One of the most important Festivals of contemporary music, SIMN 2010 has come to an end. The current issue of No14 Plus Minus presents several points of view upon the concerts, upon the organizing and the means of promoting the concepts and ideas during this festival. The critical ideas need not be interpreted in an offensive, or in a defensive way. They just express attitudes and impressions.
We have tried to illustrate the articles with as many videos and photographs as possible. We thank everybody who allowed us the publishing of such materials – the composers, interpreters and conductors involved. We express our gratitude towards Mr. Velislav Zaimov, President of the Bulgarian Union of Composers, for his visit in Romania during the festival and for the interview offered to our Journal. Also, we express our enthusiasm towards the organizers of the Festival, seeing that contemporary music is more and more affirmed in the Romanian cultural realm.
We salute the presence of Traiect Music Group (conducted by Sorin Lerescu) at Sofia, in the forthcoming weekend, for a concert of Romanian contemporary music. We wish them good luck and a safe journey back home.
We kindly address the invitation for new contributors to join our team. During summer, we aim to write several reportages on important details of our musical life.
Festivalul „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” a sărbătorit, anul acesta, a 20-a ediţie: o ediţie aniversară, aşadar, încununând douăzeci de ani de existenţă continuă. Prima ediţie a Festivalului a avut loc în anul 1991, la iniţiativa Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi a primului director artistic al acestui festival, compozitorul şi profesorul Acad. Ştefan Niculescu.
Anul acesta, Festivalul a avut, drept organizatori şi producători, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, ArFA (Asociaţia Română a Femeilor în Artă), UCMR-Ada, SIMC (International Society for Contemporary Music, a cărei Filială română este condusă de Sorin Lerescu); co-producători au fost TVR cultural şi Radiodifuziunea Română, iar direcţia artistică a fost deţinută de Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian.
Am apreciat admirabilul spirit managerial al celor două directoare artistice, capacitatea de a realiza un Festival care s-a menţinut şi în acest an la standarde occidentale, cu un program divers, adaptat tuturor „gusturilor” şi curentelor stilistice ale momentului, cu elemente surprinzătoare, inovative, menite să alunge din start orice umbră de monotonie, cu un PR profesionist şi materiale publicitare excelent realizate, pornind de la afişul Festivalului, caietele-program, videoclipul de prezentare, şi ajungând până la promovarea în ziare, radio, TV (inclusiv pe canalul Digi-TV care emite în interiorul anumitor Instituţii şi în staţiile de metrou) şi pe Internet (cele două directoare au realizat chiar şi conturi personalizate pe MySpace şi Facebook, pentru promovarea Festivalului).
Festivalul s-a desfăşurat în intervalul 23 mai 2010 (duminică) – 30 mai 2010 (duminică), concertele fiind găzduite de câteva săli ale Bucureştiului, mai mult sau mai puţin convenţionale, unele destinate concertelor (Aula Palatului Cantacuzino, Studioul „Mihail Jora”, Sala de Operă a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti), altele amenajate special în acest scop (bucătăria dezafectată palatului Mogoşoaia, malul lacului Mogoşoaia, curtea palatului Cantacuzino, Muzeul de Geologie, AFI Palace Cotroceni)), fapt ce a presupus un efort suplimentar din partea organizatorilor, dacă ne gândim doar la ceea ce înseamnă transportul unor instrumente de percuţie!).
Prima zi a Festivalului, duminică, 23 mai 2010, s-a desfăşurat la Palatul Mogoşoaia. Artista Raluca Ghideanu a conferit o aură plastic-avangardistă evenimentelor muzicale, prin intermediul siluetelor „presărate” prin curtea palatului Mogoşoaia şi având drept tematică „închisoarea”, o închisoare a conceptelor eronate, a minţii încătuşate, din care omul este dator să evadeze. Artista a fost actor participant, înfăşurând lanţuri în jurul interpreţilor, stând zăvorâtă în spatele unor gratii de unde arunca cu hârtii ce purtau diferite mesaje, purtând o rochie cu dungi, amintind de uniforma puşcăriaşilor (detaliu vestimentar prezent la toţi organizatorii – Irinel Anghel şi ghizii ce îndrumau spectatorii de la un concert la altul). Această concepţie grafică şi interpretativă nu s-a aflat întotdeauna în consonanţă cu opus-urile prezentate în cadrul concertelor, dar trebuie să apreciem efortul de a conferi o nouă dimensiune conceptului de concert contemporan.
Dintre lucrările prezentate în cadrul acestei prime zile de Festival (13 la număr) câteva au fost foarte apreciate. Aş aminti Adoramus Te a lui Adrian Enescu, pentru flaut şi mediu electronic, meditativă şi visătoare, amintindu-mi, parcă, de o străveche rugăciune (sugestie întărită şi de titlu). Am apreciat interpretarea plină de sensibilitate a Anei Chifu. Adrian Enescu şi-a conturat un stil aparte, bine individualizat şi uşor recognoscibil: o muzică introspectivă, pe alocuri dramatică, în care elementul timbral este puternic extrapolat.
