Convorbire cu compozitorul Anatol Vieru

 Adrian Georgescu – Privind în urmă, artistul surprinde momentul primilor paşi în artă, prelung ori fulgerător, semnificând un moment ce nu i se şterge nicicând din memorie; un conglomerat de întâmplări, de persoane, de locuri converg către delimitarea aproape strictă a ceea ce, o dată declanşat, poartă numele unanim acceptat, deşi convenţional, de „debut“. Debutul înseriază amintirile începutului, unele pe care memoria refuză să le dezvăluie, altele ce ies grabnic la suprafaţă, impunându-şi parcă exprimarea. Maestre Anatol Vieru, am convenit să nu discutăm propriu-zis despre creaţia dumneavoastră componistică, ci, cu precădere, despre ceea ce constituie şi încununează personalitatea unui artist, dincolo de opera sa; aşadar, care au fost meandrele făgaşului pe care l-a urmat debutul dumneavoastră artistic?

 Anatol Vieru – Începuturile activităţii mele muzicale au fost pline de ezitări şi incertitudini. Mi-am dat bacalaureatul în 1944 şi, în atmosfera febrilă de transformări politico-sociale de atunci, am dus multe activităţi diferite cărora m-am dăruit cu convingere, căutându-mi în acelaşi timp drumul şi menirea. Am fost student la filosofie, am dus activitate politică, am dirijat coruri muncitoreşti în fabrici. Am făcut cronică muzicală, fiind în aceeaşi perioadă student la Conservator. Tot în vremea studenţiei (1947), prima mea compoziţie dusă la capăt, „Suita în stil vechiu“, a fost distinsă de George Enescu cu o menţiune la concursul care-i purta numele; acesta a fost, să spunem, debutul meu. Nemulţumit de ceea ce făcusem, nu m-am prezentat maestrului Enescu în calitate de tânăr compozitor remarcat de el; mergeam însă la concertele lui; când am fost la Ministerul Educaţiei Naţionale să-mi primesc premiul, acesta reprezenta în inflaţia de atunci costul hârtiei de note trebuitoare scrierii unei suite. Această menţiune mi-a dat curaj, fără a-mi micşora nemulţumirea de sine; mai impresionaţi au fost cei din jurul meu.

În acelaşi timp, într-o magazie din strada C.A. Rosetti, unde îmi găsisem o pianină, încercam cu totul alte sonorităţi, dure, pe care nu mă pricepeam să le pun în pagină; păstrez şi azi acele lucrări, deşi nu am permis executarea lor în public; suita premiată s-a cântat abia zece ani mai târziu, lucrarea se cântă şi azi adeseori. Cu anii te faci mai bun cu unele lucrări vechi ale tale, capeţi o altă perspectivă; şi pe studenţii mei, cărora le cer altminteri mult spirit autocritic, îi sfătuiesc să fie mai buni cu lucrările lor proprii; oamenii nu pot avea întotdeauna aprecierea exactă a ceea ce fac; anii dau la iveală sau estompează multe aspecte ale prezentului imediat.

La Conservator am învăţat cu Paul Constantinescu, Leon Klepper, Theodor Rogalski. În acelaşi timp, am făcut acasă un curs de fugă cu Dimitrie Cuclin; asistam la mai toate repetiţiile lui Constantin Silvestri. În 1946-1947 am dirijat câteva concerte simfonice. Toată această variată activitate am dus-o cu înfrigurare şi convingere.

 Adrian Georgescu – Dacă această perioadă, pe care aţi depănat-o mai sus, s-ar fixa asemenea unei imagini fotografice, care ar fi definiţia ei?

 Anatol Vieru – Nu am fost un precoce; am muncit ca un proletar al muzicii, ca şi alţi colegi de generaţie. Am derutat şi am decepţionat de multe ori, m-am refuzat ştampilelor: cei care mă considerau cronicar muzical au aflat că sunt dirijor; cei care mă credeau autor de coruri au constatat că scriu şi muzică simfonică. Conservatorii (sau chiar Conservatorul) m-au socotit uneori avangardist sau chiar iconoclast; s-a putut vedea însă cât de adânc sunt ataşat tradiţiei.

În 1947-1949 am fost şef de muzică la Teatrul Naţional; i-am cunoscut şi văzut din apropiere pe Storin, Băltăţeanu, Sonia Cluceru, Mihai Popescu, George Calboreanu, Maria Botta; tânărul Toma Caragiu făcea figuraţie şi juca primele roluri.

 Adrian Georgescu – Iscodind în urmă şi „redescoperind“ acea epocă, cum vă apare ea în retrospectiva timpului?

 Anatol Vieru – Revăzuţi azi, anii aceia apar ca plini de energie, de speranţă, de eforturi. Dar şi cât timp irosit! Câte dorinţe de a o lua mereu de la început! Şi totuşi nu am regretat niciodată acest destin al meu; peste erori şi peste timpul pierdut rămâne un anumit mers înainte, care mi se pare incontestabil. Cred că artistul trebuie să se confrunte cu lumea, cu timpul său; aş dori să-i ajut pe cei tineri să-şi economisească eforturile inutile; dar până la un punct fiecare tânăr trebuie să iasă el însuşi cu barca în larg, să înfrunte viaţa şi valurile printre sute de catarge. Omul trebuie să se găsească pe sine şi sunt inevitabile anumite căutări, ezitări, pierderi de energie, cu atât mai mult, cu cât ceea ce părea pe moment pierdere de energie poate să se dovedească a fi o găsire esenţială şi, dimpotrivă, ceea ce face zgomot pe moment poate să fie o deşertăciune în fond.

