Ca fiecare ediţie a SIMN, cea de anul acesta – jubiliară -, având drept motto: „I’m alive” a constituit punctul de convergenţă a divesităţii şi excelenţei – componistice şi interpretative; un prilej ideal de perpetuare a unor principii şi atitudini estetice, dar şi al depăşirii lor, prin modalităţi de expresie ce vizează interdisciplinaritatea, cunoscute sub denumiri variate: multireferenţiale, trans-culturale/trans-disciplinare, chiar cross-culturale sau, pur şi simplu, fusion; cu alte cuvinte, e vorba despre interferarea mai mutor „câmpuri sintactice” provenite în egală măsură din muzică, pictură, poezie, literatură, arte vizuale, coregrafice, a căror fuziune conduce către ceea ce un semiotician ca Victor A. Grauer dorea să finalizeze: „teoria unificată a Artei”. Este un fenomen ce reflectă fidel eterogeneitatea timpului pe care-l trăim, ca şi dorinţa acerbă a omului de completitudine, de cuprindere, asimilare şi înţelegere comparativă a lumii şi Universului. Mai mult decât în trecutul imediat, artele prezentului au nevoie, pentru a exprima întregul potenţial al trăirilor uman-creatoare, de spaţii şi limbaje neconvenţionale, de „încălcarea” graniţelor care le despart, de „interpretarea” unui domeniu prin particularităţile celuilalt sau celorlalte. Ţintind atemporalitatea actului de creaţie, posibilitatea plasării subiectelor specifice în epoci dintre cele mai diferite, regizorii recurg la muzică şi la elemente coregrafice, sau chiar la acrobaţii (ca în Lear de pildă, interpretat numai de actriţe, în viziunea lui Andrei Şerban); compozitorii includ gestualitatea şi elemente actoriceşti în indicaţiile destinate interpreţilor, adesea devenind ei înşişi actori în propriile creaţii, împrumutând uneori, ca în cazul teatrului instrumental, o serie de obiecte vestimentare din recuzita actorilor, ori asociază muzicii respective imagini multi-media; pictorii introduc în tablourile lor colaje din materiale textile, lemnoase, sau folosesc drept materie primă pentru sculptat/pictat utilaje şi piese metalice ieşite din uz etc.etc. Aşa se face că, de exemplu, în recenta montare de la Teatrul din Sibiu, a tragediei lui Sofocle/Euripide, Electra, regizorul Mihai Măniuţiu a apelat la muzici ancestrale maramureşene, cântate de grupul Iza; tot astfel, în lucrarea sa Calea Îngerului Uman, interpretată în primă audiţie absolută în cadrul recent încheiatei ediţii a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, de către Orchestra de Cameră Radio sub bagheta lui Tiberiu Soare, Mihaela Vosganian utilizează, pe lângă instrumentele clasice şi sunetele procesate, inserturi de cântece arhaice din Lăpuş (Maramureş) interpretate de Grigore Leşe, cu vocea şi cu fluierul, dar şi un instrument străvechi australian, construit din lemn de eucalipt, didgerridou, mânuit de Barrie Webb, cunoscut ca trombonist de anvergură, de asemenea, un recitator înregistrat pe bandă, care rosteşte versuri de Varujan Vosganian, chitara electrică (interpret Călin Grigoriu) şi vocea sa amplificată etc.; la rândul său, Octavian Nemescu asociază instrumentelor ce alcătuiesc trio-ul „Contraste” (Ion Bogdan Ştefănescu – flaut, Sorin Petrescu – pian, Doru Roman – percuţie) şi sunetelor procesate ale piesei ouiEiou…pentru ora 3 după-amiaza…călătorie muzicală iniţiatică din ciclul pieselor pentru cele 24 de ore ale zilei, o întreagă mise-en-scène cu simboluri liturgice bizantine (lumânări, sfeşnice străjuind marginile unei strane, mese întinse ca pentru pomenire, pe care sunt presărate mere, semnificând hrana spirituală, reiterând într-un fel compoziţiile unora dintre pânzele lui Horia Bernea intitulate chiar Hrane sau Biserică). Happening-ul inaugural, conceput de cele două directoare artistice ale SIMN, compozitoarele Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian, în spaţiul generos al complexului brâncovenesc de la Mogoşoaia, circumscris expoziţiei Ralucăi Ghideanu cu tema „Prison of Life” (Închisoarea Vieţii), ale cărei exponate au decorat atât interiorul Cuhniei., cât şi pajiştea