Lucrarea Obsessivo a Doinei Rotaru a fost interpretată în acelaşi spaţiu neconvenţional (bucătăria dezafectată a Palatului Mogoşoaia) ca şi opus-ul anterior (al lui Adrian Enescu), în viziunea Oanei Vişenescu (vioară, violă) şi a lui Emil Vişenescu (clarinet), plus mediu electronic. A fost un prilej de meditaţie asupra faptului cum sunetul produs de un instrument muzical poate deveni un „instrument” al regăsirii de sine, al introspecţiei. De data aceasta, mesajele pe hârtie ale Ralucăi Ghideanu au constituit o rezonanţă a muzicii înseşi: „Viaţă – viaţă”, „Suntem ceea ce suntem”, „Eliberare”, „Prizonieri”, „Să fim – să iubim”.
The Unicorn’s Last Cry, semnată Diana Rotaru, a adus în prim plan doi instrumentişti de excepţie, Emil Sein (saxofon) şi Barrie Webb (trombon). O muzică puternică şi, în acelaşi timp, tristă, valorificând virtuţile timbrale, spectaculoase, ale celor două instrumente. Cred cu toată convingerea în destinul muzical al Dianei Rotaru şi profit de aceste rânduri pentru a-i mulţumi pentru talentul ei, nu numai componistic, ci şi pedagogic – de care am beneficiat la Facultate, timp de doi ani (ea fiind asistenta profesorilor de armonie şi teoria muzicii).
Într-o fază ulterioară a călătoriei muzicale prin Palatul Mogoşoaia, a fost prezentată lucrarea Just Passing Through… de Maia Ciobanu, în interpretarea lui Daniel Kientzy (saxofon), Cornelia Bronzetti (vioară), Emil Vişenescu (clarinet) şi a actorului Bogdan Nechifor, care a recitat versurile lui Tudor Mihai Cazan. Talentaţii instrumentişti au realizat un dialog sensibil cu textul poetic, impresionant prin metaforele simple şi dramatice, denotând o mare fragilitate şi o puternică, tulburătoare conştienţă a tragicului:
Sunt într-o casă pătrată / Într-o cameră-ncuiată / Cu o masă pătrată / Şi un pat dreptunghiular / Şi prin fereastra pătrată / Văd iarba tăiată / Oameni bej pătaţi cu negru / Înşiraţi ca la armată / Şi-atunci c-o cheie pătrată / Deschid uşa încuiată / Ies afară-n întuneric / Şi privesc noaptea opacă / Şi un fulger deodată / Luminează zarea toată / Şi-aud ţipăt de lupoaică / Aud glasuri omeneşti / Aud cucuveaua-n noapte / În tufişuri şerpi şoptesc / Aud furie aud moarte / Aud râs şi aud viaţă / Aud zâmbet aud lacrimi / Mă trezesc…e dimineaţă! (fragment din lucrarea Just Passing Through). Această presimţire, preeminenţă, afirmare a tragicului într-un mod subtil şi neostentativ, a fost ceea ce m-a făcut să iubesc muzica Maiei Ciobanu, începând de la prima lucrare pe care i-am ascultat-o, în urmă cu mult timp, Cvartetul de coarde nr. 2.
Compozitoarea ne-a oferit şi alte versuri din piesă:
Rârâitul
Când sinapsele conectate vor dreptate
Îngheaţă clipa şi priveşte-te din spate.
Gândurile tale formează unghiuri obtuze
Ieşi din grămadă cu zâmbetul pe buze.
Când distorsiunea pare ultima soluţie
Reneagă-ţi instinctul cocîrjat de constituţie
Ca o lovitură instabilă, labilă,
Dezorientată-n toiul furiei de milă.
Degeaba încerci să te fereşti de mesaje subliminale.
Tudor Mihai CAZAN
(26 iunie 2001)
*
Corelare
Tot ce-ai văzut,
Tot ce-ai auzit,
Tot ce ţi s-a părut
Se amestecă fără să-şi piardă culoarea;
Tot ce ai vrut,
Tot ce ai crezut,
Tot ce ţi-ai dorit
Se amestecă fără să-şi piardă idea;
Din heterogen se va naşte schimbarea
Tudor Mihai Cazan
(10 mai 2001)
Lucrarea Liviei Teodorescu – Endeavour Bells – Fantezie pentru pian şi mediu electronic, a constituit punctul culminant al serii. În interpretarea excepţională a lui Andrei Tănăsescu (pe care am dori să îl vedem mai des pe scenele bucureştene, atât în calitate de pianist, cât şi în calitate de compozitor), Endeavour Bells este o lucrare complexă, în acelaşi timp clară şi logică, din care nu lipseşte rafinamentul melodic (melodia lipsind deseori din opus-urile contemporane, compozitorii fiind îndeobşte preocupaţi de elementul ritmic / timbral). Mediul electronic este constituit din sunetul grav, profund al unor clopote de catedrală şi din toacă – aceasta conturând un pattern ritmic ce va fi imitat de pian – detaşându-se şi transformându-se, apoi, pe fundalul clopotelor. Dificultăţile tehnice ale lucrării (amintind, cumva, de Vingt Regards a lui Messiaen) au fost strălucit rezolvate de Andrei Tănăsescu, graţie inteligenţei sale interpretative de excepţie şi temperamentului său atât de potrivit pentru o astfel de lucrare. Endeavour Bells: una din strălucirile acestui Festival.
Din cea de-a doua zi de Festival (luni, 24 mai 2010), menţionez concertul MultiLudicMedia din Sala de Operă a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, un proiect realizat la iniţiativa Centrului de Muzică electroacustică şi Multimedia al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, în colaborare cu Facultatea de Teatru a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti.