 Adrian Georgescu – Se spune îndeobşte că în „cariera“ oricărui artist dificultăţile sunt inevitabile, mai mult chiar, că ele dau culoare şi soliditate personalităţii artistice creatoare. Pe scurt, circulă principiul că artistul, cu cât înfruntă mai anevoioase probleme, cu atât este mai îndreptăţit a spera la valoarea adevărată…

Anatol Vieru – Da, cred că fiecare artist are dificultăţile sale; dar acestea nu trebuiesc inventate; nu cred în dificultăţile artificiale. Nu-mi plac, de asemeni, bătrânii care spun: în tinereţea noastră noi făceam şi munca de copist şi aceea de corector, pe vremea noastră compoziţia muzicală nu era o profesiune, autorul nu putea trăi din compoziţie. Nu cred că este cazul să reinventăm dificultăţile de odinioară. Sunt altele noi.

Pentru mine, reuşita artistului ţine mai puţin de talentul său (talentul şi meşteşugul sunt sine qua non) cât de caracterul său, de viziunea artistului, de etica sa. Artistul trebuie să facă din succes aripi, iar din insucces, îndârjire. A nu te descuraja la insuccese, a fi bănuitor când ai succes; în niciun caz să nu te instalezi în suficienţă şi automulţumire.

 Adrian Georgescu – Viitorii artişti, desigur, cei tineri, se consideră că au un destin bine stabilit care, indiferent de fluctuaţiile pe care le cunoaşte, va ajunge acolo unde şi-a propus; având în vedere experienţa dumneavoastră, care vă este părerea în această direcţie?

 Anatol Vieru – Natura însăşi ne dă exemplu: câtă risipă de sămânţă e în fiecare primăvară, şi cine ştie dinainte care sunt puieţii ce vor supravieţui, se vor întări şi vor învinge? O, dar dacă în agricultură şi în economie lucrurile sunt mai simple şi ele trebuie să fie mai previzibile, cine în artă se încumetă să spună: acesta va fi marele artist de mâine? Trebuie să lăsăm o anumită margine, trebuie să acordăm şanse tuturor acelora care promit, şi încă să ne uităm în jur. Viaţa mi-a arătat că mulţi dintre cei care au început impetuos şi au fost declaraţi de către profesori, maeştri sau critici ca genii au eşuat, au obosit pe drum, în timp ce alţii mai nebăgaţi în seamă, mai puţin dotaţi parcă, s-au dovedit a fi adevăraţii alergători de cursă lungă. Succesele prea timpurii, prea rapide, mă neliniştesc. Artistul trebuie să crească, să reziste la ploi, la soare, la vânturi.

 Adrian Georgescu – Artistul primeşte pentru opera sa, în cazul în care opiniile asupra ei sunt favorabile, premii: premii literare, premii pentru lucrări de artă plastică, premii muzicale… În sfârşit, au fost constituite pretutindeni o mulţime de premii a căror menire este aceea de a încuraja şi a stimula arta şi, în general, toate activităţile spirituale şi sociale nobile. Ce părere aveţi despre rolul şi eficienţa premiilor muzicale?

 Anatol Vieru – Cred că premiile reprezintă o anumită necesitate în viaţa artistică a prezentului. Nu înţeleg nici pe cei care le dispreţuiesc, nici pe cei care le caută pentru a se împăuna cu ele. În definitiv, nu haina face pe om. Premiul Nobel nu e important datorită lui Nobel, ci fiindcă a avut tăria de a fi drept, de a crea tradiţie. Nu e meritul lui Thomas Mann că a primit Premiul Nobel, ci este meritul juriului de a-i fi acordat acest premiu. Nu numai premiul cinsteşte pe artist, ci, în egală măsură, artistul cinsteşte premiul. Debussy şi Ravel au dat oarecare prestigiu celebrului „Prix de Rome“, care altfel a rămas ca premiu al mediocrităţilor. Opinia publică, timpul, sancţionează toate deciziile comisiilor de premii.

 Adrian Georgescu – Aţi vorbit despre tineri, şi este clar că subiectul nu vă e indiferent; cariera dumneavoastră de profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ este o etapă a vieţii dumneavoastră…

 Anatol Vieru – Am intrat în 1954 în învăţământ, ca preparator la Conservator. Din 1959 am o clasă a mea de compoziţie, fiind oarecum profesor. Până în 1962 am evoluat normal; de atunci am devenit lector, şi lector am rămas. Cu cât am înaintat în artă, devenind mai notoriu ca autor, cu atât mai lector am rămas.

 Adrian Georgescu – Sunteţi un spirit anti-academic?

 Anatol Vieru – Nu. Respect rigoarea şi disciplina academică; ţinuta academică îmi impune când ea este reală, când acoperă un conţinut. Dacă se înţelege prin academism gulerul scrobit, locvacitatea goală, compilaţia pretenţioasă, patalamaua, atunci aceasta, într-adevăr, nu-mi place, mi-e străină.

 Adrian Georgescu – Ce opţiune aţi face între precizia echilibrată a unei vieţi consacrate muzicii şi visarea, lăsată-n voia sensibilităţii şi a inspiraţiei?

 Anatol Vieru – Precizia şi visarea nu se contrazic neapărat (dacă precizia nu e pedanterie). Lucrează zilnic, ca să dai muzei prilej să te viziteze.

 Adrian Georgescu – Luciditatea în artă este un criteriu acceptat ca absolut de unii creatori…

 Anatol Vieru – Luciditatea este foarte necesară, desigur. Pe mine însă nu mă încălzeşte prea mult complimentul că aş fi un lucid. Lucrurile mai mici se rezolvă cu luciditate; cele mari, cu intuiţia şi curajul.

 Adrian Georgescu – Sunteţi un excesiv?

 Anatol Vieru – Principiul meu e moderaţia, fiindcă realitatea însăşi e destul de excesivă.