Două sunt scopurile pe care le urmăreşte orice religie, că-i politeistă, henoteistă sau monoteistă:

1)Să-i facă pe oameni tot mai buni cu ajutorul moralei articulată pe dogme, acele adevăruri imuabile şi indiscutabile, cu rang de postulate pentru credincioşi;

2)Să-i facă fericiţi pe toţi aceia care cred cu tărie într-o binemeritată răsplată pentru exemplaritatea ascultării poruncilor divine de-a lungul vieţii.

Desigur, în calitate de „religie a religiilor” (Petre Ţuţea), creştinismul îşi are numeroasele sale dogme statornicite mai degrabă de Tradiţie decât de Scripturi (ebraice şi greceşti), iar Trinitatea sau Sfânta Treime este una din dogmele creştine fundamentale, extrem de incitantă prin geneză şi evoluţie, dar mai ales prin îndărătnicia translogică cu care refuză imixtiunea raţionalului şi explicabilului în structura sa intimă.

I.Figurează termenul Trinitate în Biblie?

Din capul locului trebuie spus că termenul Trinitate nu figurează în Biblie, fapt de care ne asigură lucrări dintre cele mai prestigioase ale creştinătăţii:

a)New Catholic Encyclopedia (Noua Enciclopedie catolică) subliniază că Trinitatea „nu este precizată în mod direct şi nemijlocit în Cuvântul lui Dumnezeu”;

b)The Illustrated Bible Dictionary (Dicţionarul biblic ilustrat) la rândul lui susţine: „Cuvântul Trinitate nu figurează în Biblie. El nu a fost introdus în mod oficial în vocabularul teologic al bisericii decât în secolul al IV-lea).

Totuşi, să fie conţinută în mod clar această noţiune în Vechiul Testament (Scripturile ebraice)? Nu, căci The Encyclopedia of Religion (Enciclopedia religiei) recunoaşte că „Biblia ebraică nu conţine doctrina referitoare la Trinitate”, iar în lucrarea The Triune God (Dumnezeul triunic), iezuitul Edmund Fortman clarifică lucrurile într-o manieră categorică: „Nu există nici o dovadă că vreunul dintre scriitorii sacri ar fi presupus măcar existenţa unei Trinităţi în Dumnezeu”.

Cât priveşte Noul Testament, iată ce afirmă acelaşi Edmund Fortman: „Scriitorii Noului Testament (…) nu formulează nici o doctrină oficială a Trinităţii şi nu prezintă nici o învăţătură explicită potrivit căreia într-un singur Dumnezeu ar exista trei persoane divine egale…”

Acest punct de vedere este susţinut atât de The New Encyclopædia Britannica („Cuvântul Trinitate nu figurează în Noul Testament”), cât şi de istoricul Arthur Weigall în lucrarea The Paganism in Our Cristianity (Păgânismul în creştinismul nostru): „Nu trebuie să uităm faptul că Isus nu a menţionat nicăieri vreun fenomen asemănător, că termenul Trinitate nu apare nicăieri în Noul Testament şi că această idee de origine complet păgână (subl. mea, G.P.) n-a fost adoptată decât după 300 de ani de la moartea Domnului nostru”.

II.Originile Trinităţii creştine

Afirmaţia de mai sus a lui Arthur Weigall ne obligă să ne îndreptăm atenţia înspre problematica deosebit de complexă şi subtilă a influenţelor generale exercitate asupra creştinismului, din care vor ieşi la lumină acei factori speciali care au contribuit nemijlocit la afirmarea conceptului de Trinitate în noua religie universalistă.

Prima parte a cărţii mele Confesiuni esenţiale, carte apărută în anul 2007 la Editura Echim, tratează tocmai vasta problematică a izvoarelor creştinismului. În scopul unei cât mai lesnicioase înţelegeri de către cititori a acestei chestiuni de-o importanţă majoră pentru configurarea istoriei umane, enormul aparat informativ avut la dispoziţie l-am structurat pe trei mari capitole :

1.Elementele pregătitoare ale creştinismului;

2.Influenţele exercitate asupra creştinismului primitiv;

3.Factorii care au contribuit nemijlocit la răspândirea creştinismului.

Pentru alcătuirea primului mare capitol al acestei investigaţii, am avut în vedere preţioasa afirmaţie a lui Clement din Alexandria (dascălul lui Origene) şi a altor scriitori creştini, care cu toţii sunt de părere că creştinismul a fost pregătit de trei elemente principale: înţelepciunea Egiptului faraonic, filosofia greacă şi cărţile sacre ale iudeilor.