Proiectul a fost coordonat de Cătălin Creţu şi Nicolae Mandea. În cadrul acestui spectacol, notabilă este contribuţia lui Cătălin Creţu, care a realizat un adevărat spectacol multimedia. Unul dintre cei mai importanţi specialişti în muzică electronică şi multimedia ai României, cu studii în domeniu în Germania şi cu un doctorat în muzică electronică (coordonat de Octavian Nemescu), Cătălin Creţu aduce, prin acest concert, o nou dovadă a talentului său în acest domeniu (în urmă cu câteva numere, scriam despre lucrarea lui Cătălin Creţu, Lüneburg Soundscape – care a fost prezentată şi în cadrul acestui Festival, de altfel, şi pe care o puteţi găsi, în variantă video, în arhiva Revistei noastre – o lucrare multimedia de excepţie).
De asemenea, de remarcat lucrarea Monomedia, semnată Mihai Murariu şi Ana Ioniţă, în interpretarea lui Constantin Urziceanu (clarinet) plus mediu electronic. O punere în scenă elegantă şi redusă la strictul necesar (spre deosebire de alte lucrări din concert, unde regia şi elementele scenice au „înecat” ceea ce era cu adevărat important – muzica!), de unde şi rafinamentul, dublat de o uşoară auto-ironie. În mare formă – Constantin Urziceanu, unul dintre cei mai talentaţi interpreţi de muzică contemporană ai ţării, pe care îmi doresc să îl văd cât mai des pe scenele bucureştene. Am descoperit, cu ocazia acestui spectacol, şi talentul său actoricesc (naturaleţe, bună mişcare scenică, autocontrol) demn de evaluat de către organizatorii de spectacole de tip teatru instrumental şi nu numai.
În acelaşi spectacol, am apreciat lucrarea Sabinei Ulubeanu şi Cătălin Creţu – Rondo d’Hivers (greu de spus unde se sfârşeşte contribuţia unuia şi unde începe a celuilalt, dar, cunoscându-i pe amândoi, cred că termenul care ar defini cel mai bine această colaborare este acela de simbioză). Este o lucrare în care nimic nu este în plus: altfel spus, totul este indispensabil. Niciun element nu se poate elimina fără a sărăci în mod tragic întregul. Muzică, fotografii (excepţionale!), prelucrare multimedia în timp real a evenimentelor sonore şi a imaginilor. Soprana proiectată undeva în spatele fotografiei reprezentând o fereastră, ca şi cum s-ar fi aflat acolo de la bun început. Fotografia cea mai bună din cadrul „mini-expoziţiei muzical-vizuale” – un peisaj de iarnă citadin, o siluetă îmbrăcată în roşu, undeva într-un colţ: Rondo d’Hivers. Cumva, cred că, în viitor, Sabina Ulubeanu nu va mai putea să disocieze fotografia de muzică – două părţi prea mari ale spiritului ei creator, şi – prin această alăturare, pentru care are, în mod evident, har, va deveni o artistă cu un cuvânt (sau o imagine…un sunet…) greu în cultura română.
Atasam, cu acordul autoarei, fotografia cu “omul în roşu”, Copyright by Sabina Ulubeanu.
Din evenimentele muzicale ale celei de-a patra zi – miercuri, 26 mai 2010, notăm Concertul Orchestrei de Cameră Radio – dirijor – Tiberiu Soare. Au fost prezentate patru lucrări – Mihaela Vosganian – Calea Îngerului Uman pentru artist tradiţional, grup experimental, orchestră de coarde şi sunete procesate. Notabilă eleganţa şi expresivitatea dirijorului Tiberiu Soare în conducerea unui ansamblu vocal-instrumental atât de puţin obişnuit – ce a cuprins mediu electronic, orchestră de coarde, chitară electrică, percuţie, fluier, tilincă (Grigore Leşe, îmbrăcat în costum tradiţional, având şi intervenţii vocale – fragmente din Tatăl nostru, Mioriţa şi versuri sugerând titlul – „Copilul nostru va fi copilul lumii”), didgeridoo (Barrie Webb – păcat că nu a fost exploatat mai mult acest instrument, „exotic” şi cu un timbru grav, profund, amintind de sunetul unei sirene auzite din port), muzicuţă, chitară electrică, două saxofoane simultan (şi un singur instrumentist: Emil Sein!), percuţii diverse (Alexandru Matei), voce, sunete procesate (Irinel Anghel).
O atmosferă sonoră netemperată, în care singurul reper este constituit de timbrul cald, familiar al orchestrei de coarde – adesea la unison, conferind un punct de echilibru într-un spaţiu auditiv în care orice e posibil.
În acelaşi concert, am avut ocazia sa îl reascult pe Andrei Tănăsescu, interpretându-şi propria lucrare – Toccata pentru pian şi orchestră: un glob de energie dezlănţuit care, îmi spuneam ascultându-l, ar putea, în mod cert, să despice munţii. Deşi trăgându-şi sevele (poate prea evident, pe alocuri) din Ceaikovski, Prokoviev, Rachmaninov, Skriabin, lucrarea este o mare lecţie de orchestraţie.
Admirabilă lucrarea din finalul concertului – Masques et miroires pentru saxofon şi orchestră de Doina Rotaru, cu participarea lui Daniel Kientzy, o reconfirmare a impresiilor din debutul Festivalului.
