Numărul 17, 25 octombrie 2010
Sumar
Veronica Anghelescu: Concerte la început de stagiune
Mirela Zafiri: Portret Silvia Voinea
Janina Bădici: Turandot ridică cortina
Vasile Menzel: Prinţul operetei
Victor Marius Beliciu: Un sitarist despre muzica indiană
George Anca, Veronica Anghelescu: Raga, de la filosofie la teoria muzicii
Liviu Crăciun: Creaţie şi re-creaţie
Teatrul Excelsior: Programul stagiunii, 22-31 octombrie
Editorial
Anticipasem greşit timpul necesar ajungerii din cartierul Iancului la Sala Radio, precum şi traficul uşor suprarealist al Bucureştiului la acea oră, aşa încât, spre disperarea mea, la şapte fără zece minute eram încă undeva pe lângă hotelul Hilton. Am mers cât de repede am putut, făcând slalom printre maşini. Am ajuns la şapte fără un minut, fiind apostrofată de domnul de la poartă că „Nu la ora asta se vine” şi că „Orchestra e deja pe scenă”. Am ajuns în sală şi m-am prăbuşit pe un scaun din ultimul rând cu câteva minute înainte ca dirijorul, Jin Wang, să intre pe scenă.
Nu pot spune că acele două ore ore care au urmat – au fost „un vis”, pentru că, de fapt, ceea ce a urmat a fost realitatea. Ceea ce trăim în afara muzicii este doar un vis (urât). Începuse Rapsodia a doua de George Enescu, şi eu începusem să exist din nou, în aerul bun şi puternic al unei muzici impecabil scrise şi impecabil interpretate.
Mi-am imaginat cum ar fi, intr-o distopie dintre cele mai sumbre (ca în aceea în care nu mai există cărţi) să nu mai existe muzică. Să nu mai existe concerte, festivaluri, interpreţi, compozitori, revista aceasta şi celelalte. Să nu fi existat Mozart, Ştefan Niculescu, sau Messiaen. Dar nici MTV, Mezzo, şi toate posturile de TV şi radio care transmit muzică. Şi nici păsări. Doar noi, cu răutatea noastră fetidă, care, în absenţa oricărei muzici, fie ea şi cea mai firavă, s-ar auzi la maximum.
Stăteam şi plângeam în timpul concertului, cum nu am mai plâns decât când am citit Agonie şi extaz, cumplit, cumplit adică. Către ce s-ar mai concentra interesele noastre mărunte, de pioni care vrem să re-aranjăm tabla de şah a istoriei muzicii, dacă totul ar fi tăcere? Dacă n-ar mai fi existat Jin Wang, sau Oxana Corjos cântând Concertul de Schumann? În atâta linişte, ne-am fi auzit cu toată claritatea unii pe alţii, pândind, şi gata-gata să ne transformăm în neoameni.
Dar, Slavă Domnului, toate acestea există, şi Mozart, şi Ştefan Niculescu, şi Messiaen, şi păsările. Slavă Domnului că toată această frumuseţe acoperă vacarmul pe care, altfel, în disperarea de a nu pieri, l-am face.
Să mergem, aşadar, la Concert, aşa cum mergem la job. Nu cred că se poate măcar supravieţui fără muzică, ascultată acolo unde-i e locul, în sala de concert. Să mergem, pentru că altfel am vedea cu claritate în ce iad trăim, şi-am muri ca şi cum am fi văzut capul Meduzei .
Veronica Anghelescu
