Gânduri despre Paul Constantinescu

Am ales ca temă pentru acest articol viaţa şi activitatea lui Paul Constantinescu, deoarece reprezintă, pentru mine, un model componistic, nu numai datorită faptului că a sublimat, în opusurile sale, creaţia autentică bizantină, asupra căreia şi eu îmi îndrept atenţia, acum, la începutul carierei componistice, dar şi datorită faptului că una dintre lucrările sale corale, dar care se regăseşte în Oratoriul de Crăciun – Hristos se naşte, măriţi-l! a constituit, pentru mine, o motivaţie în plus pentru studiul compoziţiei.

Voi prezenta pe scurt câteva elemente biografice, legate de studiile, activitatea şi caracteristicile stilistice ale creaţiei lui Paul Constantinescu, cu anumite detalieri legate  de cele două Oratorii. Partitura care ilustrează acest articol este a unui Heruvic, iar originalul se află în arhiva No14 Plus Minus.

Paul Constantinescu s-a născut la 30 iunie 1909 la Ploieşti şi a decedat la 20 decembrie 1963. Studiile muzicale le-a început la Ploieşti în 1919, având ca profesori pe Mihail Jora (armonie, compoziţie, contrapunct), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetica muzicală). Din 1933 şi până în 1935 şi-a perfecţionat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt şi Joseph Marx.

A fost profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie la Academia de muzică religioasă, apoi la Şcoala de muzică militară şi la Conservatorul din Bucureşti. Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală în calitate de violonist, dirijor, compozitor, profesor, fiind timp de optsprezece ani profesor de armonie la Conservatorul din Bucureşti.  A realizat culegeri de folclor, a susţinut prelegeri, conferinţe, emisiuni de radio şi televiziune. A fost consilier pentru secţia de cinematografie în Ministerul Propagandei Naţionale din Bucureşti şi la Radiodifuziunea română.

Întreaga sa creaţie arată orientarea spre valorificarea valenţelor folclorului şi ale melosului psaltic, bizantin. A compus practic în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied,de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu.

Noutatea adusă de muzica lui Paul Constantinescu este reprezentată de „substanţa melodică provenită din filonul muzicii noastre vechi”, solicitată până atunci „numai în creaţii corale destinate oficiului bisericesc, de la Muzicescu până la Kiriac sau Cucu” (Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, 1967).

Muzica psaltică, pe care o cunoştea temeinic, în sens mai cuprinzător, melosul bizantin şi structurile sale modale sunt valorificate într-un limbaj simfonic modern.

Paul Constantinescu se delimitează în egală măsură, şi foarte eficient stilistic, atât de linia folclorică academizantă, cât şi de „direcţia modernizantă”. Există în partiturile sale un refuz implicit al limbajului postimpresionist, care era caracteristic unei părţi a creaţiei româneşti din prima jumătate a secolului XX, dar şi al formulei neoclasice.

A scris muzică de teatru: în 1935 –  O Noapte furtunoasă, operă comică în 2 acte; în 1955 – Pana Lesnea Rusalim; în 1959 – Nuntă în Carpaţi, poem coregrafic

Opera comică O noapte furtunoasă l-a proiectat pe Paul Constantinescu în fruntea pleiadei compozitorilor tinerei generaţii. Compozitorul afirma: „M-am adăpat adeseori la izvorul operelor lui Caragiale…am văzut întotdeauna în cărţile lui Caragiale o oglindă a epocii sale, iar în persoana sa, unul dintre cei mai mari cărturari ai poporului nostru. În anii studiilor muzicale la Viena, departe de ţară, cărţile lui Caragiale mă aduceau spre casă. Mai târziu, când toate gândurile mi se îndreptau spre zămislirea unei opere româneşti, m-am gândit cu insistenţă la una din piesele lui Caragiale”.

Muzică simfonică: din 1930 până în 1936 a scris Suita românească; în 1937 – Simfonieta; în 1946 – Variaţiuni libere asupra unei melodii bizantine din secolul XIII pentru violoncel şi orchestră; în 1952 – Concert pentru pian şi orchestră; în 1955 – Concertul pentru orchestra de coarde; în 1957 – Concert pentru vioară şi orchestră; în 1960 – Concert pentru  harpă şi orchestră; în 1964 – Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră.