Cea de-a şasea zi a Festivalului (vineri, 28 mai 2010) a reunit publicul fidel al Studioului „Mihail Jora” al Radiodifuziunii Române pentru concertul Orchestrei Naţionale Radio. Înainte de a vorbi despre lucrări, se cuvin câteva cuvinte despre interpreţii (excepţionali) ai acestui concert, dar şi ai altor concerte din acest Festival – ei fiind prezenţi în cadrul concertelor aproape în fiecare zi. Emil Sein (Spania) – saxofoane, clarinet, clarinet bas, ca şi Daniel Kientzy (Franţa) – saxofoane, alături de Barrie Webb (Anglia) – trombon, didgeridoo şi Cornelia Petroiu (România) – violă – au făcut adevărate demonstraţii de virtuozitate în cadrul Festivalului şi, mai ales, în seara zilei de 28 mai 2010, când au fost prezenţi trei din cei patru solişti menţionaţi – Barrie Webb, Daniel Kientzy, Cornelia Petroiu.
Programul a reunit trei dintre cele mai importante nume ale muzicii contemporane româneşti – Dan Dediu – Hibernator pentru trombon şi orchestră, Sorin Lerescu – Side by Side, Dublu Concert pentru saxofon, violă şi orchestră şi Pascal Bentoiu – Simfonia a 8-a. Un concert spectaculos, apreciat deopotrivă de cunoscătorii muzicii contemporane şi de „abonaţii” Studioului „Mihail Jora” (reticenţi, adesea, faţă de sonorităţile contemporane). Side by Side de Sorin Lerescu este sectio aurea a întregului Festival: rigoare, logică impecabilă, lirism şi dramatism deopotrivă, şi două instrumente soliste – saxofonul şi viola – ca două raze refractându-se într-o prismă şi recompunându-se în nuanţe delicate, limpezi – o alăturare neobişnuită, dar cu atât mai incitantă – şi doi solişti în mare formă, Daniel Kientzy şi Cornelia Petroiu. Admirabilă, de asemenea, lucrarea lui Dan Dediu – Hibernator pentru trombon şi orchestră lucrare ce are cinci secţiuni (Peştera, Intermezzo I, Visând visătorul…, Intermezzo II, Comutarea). Barrie Webb face o adevărată demonstraţie de virtuozitate. Simfonia a 8-a de Pascal Bentoiu, o simfonie amplă, cunoscută deja publicului bucureştean, s-a bucurat de prezenţa sopranei Bianca Manoleanu, care a oferit un final de o rară sensibilitate acestui opus deja „clasic”.
Ultima zi a festivalului, duminică – 30 mai 2010, a cuprins, printre alte evenimente, două concerte importante – al formaţiei Profil Sinfonietta la Radiodifuziunea Română, Studioul „Mihail Jora” (cu un program generos: Mihai Murariu – Brainfreeze, Ivan Brkljacic – Flobclhoffy, Mihai Măniceanu – Sus, Cornel Ţăranu – Oximoron, Adina Sibianu – Air, Ştefan Niculescu – Undecimum. Formaţia a fost condusă de Tiberiu Soare, sub conducerea artistică a lui Dan Dediu.
Concertul formaţiei Traiect, condusă de Sorin Lerescu (de asemenea, director artistic) a cuprins cinci piese: Elena Apostol – Fairytale pentru ansamblu, Filip Pavlov (Bulgaria) – Full Moon pentru vioară şi pian, Iulia Cibişescu-Duran – Concerto for clarinet and ensemble, Kedves Csanad (Ungaria) – Inside Volume pentru vioară, violoncel, percuţie, pian şi bandă şi George Balint – BONTROM – sunetul furat pentru Barrie Webb şi ansamblul Traiect.
Impresionantă prin limpezime şi lirism lucrarea lui Filip Pavlov – Fill Moon şi, de asemenea, BONTROM, de George Balint, o lucrare mai dificilă din punct de vedere interpretativ, nu şi din cel al receptării. Transcriu cuvintele compozitorului (din caietul-program) – poetice, lirice, din care transpare o pace adâncă – şi care, totodată, caracterizează BONTROM într-un fel aparte: „Odată, am furat un sunet dintr-o grămadă de linişte. Părea timid-şoptit la început, aproape tăcut. Îl purtam ascuns, cel mai adesea după ureche, ca totuşi să nu mă dea de gol, auzindu-se. Mă amuza oarecum această discreţie a lui, confortabilă de altfel. Apoi, pe neaşteptate, din nu ştiu ce motiv, a început să ţipe sălbatic. Atunci l-am poreclit Bontrom şi l-am azvârlit în pâlnia unui trombon. I-am spus că de aici nu mai poate scăpa decât atunci când se transformă în cântec. De atunci tot asta încearcă, ajungând uneori foarte aproape de condiţia eliberării sale. Până acum însă a eşuat mereu, fie într-un răget, fie într-un scâncet, fie în schimonoseala unui cânt răguşit, sarcastic, respingător, deplorabil. Dar Bontrom nu vrea să renunţe, şi asta chiar îmi place la el. Sună întruna, sperând să ţâşnească la un moment dat, cu limpezimea melodic susurândă a unui izvor. Îi doresc şi eu asta. Desigur, într-o bună zi, Bontrom va deveni cântec şi, din clipa aceea, nimeni nu va mai putea să-l poarte ascuns după ureche ori să-l azvârle în pâlnia unui trombon. Căci Bontrom va fi al tuturor, deopotrivă. Cine şi de ce să-l mai fure?