din preajmă a fost intersectat de 7 Opriri (Intrare, Dialog, Trecere, Spiralis, Înăuntru, Rezonanţe, Eliberare) ale parcursului iniţiatic, marcate de tot atâtea recitaluri şi concerte camerale. Ultima Oprire a ieşit din spaţiile închise ale Cuhniei şi încăperilor ce adăpostesc expoziţia permanentă, „Tradiţia aulică”, alcătuită din obiecte rare ale impozantei colecţii donate de către cărturarul şi omul de artă care este Dan Nasta, pentru a se înfăptui în aer liber, pe malul Lacului Mogoşoaia. Luându-şi drept „scenografie” cadrul natural, Irinel Anghel şi Sorin Romanescu au demonstrat, printr-o ingenioasă simbioză dintre voce, chitară şi mediul electronic cum te poţi elibera din „metafora închisorii iluzorii a minţii noastre, prin soluţii creative”, prin îndrăzneala de a pătrunde în interiorul Muzicii Lumii (Inner World Music), conectându-te la propria forţă interioară. Recitalurile susţinute la fiecare Oprire de către Ana Chifu (flaut), Oana Vişenescu (vioară, violă), Emil Vişenescu (clarinet), Emil Sein şi Daniel Kientzy (saxofoane), Barrie Webb (trombon şi didgerridou), Cornelia Bronzetti (vioară), Bogdan Nechifor (actor), Marius Lăcraru (vioară), Andrei Tănăsescu (pian) au inclus şi momente coregrafice imaginate şi redate de Liliana Iorgulescu, în scenografia inspirată, stilată, semnată Unda Popp – în piesa lui Nicolae Brânduş, Ouvedennerode, pe un text de Ion Barbu – şi au fost „alimentate” constant, ca o pedală sau un ison dintr-o compoziţie muzicală (!), de mesajele de libertate, armonie, muzică, încredere în a persevera să fim „ceea ce suntem”, transmise de către Raluca Ghideanu – din prizonieratul porpriilor lucrări! – către Irinel Anghel – intermediarul tăcut şi grav între artist şi public.
Leit-motivul, de un ludic fermecător, antrenant, incitant şi totodată problematizant, al festivalului a fost reprezentat, zilnic, în curtea Palatului Cantacuzino, de aşa-numitul, Magicland, locul unde „totul devine posibil, pentru că în artă suntem liberi să fim tot ceea ce putem şi vrem să fim”. Prin intermediul acestui spaţiu magic s-a putut intra în Camera Secretelor din Magicland (Intuition Sound Plastic Installation de Johannes S. Sistermanns), „în închisoarea iluzorie a unei cabine telefonice” unde te întâmpina o instalaţie coregrafic-sonoră, (concept de Vava Ştefănescu), ne-am putut „crea şi re-crea din materiale sonore şi plastice”, transformându-ne în Adam sau în Eva, în secţiunea intitulată Art Supermarket/Supermarket Art (coordonator Raluca Ghideanu), întrucât, nu-i aşa, în Magicland „poţi fi orice doreşti şi visezi să devii…”, sau am fost martori lucizi ai istoriei trecute şi prezente, „trăind” pentru o oră în „lovebubblestory” – proiect al Art Detox Diet for your Mind – în compania Angelikăi Adalbert (alias Irinel Anghel), Farid Fairuz (alias coregraful Mihai Mihalcea) şi a chitaristului Sorin Romanescu, care au avertizat, prin gesturi, obiecte şi acte simbolice, metaforice, nu lipsite de dramatism, asupra pericolului autodistrugerii planetei şi omenirii, ca o consecinţă a refuzului individului/societăţilor de a ieşi din „închisoarea vieţii”, de a acepta să-şi „detoxifice mintea”, învingându-şi frica de necunoscut …
Dincolo de rezervele inerente ale melomanilor şi chiar ale unora dintre specialişti, faţă de un demers atât de temerar, iconoclast în fapt, dar în acelaşi timp, atât de suculent, atât de viu, atât de concordant cu politempiile şi disonanţele moral-sufleteşti ale omului contemporan, dar şi cu încercările lui disperate de „a deschide uşi…”, de a chestiona şi a „provoca răspunsuri”, de a experimenta şi stârni reacţii, de a pătrunde, prin de-construcţii, în cele mai ascunse cotloane ale fiinţării sale, actuala Săptămână Internaţională a Muzicii Noi rămâne o reuşită, un punct de reper pentru viitoarele ediţii, pentru viitoarele viziuni organizatorice. Întrucât timpul se comprimă şi, odată cu el, creşte febrilitatea noilor generaţii de a se „redefini, reinventa, renaşte, redescoperi, recrea, reabilita…” (cf. Raluca Ghideanu).
