a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit.

Revenind însă la idea retorică din titlu, cu riscul asumat de a fi considerat prea extravagant, pretențios sau euforic pot afirma că tocmai aceste impulsuri de energie, înveșmântate în mixajul de sunet și cuvânt asigură acel efect terapeutic asupra creierului, organismului stressat.

Fiecare îşi poate aminti vacanţele de iarnă petrecute la bunici, când totul parcă avea alt sens şi altă interpretare: Moş Nicolae, Moş Crăciun, Colindele, Viflaimul, Steaua, Pluguşorul, iarna cu zăpadă etc  Mai mult ca sigur că nostalgia  este evidentă.  Cu  mintea  de  copil, cu sufletul deschis totul căpăta o altă dimensiune. Asigurarea acelei stări de bine, acea funcție enunțată mai sus (terapeutică) era un proces ce ţinea de firesc, în care sensul, rolul cuvintelor,  al liniei melodice, al gesturilor se plia într-un mod armonios. Explicația era simplă, logică deoarece totul era încărcat de o anumită conotaţie, cu substrat religios – naşterea Mântuitorului.

În copilărie, am învățat colindele mai mult în Biserică. De altfel, nici nu stiam foarte multe colinde. Dar ceea ce cântam, era o bunăvestire – aceea că Hristos Se naște.

Nu doresc să devin brusc nostalgic spunând…ce lume minunata era întrecut. Primirea celor ce vesteau era echivalentă cu primirea lui Hristos.

Astazi, aproape că în fiecare stație de metrou, în orice mijloc de transport e cineva care cântă sau încearcă să redea câte ceva din acele nestemate… Însă, ceva s-a pierdut pe drum…Totul a căpătat un sens material, în care se remarcă, fără a fi de dorit trăirile reci, mesajul mecanic asemeni unui text banal, lipsa acelei doze de mister, acel timp magic evocat de MirceaEliade.

Nu vreau să judec dar constat că mulți din cei care colindă nu o mai realizează in duh autentic, sunt formali, rostesc cântări ce nu mai au nimic în substanța lor cu cele din trecut. Iar cei care ar trebui să le asculte, fie nu mai cred sau nu mai apreciază, fie se gândesc că e doar un eveniment ce s-a petrecut cândva, undeva… se rezumă la statutul de ascultător neimplicat deoarece consideră că tradiția nu mai are legatură cu… prezentul.

Închei aici această trecere în revistă cu speranța că în acest an orice fel de colind ar trebui să facă parte din indentitatea noastră colectivă, de aceea acestă frumoasă tradiţie ar trebui să ne reprezinte și să ne bucure sufletele în deplinul și adevăratul sens al cuvântului!

                                                        Prof. drd. Mihai Daniel

CNA Regina Maria Constanța