Festivalul SIMN 2010 a cuprins şi două conferinţe, prima – dedicată Experimentului în muzică – la care au participat Maia Ciobanu, Corneliu Dan Georgescu, Octavian Nemescu, Nicolae Brânduş, Sorin Lerescu, şi o a doua – dedicată Muzicii contemporane din Bulgaria – susţinută de Velislav Zaimov, preşedintele Uniunii Compozitorilor din Bulgaria. Cel din urmă ne-a oferit un interviu pe care îl vom publica într-un articol separat.
Deşi a cuprins lucrări inegale ca valoare, Festivalul SIMN 2010 a avut momente de mare graţie, a reunit un public mai numeros şi a investit mult în activitatea de promovare a muzicii contemporane. Această activitate nu trebuie să se încheie, însă, odată cu ultima zi a Festivalului. Trebuie să continuăm să participăm la concerte, să susţinem momentele de mare graţie (care există pe tot parcursul stagiunii!) şi să contribuim, fiecare în parte (în cel mai practic mod, aşa cum o spun număr de număr) la promovarea muzicii contemporane, prin orice mijloace. Felicitări tuturor participanţilor, publicului fidel, instrumentiştilor, dirijorilor, compozitorilor, organizatorilor acestui Festival.
Interview with Velislav Zaimov – President of the Bulgarian Union of Composers
Velislav Zaimov has been present at SIMN 2010 Bucharest Festival, It has been a great honor to have him among us, as he is not only a renowned artist and a promoter of the contemporary music, but also a friend of the Romanian music. An example illustrating this is represented by the fact that the Bulgarian Union of Composers often includes Romanian music in its programs, and even in the days to come (June12-13, 2010) the Romanian Ensemble Traiect, conducted by Sorin Lerescu, will have a concert at Sofia.
We thank him for his visit in Romania and we are sure that this friendship will enlighten new connections between our nations which, although separated by linguistic barriers, are so close to each other, geographically and by means of the universal language of music.
Veronica Anghelescu: How did you start to study music?
Velislav Zaimov: I was about eight years old when it occurred to me that I wanted to study music composition. I started to compose, of course, intuitively. At about 15 years old, I started to play the clarinet. I attended the courses of a theoretical (not of a musical) high school. This is quite unusual here, for a musician. I had to take private lessons, of course, after high school graduation, in order to be able to pass the admission exam at the Conservatory. I learned quickly the theory of music and the solfeggio, the chords, the intervals. At 19 years old I passed the admission exam. But only two days after, I found out that, according to the new legislation, I had to perform the military service, which lasted two years. So, only at 21 years old was I able to return to Conservatory and to finally start my studies. I studied music composition between the age of 21 – 26 years old, as a student in the class of Dimitar Tapkov.
V.A.: Which composers have influenced your musical principles?
V.Z.: As years pass by, I become more and more exigent, with more conservative principles. I like those composers which have a logical construction, stylistic unity, clarity, with an “appetite” for development, dynamic! Those are essential attributes for a composer. I do not appreciate the floating imagery, the experiments for the sake of the experiments themselves. I am interested in the way music flows in time: the cause / effect principle, the perfect logic! I love Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Brahms, Shostakovich, Hindemith, Martinu. I like the symphonic works. I myself have already written 14 symphonies.
V.A.: Which are your main responsibilities as the President of the Bulgarian Union of Composers?V.Z.: Both administrative and logistical. I have been doing this since 1989. Luckily, I can still focus all my energy in composing. I keep a new composition inside my mind until it is “ready”, and after that, it is only a matter of writing, of putting it on paper. I have a large experience now. Had I been younger, I wouldn’t have succeeded. But now, the discipline of composing became the discipline of all the other activities.
V.A. What are you currently teaching at the Conservatory? How are the students nowadays?
V.Z.: I am currently teaching score reading. The students are no longer as serious as they used to be, they have more freedom, and they can do whatever they want. There are also some objective political reasons for this to happen. The candidates are fewer and fewer each year. The state does not protect culture. Because of this fact, the students want to do other things, they want to do business.
V.A. What is the future of the Bulgarian contemporary music and of the contemporary music in general?
V.Z.: From the point of view of technology, things have changed a lot. But now we have too much logistic and, at times, we do things for the sake of technology itself. Many spectators dislike the contemporary music because of technology: It does not transmit any message. It simply exists, as an obstacle between the spectator and the music.
The ordinary people understand nothing of nowadays music. If you ask a man passing down the street what means the word “composer”, he will say that it is “someone writing pop-rock songs”. The music education is very weak in the schools. This is where we should improve things. In the past, there was no such thing as “pop music”. The “pop music” of the past consisted of the Divertisments!
V.A. What pieces of advice would you give to a young composer?
V.Z.: Young composers should love the GOOD music. Young composers should learn music very seriously. And not only music! But culture in general! The mass media promotes things with very low value. Art has become merchandise! It must “sell”. If it doesn’t sell, it has no value whatsoever – these are the current “values”. We MUST change that.