Începusem însă prin a spune că fiecare ediţie constituie punctul de convergenţă al diversităţii şi excelenţei componistice şi interpretative. Iar intenţia mea era aceea de a vă vorbi despre Daniel. Saxofonistul francez Daniel Kientzy. Dar, prezenţa lui de „om-orchestră”, în aproape toate ediţiile SIMN, nu ar fi putut fi înţeleasă, cred, fără stabilirea cadrului general de desfăşurare a ediţiei jubiliare, tutelată de ludicul absolut!
Se poate vorbi despre trans-culturalitate în actul interpretativ?!
Dacă ne referim la artişti de talia lui Daniel Kientzy, răspunsul este cu siguranţă afirmativ! Căci Daniel Kientzy transgresează tehnica propriu-zisă a cântului la saxofoane, punând în mişcare toate resursele lui umane, precum şi elemente ale limbajului articulat, pentru a trasnforma instrumentul într-un alter-ego, capabil să dialogheze cu el.
Nu doar concertele al căror solist a fost, dar şi cele două CD-uri ce-l au ca protagonist, lansate în răstimpul festivalului şi apărute la Paris sub sigla Casei de discuri Musica-Nova – ne îndreptăţesc să zăbovim asupra acestui artist atât de complex, atât de modest şi atât de fidel muzicii şi muzicienilor români, încă din 1984, când debutează în compania Orchestrei Filarmonice din Ploieşti sub bagheta lui Horia Andreescu, interpretând în primă audiţie Concertul pentru Daniel Kientzy şi saxofoane de Myriam Marbé.
CD-ul în care Daniel interpretează muzica Doinei Rotaru ne pune în contact cu două tipuri de magie: magia componistică a Doinei Rotaru şi magia interpretativă a lui Daniel Kientzy. Căci, a vorbi despre Daniel Kientzy înseamnă a vorbi despre corpul spiritual al sunetelor, iar a vorbi despre muzica Doinei Rotaru înseamnă a vorbi despre corpul spiritual al luminii; o lumină eliberată invariabil din incidenţa strigătului cu bocetul, urmând un traseu în devenire, de la tânguire şi vaiet la revelaţie şi de la umbra luminii la lumina însăşi; iar modalitatea pe care o alege pentru a accede într-o zonă… incaccesbibilă în fond (!) – cea a frumuseţii, purităţii ideale şi eliberării din întuneric – este timbralitatea a două instrumente de suflat, pentru care Doina Rotaru are o adevărată slăbiciune: flautul şi saxofonul.
Lucrările reunite pe CD-ul pe care vi-l prezint, reflectă diversitatea abordării, de către Doina Rotaru, a luminii şi, implicit, a ascensiunii spirituale, ea folosindu-se aşadar, în relevarea luminii, de întuneric şi de umbra luminii – pe care o înţelege în sensul dat de Leonardo da Vinci, ca esenţă a tuturor lucrurilor. Ascultând aceste creaţii dedicate saxofonului şi interpretului lor inegalabil, care este Daniel Kientzy, mi-a atras atenţia o anume predispoziţie a Doinei – mai subliniată acum – spre grotesc, generat şi de luciditatea cu care vrea să transforme extrovertirea în introvertire sau spre exacerbarea ritualicului (ca în Matanga, Elefantul); spre adâncirea contrastului dintre teluric şi celest, (ca în Concertul nr. 1 pentru saxofoane şi orchestră), ca şi o anume nelinişte, obsesivă (Obsessivo este şi titlul uneia dintre piese), de a cunoaşte, de a afla mai grabnic un răspuns cert la întrebări precum: a fi, sau a nu fi, a şti sau a nu şti cât de încătuşată este fiinţa în propriul trup?!