Muzică vocal-simfonică: în 1936 – Riga Crypto şi Lapona Enigel; în 1943 – Patimile şi Învierea Domnului, oratoriu bizantin de Paşti; în 1947 – Naşterea Domnului, oratoriu bizantin de Crăciun.

Asupra celor două Oratorii voi reveni pentru câteva detalieri.

Muzică de cameră: în 1929 – Două studii în stil bizantin, pentru vioară, violă şi violoncel; în 1943 – Sonatina bizantină pentru violoncel (viola) solo;  în 1947 – Concert pentru cvartet de coarde; în 1950 – Baladă haiducească pentru violoncel şi pian.

Muzică pentru pian: în 1951 – Trei piese pentru pian; în 1957 – Toco-Toccatina.

Muzică corală: în 1952 – Mioriţa, poem coral.

Muzică vocală: în 1954 – Patru Madrigale; în 1955 – Gornistul.

Muzică de film: în 1952 – O noapte furtunoasă; în 1956 – Moara cu noroc.

Oratoriile. Prezenţa celor două oratorii bizantine în viaţa muzicală românească a fost minimă în cele patru decenii de dictatură comunistă, cu puţine excepţii: prima audiţie absolută la 21 decembrie 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri şi cu Mircea Basarab, la ediţia a IV-a a Festivalului „George Enescu”. Partiturile, tipărite de Editura Barenreiter Kassel în 1969 în Germania, aveau să primească cele mai mari  elogii în 1970, cu ocazia Crăciunului.

S-a spus despre cele două oratorii că rivalizează cu „Pasiunile” lui Bach. Alăturarea nu este deloc forţată; avem de-a face, în mod sigur, cu valori sensibil egale.

Compozitorul român rezolvă aici marile probleme ce se pun în compoziţia bazată pe cântarea bisericească: problema stilului, a armoniei şi polifoniei modale, precum şi a recitativului. Căci Paul Constantinescu a abordat orchestra, corul şi părţile soliste prin intermediul contrapunctului şi armoniei modale, fără ca totuşi să poată fi socotit un imitator al stilului palestrinian.

El a căutat şi a găsit mijloace proprii de expresie armonică şi contrapunctică, muzica lui fiind astfel punct de plecare pentru legile contrapunctului şi armonie modale aplicate cântării bizantine. Unul din principalele mijloace de expresie în acest gen muzical, recitativul, este încărcat de o tensiune dramaturgică desprinsă din orizontul stilistic al baladei şi doinei, devenind astfel un element nou de limbaj.

„Aleluia” din Oratoriul de Crăciun este foarte apropiat de celebrul Aleluia din „Messiah” de Handel. Cele trei părţi, „Buna Vestire”, „Naşterea”, „Magii”, se impun prin măreţia construcţiei, de la fastul contrapunctului de la începutul primei secţiuni („Bine vesteşte, pământule, bucurie mare”) la introducerea celei de-a doua, la scena pastorală şi până la tulburătorul final „Hristos se naşte, măriţi-L”.

În articolul sintetic dedicat lui Paul Constantinescu în lexiconul „Muzicieni din România”, volumul II, 1999, Viorel Cosma identifică tipul psihologic de artist căruia i se subsumează muzicianul român: „Departe de a fi tipul de creator romantic, Paul Constantinescu s-a impus prin severul autocontrol, exigenţa şi probitatea profesională. Nu puţine partituri de referinţă au cunoscut două-trei refaceri succesive de-a lungul anilor, forma definitivă fiind rodul unei minuţioase elaborări. Adept al exprimării concise, lapidare, Paul Constantinescu a rămas un creator al simplităţii nude, Temele şi motivele sonore ale partiturilor sale dispun de o pregnanţă mozartiană, fiindcă Paul Constantinescu dispune de îndrăzneala simplităţii proprie folclorului românesc.”

 Veronica Anghelescu

 

Bibliografie:

• Tomescu, V. (1967). Paul Constantinescu. Bucureşti: Editura muzicală
• Ionaşcu, S. Paul Constantinescu şi muzica psaltică românească. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române
• Hârlav-Maistorovici, S. (2004). Paul Constaninescu. Despre poezia muzicii. Ploieşti: Editura Premier.