Solo creo en las estrellas, en la naturaleza, en la ternura y en la musica
(Aleyda Moreno – Mexic)
Prima zi
Mogoşoaia. E o boală veche la criticii sau istoricii artelor plastice să fie preţioşi, gongorici, să încerce pe la vernisaje să impresioneze cu erudiţia lor un public ce aşteptă mai degrabă fursecurile. Dar să ţii un discurs doct şi superlaudativ pe marginea unor evidente banalităţi decorative, înseamnă să dizertezi „inteligent” despre prostie (în cestiune, artista Raluca Ghideanu şi istoricul de artă Doina Emilia Mândru).
Redescopăr (în Ouvedenrode de Nicolae Brânduş) nu doar un Emil Sein în mare formă, ci şi un actor talentat, expresiv, convingător. Când intervine, însă, artista R.G., totul cade în derizoriu (momentul cu lanţul).
La fel şi la Doina Rotaru (în Obsessivo). Eu, unul, n-aş fi acceptat să-mi fie deranjată muzica, în numele unei nefericite idei.
Ziua a doua
(Un Vivaldi „anamorfotic”)
17:30 – Vivaldi & Live Electronics…there are no more four seasons
(George Kentros – vioară şi Matthias Petterson – computer, Suedia)
Printr-un joc al oglinzilor sparte (în capul ascultătorilor, desigur), bunul Vivaldi se umple de „bube, mucegaiuri şi noroi” (computerul), fără a căpăta ştiu eu ce frumuseţi noi („preţurile” ne-au revenit nouă, publicului). Suprafeţele sale „linse”, brâncuşiene, au devenit rugos-giacomettiene. Omul s-a transformat în contrastul său.
Ar fi nedrept dacă n-aş aminti că unele părţi, mai puţin „psihedelice”, au arătat că un clasic poate fi interpretat şi altfel (s-a experimentat cu succes şi pe Bach), dar fără a-l transforma în altceva. Tot pentru corectitudine, să amintesc şi o parte lentă, „scursă” ca ceasurile daliniene, în care glissando-urile transformă ca prin minune muzica, făcând din ea o romanţă rusească, vag ironică.
Lipsesc doar vodka şi tabaciocul.
19:00
Alungată din Paradis, Eva (Maria Houben), organistă, a ajuns la Bucureşti. După câteva minute din muzica ei, M.L. mă întreabă, inspirat, dacă nu a terminat de acordat orga.
(Muzici prea lungi…parafrazând vorba cuiva: compozitorul trebuie să taie de trei ori şi să scrie o dată – sau, în unele cazuri, deloc).
Despărţirea de public. Haydn (cel din simfonia Despărţirea) – pe dos. La organista E.M.H. publicul este cel care iese din „scenă”.
Schema haydniană apare, însă, la cel puţin patru-cinci compozitori şi arată, sigur, sărăcia de idei a autorilor.
Intermezzo
Compozitorii se împart în trei categorii: cei care vin la concertele festivalului doar când li se cântă o piesă, cei care nu vin nici atunci şi Adrian Raţiu, minunatul om care onora aproape toate concertele confraţilor de breaslă
Ziua a treia
Cvartet pentru o lavalieră (I) – poate fi un titlu simpatic, cu conotaţii harmsiene, necum kafkiene, cum se arată a fi terifianta realitate a ideii de recluziune. Terifiantă doar în teorie, pentru că pe scenă, viermuiala nefericiţilor dansatori închişi într-un fel de acvariu / cabină telefonică şi amintind de gasteropodele barbiene, îşi consumă drama (câtă e) în câteva minute. Restul, până la o oră e, din nou, pauză.
Un nou concept cool– artist sonor (Julien Trambouze), deficit de simţ al limbii, nu orice poate fi transpus oriunde (artist plastic).
La 20:00 – se reia coşmarul – lavaliera se întoarce. Nu sunt masochist şi plec.
„La umbra kitsch-ului în floare” – au stat – omul cu conceptu’ – Vava Ştefănescu, Julien (Neospitalierul) – artist sonor (!) şi dansatorii – Coţofană, Dancs şi Fairuz (Liban).
Din Liban, sigur, prefer cedrii.
O viaţă pentru o (singură) idee
Maestru al permutărilor, Ulpiu Vlad mestecă de decenii în aceeaşi „supă” primordială a Mozaic-ului – una dintre primele sale lucrări. Spun supă, pentru că ciorba presupune o anume consistenţă a ingredientelor. Texturi, lungimi, laxitate a formelor, continuitate sonoră permanentă (încep să am nostalgia tăcerilor), lipsa unei minime dramaturgii, deci a construcţiei). Toate sub brand-ul pe care i l-a oferit, prea îngăduitor, maestrul său, Anatol Vieru, acela de oniric (unde eşti tu, Ţepeneag, Doamne?).
Dornic să-şi păstreze reputaţiunea astfel dobândită, autorul nostru (oniricul nostru) visează mai tot timpul…
Cum repertoriul de titluri pare a-i fi cam epuizat, îi sugerăm şi altele: Despletirea viselor, Visând vise, Vis-a-vis, vis-adjectiv etc… A bon entendeur!
Ziua a patra
Supermarket-Art – Mihaela Vosganian. De la Mioriţa la grupul experimental, de la poetul Vosganian la cel muntean, de la didgeridoo la chitară electrică şi, în general, la cam orice.
