– spre aducere aminte –
Nu arareori am afirmat – mai în public, mai în particular – că unul dintre cele mai mari riscuri pentru un compozitor român contemporan este să treacă „în eternitate” (după cum se zice). Ceva care echivalează cu o dispariție, uneori aproape totală, din viața culturală a prezentului în continuă derulare.
Ne-am conforma acestei legi, aproape obiective, după cum se pare, dacă nu ar fi păcat. Există apariții în viața publică despre care azi nu se mai pomenește nimic, dar care în decursul activității lor au însemnat, în domeniile în care s-au afirmat, puncte de reper, unele de vârf, în orice caz, unice în singularitatea lor.
M-aș referi, deoarece îmi este mai aproape prin forța lucrurilor, la generația din care fac și eu parte, care este actualmente aproape dispărută, dacă nu în „eternitate”, cel puțin „dincolo de timp”. Adică de timpurile noastre, în care o blamabilă risipă de spațiu de cultură pe toate canalele de informație atrage atenția mai ales prin ordinaritate, locuri comune și vulgaritate, dincolo uneori de limita suportabilității. Dar nu este în putința nimănui să oprească fluxul cotidian (al prostiei, oare?)…
Sorin Vulcu a fost un caz aparte în generația sa. Un talent muzical ieșit din comun: pe ce punea mâna, din orice obiect scotea muzică. Fie că era un instrument muzical (pian, trompetă, fluier, vioară), fie mai știu eu ce, din toate, Sorin Vulcu făcea spectacol de muzică. El însuși era un spectacol prin apariția sa, pretutindeni unde îl găseai: avea o capacitate extraordinară de comunicare și de a se plia contextului, o intuiție formidabilă a situațiilor cărora le găsea întotdeauna cuvântul și, mai ales, tonul potrivit; ceea ce îi deschidea, de fiecare dată, căile spre fiecare. Oricine. Îmi amintesc și azi că în prezența lui Sorin Vulcu, parcurgerea unui culoar în Conservator îmi lua de obicei peste un sfert de oră: singur, doar câteva secunde. Fiecăruia întâlnit pe drum îi găsea ceva de spus și nu-și precupețea niciodată timpul de conversație. A fost, după cum toți cei care l-au cunoscut au afirmat, o inimă curată, un iubitor de oameni și de prieteni.
Muzica sa abundă de idei și opțiuni spectaculoase. Ar fi poate interesant a se mai ști și azi ce a mai rămas din opera sa, fie partitură, fie – mai ales – înregistrări audio (video??).
Dacă în contextul creației sale – camerale, vocale, simfonice – s-a afirmat în deplină profesionalitate și talent, ceea ce l-a definit și confirmat cu prisosință în muzica generației sale a fost domeniul muzicii electronice, pe atunci în fașă (anii ’60 -’70) și mai ales Teatrul Instrumental. Lucrarea sa Epica Magna inspirată din lirica lui Nichita Stănescu, pentru trombon solo, rămâne și azi un exemplu clasic în muzica românească, pentru modul în care problema interpretului total urma a se pune în avangarda anilor de atunci. Cine o mai știe și o mai abordează și azi?
S-a îmbolnăvit prematur și și-a mai dus câțiva ani viața cu un optimism (nu știu cât de real sau aparent) extraordinar, strălucind pretutindeni prin verva sa și vorbe de duh, de neuitat pentru unii și alții. A fost prezent în Germania și în Franța prin peregrinările sale, unde a reușit să se facă cunoscut și s-a bucurat de un succes binemeritat. Au rămas în urma sa un număr întreg de schițe, proiecte și studii teoretice; cine știe pe unde se mai află azi. Risipite, neterminate…
Desigur, „cântecul său de lebădă” va rămâne o lucrare, aș putea spune, de excepție, și anume Micrologus pentru Archaeus, una dintre piesele de referință, după părerea mea, interpretate de formația cu același nume, condusă de Liviu Dănceanu. De multe ori mi-am dorit să o reaud în aceeași interpretare (cam degeaba, totuși).
Ar fi bine, din când în când, să privim cu ochi bine deschiși și în trecutul muzicii noastre, de la cel recent, la cel mai puțin recent, la cel mai îndepărtat etc. Și am putea fi sprijiniți în acest demers, adânc cultural, și de instituțiile noastre de cultură, publice și private. Rămânem din păcate tot la un deziderat, proliferat de când ne știm și tot degeaba… Sunt convins, însă, că Revista Nr. 14 se va implica în aceste restituiri, îndeplinindu-și un rol cultural pe care alte instituții de profil se codesc a-l aduce la îndeplinire.
prof. univ. dr. Nicolae Brânduș