În subcapitolul Înţelepciunea Egiptului antic, am insistat pe influenţele unidirecţionale (acele raporturi, de pildă cu vechii evrei, în care Egiptul dă, fără a primi ceva notabil în schimb) şi pe influenţele bidirecţionale (acele raporturi cultural-artistice în cadrul cărora Egiptul nu este doar emiţător, ci şi receptor – raporturile statornicite cu cultura egeeo-cretană, cu cultura clasică greacă şi cu cultura elenistică), iar în subcapitolul Filosofia greacă, în mod firesc preocuparea mea s-.a îndreptat spre cele trei faze ale stoicismului (vechi, mediu, neostoicismul roman), atât datorită existenţei în această filosofie a logosului – principiu activ preluat din filosofia lui Heraclit din Efes, cât mai ales datorită impresionantelor sale principii morale privind obştea, solidaritatea umană, fraternitatea şi iubirea, într-atât de asemănătoare cu cele din morala creştină.

Cel de-al doilea capitol – Influenţele exercitate asupra creştinismului primitiv, se centrează pe misterele orientale (eleusine, isiace, cultul lui Mithra) şi pe secte şi partide. La subcapitolul Secte şi partide  se acordă atenţia cuvenită Gnosticismului şi Esenismului. Din următoarele motive:

a)În ceea ce priveşte relaţia dintre Tată şi Fiu, gnosticii avansează două concepţii:

a1)Tatăl şi Fiul întruchipează una şi aceeaşi persoană, Dumnezeu cu două nume diferite. Conform acestei concepţii, care a alimentat erezia monarhiană, Tatăl s-a întrupat om şi a suferit sub numele Fiului;

a2)Cealaltă concepţie, care – aşa cum se va vedea în continuare – reprezintă primul pas pe direcţia constituirii Trinităţii, susţine că Tatăl şi Fiul sunt persoane diferite, dar că şi unul şi celălalt îl reprezintă pe Dumnezeul unic şi infinit. Prin urmare, susţineau gnosticii, Fiul nu poate decât să fie consubstanţial Tatălui.

b)Cu toate că scrierile esenienilor (Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în anul 1947 în peşterile de la Qumran), continuă să fie dezavuate de oficialii creştinismului, iată opinia lui Ion M. Stoian în al său Dicţionar religios: „Esenienii erau membrii unei secte iudaice apărute la mijlocul secolului al II-lea î.Hr., caracterizată prin comunitatea bunurilor şi cu oarecare influenţă asupra creştinismului primar (subl. mea, G.P.)”.

Cu precizarea că nu-i vorba doar de „oarecare influenţă asupra creştinismului primar”, de îndată ce principiile esenismului se regăsesc intacte în însăşi fundamentele creştinismului: esenienii erau organizaţi pe principiul comunităţii de avere, propovăduiau dragostea faţă de semeni, trăiau în sărăcie, împărţeau pomeni, se îngrijeau de bolnavi, se botezau şi-şi alegeau un sfat format din doispezece membri, ceea ce de îndată ne duce cu gândul la cei doisprezece apostoli ai lui Iisus.

Mai mult de-atât, fapt care – după marea descoperire de la Qumran – pe mulţi biblişti i-a făcut să vadă în creştinism un esenism adaptat:

b1)Esenienii reprezentau pătura de jos şi făceau o opoziţie înverşunată în Sinedriu (Sanhedrin), tribunalul suprem al vechilor evrei. Prin urmare, esenienii şi-au pus din plin amprenta asupra creştinismului popular (Iisus nu se adresa săracilor şi nu le recomanda bogaţilor smerenia şi renunţarea la bunurile pământeşti?), singura formă de creştinism la acea vreme, căci creştinismul cult a apărut de îndată ce s-a format elita bisericească;

b2)Zecile de suluri şi sutele de fragmente descoperite la Qumran, ilustrează nu doar frapante asemănări între Epistolele lui Pavel şi Apocalipsa lui Ioan, pe de o parte, şi textele eseniene (scrise în limbile ebraică, aramaică şi greacă), pe de altă parte, ci şi marile asemănări dintre pildele din Predica de pe munte şi maximele eseniene;

b3)Se ştie că Ioan îşi deschide Evanghelia cu Cuvântul, mai exact cu întruparea Cuvântului. Dacă ne situăm analiza în afara unei inspiraţii miraculoase, atunci e greu de admis că un fost pescar neinstruit putea avea cunoştinţe despre concepte heraclitiene sau despre elemente din filosofia lui Filon alexandrinul.