Autoarea are o „poşetă” extrem de încăpătoare.
Jesus Villa Rojo (Spania) în Concierto Plateresco pentru saxofon şi orchestră de coarde este un bun exemplu pentru cum e rău folosit instrumentul solist, ce trebuie menajat în prestaţia sa temporală. La Rojo, el cântă aproape în permanenţă, peste limita de saturaţie.
Admirabilul Daniel Kientzy plăteşte, ca de obicei, tribut reputaţiei lui de excepţie. În plus, prin contrast cu pregnanţa saxofonului, orchestra, ternă, se află într-un plan prea secund, prea decorativ.
11:00. Expoziţie Danaart Gallery – anemie cronică, şi calitativ şi ideatic. Mai savant, îi zice minimalism. Cam patru tablouri, un obiect din sticlă cu beculeţe, câteva mobiluri (Calder e departe…). Sticlă, sârmă, plastic. Spaţiu impropriu (cortul). Obiectele, fragile, cîte sunt, se pierd printre reflectoare şi aparatură audio. Mă simt, vorba aia, ca-n Evul Media, adică prost.
Intermezzo
„Haosul este o ordine încă nedescifrată”. Din Saramago – Omul duplicat
Nu cred în chestia asta. Ar însemna să le dau o şansă lui F.P., V.U. Refuz!
Ziua a patra
Cândva eram tineri
Cândva erau reguli
Cândva împărţeam bunurile ca fraţii
Deşi nu eram nici veri
Şi nici măcar comunişti
Cândva, priveam mai mult înainte
Decât înapoi…
Regula: cu excepţia portretelor de autor, fiecare compozitor are, în SIMN, o singură piesă. Cândva.
Acum, ca în atâtea alte domenii, unii sunt mai egali decât alţii şi, dacă asta se mai spune pe la colţuri, nu-mi amintesc s-o fi scris cineva.
Îmi rezerv plăcerea.
Am toată preţuirea pentru omul şi intelectualul Corneliu Dan Georgescu, am rezerve, însă, faţă de compozitor. Nu are însă importanţă faptul că îl consider prea cerebral, prea rece, chiar când sublimează esenţe folclorice. Dar când de Mihai Moldovan şi alţi confraţi de talent, plecaţi dintre noi, nu pare a-şi mai aminti nimeni, prezenţa lui C.D. Georgescu de trei ori în festival jenează. E trist că clientelismul a ajuns, din politică, şi în artă. Exemple mai sunt.
Supliment în bronz: un sculptor, Florin Codre, suspectat de a fi colaborat cu Securitatea, pare a avea deja abonament la achiziţiile de ecvestre. Ca şi cum i-ar fi fost concesionată producţia de cai (cu regi călare cu tot!) pe nu se ştie câţi ani. Aferim!
Ziua a cincea
20:30
De la opera de buzunar, la non-opera, trecând prin quasi…)
O operă, oricât de avangardistă ar fi (ce-o mai fi însemnând asta azi?), presupune nevoia unui story, a unui libret. Mai vechea Quasi-opera, a lui Liviu Dănceanu, nu îl avea. Exista, însă, în muzică, în dinamica scenică, în sugestiile foarte diverse ale instrumentiştilor, un potenţial dramatic ce făcea posibilă, la limită, naşterea spectacolului – quasi sau meta-opera.
S-o spunem de la bun început: AVE, opera balet în şapte turniruri, nu este operă: Liviu, cu siguranţă, ştie ce-i opera. Atunci?… Mister.
De ce fiecare parte are număr de opus? Liviu ştie că nu haina, şi nici numărul de opus-uri nu îl fac pe om – compozitor. Atunci? … Mister.
Cert este că AVE, indiferent ce-o fi, nu rezistă, ca opus, la nicio posibilă categorie formală, pentru că pleacă de la o premisă greşită. Scot din discuţie muzica, frumos condusă, bine orchestrată, cu accente ironice – un lucru bun, profesionist.
Premisele: Libretul este excesiv de tezist, de didacticist, binele versus răul, şi asta de şapte ori (!).
Forma, dedusă din libret, să-i zicem forma de turnir, îi „moşteneşte”, inevitabil, defectele, un prea previzibil repetitiv: A vs. B, A1 vs. B, A2 vs. B2 etc.
Nu creşte, nu descreşte, nu germinează. Cred că muzica poate fi, foarte uşor, salvată, spectacolul nu.
Ziua a şasea
(La o corală)
Greu de spus ce este şi din ce moment putem vorbi despre muzica nouă. O dezbatere pe această temă ar fi, cred eu, foarte utilă şi poate că „Experiment în muzică”, colocviul de la Palatul Cantacuzino, a luminat puţin problema(nu am reuşit, din păcate, să ajung la dezbatere).
Ştefan Niculescu, supralicitând, spunea cu vreo doi ani în urmă, că o muzică necunoscut publicului, tibetană, de exemplu, şi-ar putea găsi locul într-un festival de muzică nouă. Dacă am accepta ideea, pentru un anumit public, orice sau aproape orice muzică cultă e nouă. În ce mă priveşte, ştiu că nu mi-aş dori 10-15 concerte cu doar muzici experimentale. Cage, Varese, Enescu, Berg nu mi-ar părea deloc „ieşiţi din peisaj”. Ei sunt nişte clasici ai noului. La fel de adevărat este că o muzică scrisă ieri nu e obligatoriu nouă. Nu puţini compozitori au ales „fuga înapoi” (apud Niculescu), fie din raţiuni personale (dorinţa de a se reîntâlni cu publicul pierdut, sau din raţiuni financiare), fie pentru că, structural, aparţin unui alt timp.