Un răspuns nu tocmai optimist, dar asupra căruia merită să medităm, ni-l dă chiar prim lucrare – Măşti şi oglinzi, inspirată de nuvela lui Borges. Finalul ei, cu acele sunete acute, penetrante, exuberante şi totodată tânguitoare are o dublă semnificaţie – exact ca momentul uciderii Sfinxului de către Oedip: de victorie şi înfrângere simultan; căci, spune Borgés: „harul de a fi cunoscut frumuseţea nu le este îngăduit oamenilor”! Cu alte cuvinte, atingerea efemeră a intangibilului, rămâne o iluzie; e dătătoare de extaz, dar şi de moarte, pentru ca Adevărul să rămână misterios până la capăt. Şi totuşi, Doina Rotaru nu abandonează nici o clipă căutarea, lupta cu impenetrabilul şi…cu sine însăşi…
Fiecare dintre cele 7 piese exprimă, in nuce sau in extenso, această dualitate a fiinţei, existând mereu între aparenţă şi esenţă, între persona-ombra, între materialitate-spiritualitate. Dar, la Doina Rotaru apare întotdeauna o izbăvire a laturii întunecate a fiinţei umane, întruchipată – în genere, în finalul lucărilor -, de acele momente cu iz de rugăciune, modal-bizantină, murmurată de vocile instrumentiştilor. Este şi cazul Concertului nr. 1 pentru saxofoane şi orchestră, ce încheie succesiunea înregistrărilor de pe CD. După o serie de fragmente prelungi, de bocet, cu intensităţi şi nuanţe diferite, atmosfera se luminează, iar instrumentiştii sugerează şi prin vocile lor, cântecele de strană, bisericeşti, ce par a mântui sufletele greu apăsate de conştiinţa finitudinii lor. Ascensiunea rămâne însă legată de „ziua mâniei” (dies irae, ca în Colinda de exemplu, dublată de aura feerică a percuţiei), sau de galsul baritonal al saxofonului (din Concertul nr. 1), ce persistă punctiform, într-un plan paralel cu sensul sublimării finale (foarte inspirată mi s-a părut ideea Doinei de a sublinia acest paralelism prin bifonia saxofoanelor sopran-bariton). În opinia mea acest concert e un pandant al piesei Aripi de lumină pentru orchestră de flaute, unde, atingerea inefabilului începe treptat, de la sunetele flautului octo-bas, pentru a ajunge în zona imponderabilă creată de flaute taversiere şi piccole în registrul supra-acut.
Daniel Kientzy are uimitoarea capacitate de a face toată gama saxofoanelor să vorbească, să declame, să exprime stări de spirit variabile, de la plânset la chiot şi la bocetul cel mai arhaic ori să-şi substituie sunetul specific saxofonului, majorităţii instrumentelor orchestrei – nu întâmplător a fost numit „omul-orchestră”! În felul acesta, Daniel Kientzy transcende, la rândul său, posibilităţile tehnice ale instrumentelor, printr-un gest…trans-muzical, fiind, de aceea, interpretul ideal al partiturilor Doinei Rotaru, care i-au fost dedicate. La fel de important a fost rolul ansamblurilor care l-au secondat pe Daniel Kientzy: Orchestra de cameră Radio condusă de Horia Andreescu, Orchestra Filarmonicii din Timişoara, dirijată de Emil Simon, ansamblul „Pentruloc” dirijat de Bogdan Vodă, ansamblul „Game” condus de Alexandru Matei şi, de asemenea, colaboratorii saxofonistului francez în trei dintre formaţiile camerale din care face parte: Cornelia Petroiu – violă şi Reina Portuondo – mediu electronic, din Trio „PROmoZICA, Reina Portuondo în „Meta Duo”, Yumi Nara şi Reina Portuondo în „Meta Trio”.
Cel de-al doilea CD are ca titlu 7 Saxofoane, 3 Concerte, Kientzy, Andreescu.
Printre compozitorii care i-au dedicat partiturile lor lui Daniel Kientzy se numără şi autorii concertelor de pe acest CD: Camille Roy, George Balint, Costin Miereanu.
Complet diferite faţă de opusurile Doinei Rotaru, ca textură şi ethos, creaţiile lor sunt construite respectând mai mult sau mai puţin strict, principiul oglinzii.
