Muzică, poezie, muzică…dialog cu poeta Nina Cassian

1979

Adrian Georgescu: Poezia Ninei Cassian este o realitate intrată de mult în conştiinţa literaturii române contemporane supunându-se, desigur, analizei valorice pe care timpul o execută, situând-o, pe drept sau pe nedrept, într-un anume punct al literaturii epocii. Deşi mai puţin cunoscută, există şi o altă ipostază creatoare a Ninei Cassian – aceea de compozitoare. Nu am ascultat decât puţine lucrări scrise de dumneavoastră, cândva câteva Preludii pentru pian şi, mai recent, Suita pentru orchestră, înregistrată la Braşov, care mi se pare reprezentativă. În mod evident, aţi compus şi alte opus-uri care v-au îndrumat, ele însele impunând-o, la descoperirea muzicii scrise de Nina Cassian…

Nina Cassian: De la început, îmi cer iertare pentru aspectul confesiv pe care sunt obligată să-l dau răspunsului meu, din pricina evoluţiei mai puţin obişnuite, mai puţin „fireşti” pe care au avut-o eventualele mele înzestrări, multilateralitatea nefiind întotdeauna un avantaj pentru o mai rapidă şi mai clară cunoaştere de sine. Încă din copilărie, muzica a fost, alături de poezie, însoţitoarea „jocurilor” mele de predilecţie. Spun „jocuri” pentru că, la vârste fragede, conştienţa actului creator este departe de a-şi impune prerogativele. Încă de la cinci ani, scriam poezii şi compuneam la pian piese scurte, cu dezinvoltură şi  senzaţia difuză de eliberare de sub tutela părinţilor. Forma de A-B-A în care mă exercitam cu familiaritate se datora şansei de a fi ascultat în familie muzică de Mozart, Schubert, Chopin şi auzul meu se forma la comanda acestor ilustre modele. O revelaţie şi un puternic  stimul al imaginaţiei mi le-a provocat şi audierea  repetată a Ucenicului vrăjitor de Dukas. Pe lângă aceste preocupări, mai aveam şi pasiunea desenului şi, astfel, în adolescenţă, am fost pusă în situaţia de a mă supune, de bună voie de data asta, tutelei  necesare a complicatelor legi care guvernează disciplina artei. Nefiind, însă, o natură studioasă, am luat lecţii în afara unei şcolarizări propriu-zise, în particular, şi cu destule discontinuităţi.

A.G.: Cred, totuşi, că se află nişte profesori care au contribuit la formarea „bagajului” dumneavoastră de pornire…

N.C.: Cu excepţia unui an de Conservator, la clasa de pian a profesorului Paul Jelescu, am deprins câte ceva din ale armoniei, contrapunctului şi compoziţiei cu Mihail Jora, Constantin Silvestri, Leon Klepper, Alfred Mendelsohn şi, în materie de desen, cu Georg Lowendel şi M.H. Maxi. De fapt, în ciuda lipsei de studiu susţinut, mă calificam, cum se zice, la locul de muncă,însuşindu-mi cu aplicaţie observaţiile maeştrilor. Am compus în acei ani mai multe suite pentru pian, o sonată pentru pian şi vioară pe care am cântat-o în sala Ateneului, lieduri pe versuri de Eminescu,multe cântece de masă, o suită vocal-simfonică, orchestrată de Theodor Rogalski şi dirijată tot de el la Ateneu etc. Paralel cu aceasta, activitatea mea poetică a înscris volumul de debut La scara 1 / 1 (1947), urmat de alte câteva plachete, la o cotă mult mai joasă datorită acceptării cu bună credinţă a canoanelor epocii, resimţindu-mă de dogmatismul şi de convenţiile de limbaj care au dominat perioada 1948-1955. Amintesc acestea, pentru că activitatea mea muzicală s-a intensificat cu deosebire între anii 1953-1955 când, practic, izvorul poeziei mele secase, de prea multă derută şi exerciţiu arid. Am compus atunci cele 8 preludii şi invenţiuni de care pomeneaţi şi care mă bucur să constat că sunt cântate şi azi, o sonatină pentru pian, o toccată pentru pian, recent editată la Moscova într-un caiet cu piese pentru tineret, un poem simfonic orchestrat şi dirijat tot de Theodor Rogalski, în sfârşit, şapte capricii pentru pian, dintre care unul a fost tipărit într-un caiet dedicat compozitorilor români, apărut în R.F.G. acum câţiva ani. Muzica a tăcut însă în clipa în care a luat sfârşit dureroasa mea tăcere poetică. În acea perioadă de treptată desţelenire, de ieşire din îngheţul dogmei, din eroare şi rigiditate, am reînceput să scriu cu patimă şi prospeţime, concretizare şi cantitativ în cele aproape cincisprezece volume de versuri, cu un fel de elan al recuperării care-mi bloca alte resurse. Totuşi, după câtva timp, s-a instalat în mine un dor chinuitor de a scrie muzică (după cum chinuitoare fusese absenţa poeziei din viaţa mea). Dar dacă ruptura dintre mine şi poezie n-a durat mai mult de doi ani, despărţirea de muzică s-a întins pe un interval neîngăduit de lung: aproape treisprezece ani!

A.G.: Revenirea la muzică a întâmpinat, cred, nu lesnicioase stavile…

N.C.: Când am reîncercat să compun, mi-am dat seama că,pentru a-mi recâştiga dreptul de a mă numi compozitoare, trebuiau în primul rând recâştigate uneltele uitate şi asta printr-o asiduă şi lipsită de orgoliu muncă profesională. Am reluat studiul muzicii – de data asta cu mai multă seriozitate lşi consecvenţă – sub îndrumarea tânărului compozitor şi profesor Dan Buciu. Abia peste câţiva ani am redevenit capabilă să compun, intrând într-o ritmicitate a lucrului, impulsionată de pasiune şi de bucuria de a mă regăsi în mine însămi. Reangajându-mă atât de târziu – sper că nu tardiv – într-un domeniu de creaţie aşa de exigent şi de riguros, a fost necesar să abandonez temporar poezia, dar „bucuriile muzicii” compensează din plin această din nou provizorie absenţă. După câteva lucrări de tatonare, am compus o muzică de scenă pentru teatrul de păpuşi, o suită simfonică intitulată Pisica de una singură a cărei primă audiţie a avut loc în iunie 1979 la Braşov, sub prestigioasa baghetă a lui Ilarion Ionescu-Galaţi, o lucrare pentru 12 corzi soliste, Fascinaţii tonale şi, cel mai recent, un opus pentru cinci suflători, intitulat Vivarium. Cam aceasta ar fi, până acum, pendularea mea, nu odată dramatică, de la o artă la alta şi, cu toate că am în vedere (şi în auz) proiecte muzicale numeroase, mi se pare prematur să încerc să mă autocaracterizez stilistic.

(va urma)

 Adrian Georgescu