Ziua a opta
Foarte bune, ca interpretări şi repertorii, concertele ultimei zile, cele ale ansamblului Profil Sinfonietta şi al Traiect-ului condus de Sorin Lerescu.
În primul, i-am remarcat, mai ales, pe tinerii Mihai Murariu şi Mihai Măniceanu (Undecimum de Ştefan Niculescu, la fel de rezistentă în timp), în cel de-al doilea – pe Filip Pavlov (Bulgaria) şi pe George Balint cu Bontrom – piesă dedicată lui Barrie Webb şi ansamblului Traiect, singurul opus din Festival în care trombonul investighează nu doar zonele de forţă, tipice, ci şi pe cele liric-expresive.
20:00. Love Bubbles Story. Din nou la râpa Uvedenrode…
Un duo redutabil – Ioana Neculau-Amiraş – Cristina Popescu Stăneşti
O foarte plăcută paranteză la ultima zi a Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, ne-a oferit recitalul la două piane al Ioanei Amiraş şi al Cristinei Popescu Stăneşti.
Foste eleve ale Liceiului „George Enescu” din Bucureşti, la clasele profesorilor Constantin Nuţu – respectiv, Gabriela Enăchescu, iar, mai apoi, la UNMB, la clasa reputatului Gabriel Amiraş, ambele cu studii postuniversitare la Trossngen (Germania), relaţia lor concertistică s-a sudat, nu doar prin apartenenţa la aceeaşi şcoală muzicală, vârstă sau prietenie, ci şi printr-o colaborare solidă în timp, în programe de greutatea şi complexitatea Variaţiunilor de Brahms pe o temă de Haydn sau a mai recentelor Dansuri Simfonice op. 45 de Rachmaninov.
Absolventă, de asemenea, a secţiei de Muzicologie a UNMB, Ioana Amiraş desfăşoară în Germania (Sigmaringen), în paralel cu o bogată activitate concertistică, şi una prestigios-didactică (profesorat, concursuri cu tineri interpreţi, concerte-lecţie etc.)
Cristina Popescu Stăneşti, laureată cu premiul 1 a mai multor concursuri naţionale şi internaţionale, îşi va susţine în curând doctoratul cu lucrarea Creaţia pentru pian solo a lui Maurice Ravel, a cărui operă pianistică a parcurs-o, concertistic, integral.
Prima observaţie asupra recitalului din 30 mai al celor două pianiste ar fi aceea că programul a fost foarte bine gândit, divers stilistic şi într-un crescendo (dinamic, dramaturgic şi de dificultate), inteligent controlat.
De la neoclasicele Trei dansuri româneşti de Dinu Lipatti, trecând prin reuşitul experiment minimalist al lui Dan Dediu, dintr-o piesă mai de început – Uşor, uşor…, până la ultima creaţie-testament a lui Rachmaninov (Dansuri Simfonice, op. 45), anunţând, mai ales prin evoluatele armonii „prokofieviene” zorii modernismului, Ioana Neculau Amiraş şi Cristina Popescu Stăneşti parcurg, în fapt, o micro-istorie a muzicii, şi o fac cu brio.
Dansurile româneşti ale lui Lipatti par ele însele a evolua, pe parcursul celor trei părţi, de la un filon folcloric (puţin prea acuzat, prea explicit), la o sublimare, interiorizare, clasicizare a sa, în Andantino şi Allegro vivace.
Suita nr. 1 op. 5 – Fantaisie – Tableaux poate defini excelent ideea de romantism (timpuriu) şi relaţia sa privilegiată cu zona lirică omonimă – poezia – prin tablourile muzicale precedate de poeme de Lermontov, Byron, Tyutcev şi Khomyakov.
Dan Dediu propune un cu totul alt tip de tratare a unui ethos folcloric (subtil stilizat la nivelul unor intervale-matrice) decât cel din prima piesă a recitalului. O simplă şi colegială observaţie: „preambulul”, indiferent de strategia, cu siguranţă controlată, a autorului, este excesiv de lung şi rezistă, muzical vorbind, doar graţie varietăţii timbrale (pe care o impun interpretele) şi a tensiunii induse sunetelor.
În sfârşit, Dansurile Simfonice op. 45 de Serghei Rachmaninov au constituit climaxul recitalului, în care cele două interprete au demonstrat nu doar o excelentă tehnică pianistică (evidentă, de altfel, pe tot parcursul concertului), ci şi inteligenţa construirii unui edificiu monumental ce presupune şi prezenţa forţei necesare în marile confruntări, inteligenţa şi maturitatea „actorilor”.
Un recital memorabil, pe care l-am dori repetat şi în alt context, dacă e posibil, mai generos, la Radio sau la Filarmonică.
One of the most important Festivals of contemporary music, SIMN 2010 has come to an end. The current issue of No14 Plus Minus presents several points of view upon the concerts, upon the organizing and the means of promoting the concepts and ideas during this festival. The critical ideas need not be interpreted in an offensive, or in a defensive way. They just express attitudes and impressions.
