Un duo redutabil – Ioana Neculau-Amiraş – Cristina Popescu Stăneşti
O foarte plăcută paranteză la ultima zi a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, ne-a oferit recitalul la două piane al Ioanei Amiraş şi al Cristinei Popescu Stăneşti.
Foste eleve ale Liceiului „George Enescu” din Bucureşti, la clasele profesorilor Constantin Nuţu – respectiv, Gabriela Enăchescu, iar, mai apoi, la UNMB, la clasa reputatului Gabriel Amiraş, ambele cu studii postuniversitare la Trossngen (Germania), relaţia lor concertistică s-a sudat, nu doar prin apartenenţa la aceeaşi şcoală muzicală, vârstă sau prietenie, ci şi printr-o colaborare solidă în timp, în programe de greutatea şi complexitatea Variaţiunilor de Brahms pe o temă de Haydn sau a mai recentelor Dansuri Simfonice op. 45 de Rachmaninov.
Absolventă, de asemenea, a secţiei de Muzicologie a UNMB, Ioana Amiraş desfăşoară în Germania (Sigmaringen), în paralel cu o bogată activitate concertistică, şi una prestigios-didactică (profesorat, concursuri cu tineri interpreţi, concerte-lecţie etc.)
Cristina Popescu Stăneşti, laureată cu premiul 1 a mai multor concursuri naţionale şi internaţionale, îşi va susţine în curând doctoratul cu lucrarea Creaţia pentru pian solo a lui Maurice Ravel, a cărui operă pianistică a parcurs-o, concertistic, integral.
Prima observaţie asupra recitalului din 30 mai al celor două pianiste ar fi aceea că programul a fost foarte bine gândit, divers stilistic şi într-un crescendo (dinamic, dramaturgic şi de dificultate), inteligent controlat.
De la neoclasicele Trei dansuri româneşti de Dinu Lipatti, trecând prin reuşitul experiment minimalist al lui Dan Dediu, dintr-o piesă mai de început – Uşor, uşor…, până la ultima creaţie-testament a lui Rachmaninov (Dansuri Simfonice, op. 45), anunţând, mai ales prin evoluatele armonii „prokofieviene” zorii modernismului, Ioana Neculau Amiraş şi Cristina Popescu Stăneşti parcurg, în fapt, o micro-istorie a muzicii, şi o fac cu brio.
Dansurile româneşti ale lui Lipatti par ele însele a evolua, pe parcursul celor trei părţi, de la un filon folcloric (puţin prea acuzat, prea explicit), la o sublimare, interiorizare, clasicizare a sa, în Andantino şi Allegro vivace.
Suita nr. 1 op. 5 – Fantaisie – Tableaux poate defini excelent ideea de romantism (timpuriu) şi relaţia sa privilegiată cu zona lirică omonimă – poezia – prin tablourile muzicale precedate de poeme de Lermontov, Byron, Tyutcev şi Khomyakov.
Dan Dediu propune un cu totul alt tip de tratare a unui ethos folcloric (subtil stilizat la nivelul unor intervale-matrice) decât cel din prima piesă a recitalului. O simplă şi colegială observaţie: „preambulul”, indiferent de strategia, cu siguranţă controlată, a autorului, este excesiv de lung şi rezistă, muzical vorbind, doar graţie varietăţii timbrale (pe care o impun interpretele) şi a tensiunii induse sunetelor.
În sfârşit, Dansurile Simfonice op. 45 de Serghei Rachmaninov au constituit climaxul recitalului, în care cele două interprete au demonstrat nu doar o excelentă tehnică pianistică (evidentă, de altfel, pe tot parcursul concertului), ci şi inteligenţa construirii unui edificiu monumental ce presupune şi prezenţa forţei necesare în marile confruntări, inteligenţa şi maturitatea „actorilor”.
Un recital memorabil, pe care l-am dori repetat şi în alt context, dacă e posibil, mai generos, la Radio sau la Filarmonică.
Valentin Petculescu