Considerată de către însuşi autorul o piesă „meta-serială”, Concertul pentru saxofoane şi orchestră (1991) de Camille Roy – discipol al lui Olivier Messiaen -, pune faţă-n faţă traseele reliefate ale familiei de saxofoane (sopranino, sopran, alto, tenor, bariton, bas) şi fondul adesea transparent al orchestrei. Multifonice, sunete siflate, emisii vocale alternează cu efecte timbrale ce confundă timbrul saxofonului cu trimbrul altor instrumente ale unei orchestre: fagotul, clarinetul, chiar corzile grave sau cu sonorităţile compacte de orgă, conturând o muzică viu colorată, în spiritul picturii impresioniste. Daniel Kientzy determină şi de data aceasta sunetele să vorbească, să râdă, să zboare, sau să deseneze arabescuri aeriene, cu o dezinvoltură tehnico-expresivă epatantă.
Mult mai variată ca dinamică interioară, piesa lui George Balint, Zbucium (2006) – poem concertant pentru saxofoane şi orchestră – e conceput ca o suită de 5 mişcări, fiecare reflectând culorile timbrale ale tipului de saxofon căuia îi este dedstinată: Sopranino (partea I), Alto (partea a II-a), Bariton (partea a III-a), Sopranino (partea a IV-a) şi Bas (partea a V-a). Caracterul baladesc, conferit de ethosul românesc, ca şi melodicitatea „prin excelenţă” a muzicii se combină cu structurile ritmice repetitive, bogat ornamentate, devenind personaje, la propriu, în interpretarea lui Daniel Kientzy: unul exultant-luminos, în partea I, altul dramatic, aproape morbid, ca un bocet, amintind de tânguirea corului din scena Ciumei a operei Oedip de George Enescu (partea a II-a), celălalt tragic, ezitant, oscilând între tensiune/destinere (partea a IV-a) şi ultimul, repliindu-se spre finalul mişcării a V-a şi translând sonorităţile în registrele grave ale saxofonului-bas, învăluite de umbre şi lumini. George Balint posedă un excepţional simţ al construcţiei proporţionate, suple, care-i permite să opună, dar să şi conjuge dihotomiile. Toate aceste elemente îi dau posibilitatea interpretului să-şi etaleze din plin, nu doar virtuozitatea impecabilă, dar şi forţa expresivă pe care ştie s-o imprime fiecărui sunet în parte.
Privit ca o „sinteză” în contextul creaţiei sale, Concertul pentru saxofon sopran şi orchestră (2006) de Costin Miereanu e alcătuit din trei părţi monolitice, structurate la rândul lor în 12 secţiuni, înlănţuite pe baza unui „proces dramaturgic” axat pe balansul „memorie/uitare”, dar şi pe alternarea dintre „tensiuni violente şi destinderi extatice”. Saxofonul porneşte de la sugestia unui fîlfâit de aripi, pe fundalul electrizant de clopote şi percuţie, creând o arie spectrală „arhetipală”, ţesută din armonice naturale şi isonuri orchestrale, ce interferează sau intră în coliziune, producând „reliefuri accidentate”; ulterior, instrumentul-personaj se integrează în urzeala heterofonică a orchestrei, plutind aidoma aştrilor, pentru a se fixa apoi pe una dintre înălţimi, cu motive modale, provenite din lumea materiei terestre. Faptul generează – prin ambiguitatea teluric/astral – o bulversare spaţio-temporală „periculoasă”, urmată de un proces de oglindire a unui univers în celălalt, cu salturi de octave, în ambele sensuri. Subit, întreaga naraţiune se reduce la o linie sonoră plină de graţie, într-o mişcare spiralat-circulară, emanând o frumuseţe care se auto-generează şi multiplică pe sine. Spritul narativ al autorului, exuberant şi ludic, îi dictează lui Costin Miereanu trecerea la un moment de pură feerie sonoră, în care saxofonul se întrece în etalarea calităţilor lui retorice, pentru ca imediat să alunece într-un ritm de joc obsedant, eterogen, „bartókian”, după care accede din nou la atmosfera contemplativă a unei lumi ce pare că i se relevă şi al cărei ecou se perpetuează până la sfârşitul lucrării.
Daniel Kientzy a beneficiat pe tot parcursul înregistrărilor de profesionalismul Orchestrei Naţionale Radio, de bagheta sigură a lui Horia Andreescu şi de perspicacitatea cu care ştie dintotdeauna să decodeze esenţa sensurilor încifrate în partituri, dar şi intenţiile interpretului. Colaborarea îndelungată dintre cei doi artişti a consolidat o comuniune exemplară, ce merită atenţia şi preţuirea oricărui meloman.
Despina PETECEL THEODORU