Dar lucrurile se schimbă radical atunci când cineva se integrează într-un mediu propice, aşa cum se pare că s-a întâmplat cu apostolul Ioan: Ajuns la Efes, este de presupus că el a stabilit contacte fecunde cu secta esenienilor, plecată din Ierusalim după cucerirea oraşului de către romani. De asemenea, este de presupus că Ioan n-ar fi făcut pasul decisiv, adică identificarea lui Iisus cu logosul, dacă direct ori tot prin intermediul esenienilor, el n-ar fi fost influenţat de filonism, acea subtilă concepţie a lui Filon din Alexandria, care l-a marcat şi pe apostolul Pavel.

Nu insist asupra factorilor care au contribuit la răspândirea creştinismului (dispariţia cetăţilor-state şi apariţia comunităţilor creştine), întrucât nu au relevanţă pentru apariţia şi consolidarea Trinităţii.

Totuşi, merită amintit că – după modelul esenienilor – viaţa în interiorul comunităţii creştine a înregistrat în acel timp de început pilduitoare realizari: punerea în comun a bunurilor şi repartizarea lor după nevoi, iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea comunităţilor, precum şi deplina egalitate între membrii comunităţii, indiferent de sex şi rang social, astfel – pentru prima dată în istorie! – femeia devenind egala bărbatului şi sora lui moral-spirituală.

Notă: În mod eronat s-a pus semnul egalităţii între comunism şi primele comunităţi creştine. Căci, după cum prea bine ştim, comunismul s-a dovedit sterilizant şi criminal în comparaţie cu acele celule iniţiale ale iubirii faptice…

*

Aşadar, Trinitatea creştină şi-a tras seva nu doar din religiile păgâne (triada Isis-Osiris-Horus la egiptenii antici, respectiv Isis-Serapis-Harpocrates după elenizarea triadei şi pătrunderea ei impetuoasă în lumea romană, Iştar-Sin-Şamaş la babilonieni, Anu-Bel-Ea la mesopotamieni, Brahma-Şiva-Vişnu la indieni), ci şi din filosofia platoniciană.

            Dar iată punctul de vedere al câtorva specialişti cu privire la această chestiune:

1)Istoricul Will Durant: „Creştinismul nu a distrus păgânismul; el l-a adoptat (…). Ideea de Trinitate divină a provenit din Egipt”;

2)Siegfried Morenz în cartea Egyptian Religion: „Pentru teologii egipteni, Trinitatea era cea mai importantă disciplină(…). Ei considerau o asemenea reunire de dumnezei drept o singură fiinţă, despre care se poate vorbi la singular. În felul acesta se constată că forţa spirituală a religiei egiptene dezvăluie legătura directă cu teologia creştină”;

3)În Prefaţa cărţii History of Christianity (Istoria creştinismului) de Edward Gibbon, se poate citi: „Dacă este adevărat că creştinismul a triumfat asupra păgânismului, nu este mai puţin adevărat că păgânismul a reuşit să corupă creştinismul. Biserica din Roma a înlocuit deismul pur al primilor creştini (…) prin incomprehensibila dogmă a Trinităţii”;

4)Maurice Lachâtre în Dictionnaire Universel despre influenţa exercitată de Platon: „Trinitatea platoniciană care nu a fost, de fapt, ea însăşi decât un fel de aranjare, de nouă dispunere a triadelor mai vechi ale popoarelor care existaseră înainte, pare să fie în realitate Trinitatea filosofică, raţională, adică Trinitatea de atribute care a dat naştere triplicităţii de ipostaze sau de persoane divine ale bisericilor creştine (…). Această concepţie a Trinităţii divine a filosofului grec (…) se găseşte pretutindeni în religiile păgâne”;

5)Andrews Norton afirmă în a sa A Statement of Reasons (Expunere de motive): „Noi putem să reconstituim istoria funestei doctrine şi să descoperim originea sa nu în revelaţia creştină, ci în filosofia lui Platon (…). Trinitatea nu este o doctrină predată de Cristos şi apostolii săi, ci o născocire datorată platonicienilor târzii”.

III.Dezvoltarea în timp a doctrinei Trinităţii

Iezuitul Edmund Fortman, pe care l-am citat mai sus, are întru totul dreptate atunci când afirmă că nu există dovezi biblice şi istorice din care să rezulte că vreunul din scriitorii sacri sau anteniceeni (Justin, Ireneu, Clement din Alexandria, Tertulian, Hipolyt, Origene) „ar fi presupus măcar existenţa unei Trinităţi în Dumnezeu”.

Iată, spre exemplificare, convingerile câtorva dintre ei în această chestiune:

1)Justin (decedat în jurul anului 165 e.n.) era de părere că, înainte de-a veni pe pământ, Iisus a fost un înger ce fusese creat şi care era „diferit de Dumnezeul care a creat toate lucrurile”. De unde concluzia lui Justin: Iisus îi este inferior lui Dumnezeu, căci „el n-a făcut niciodată decât ceea ce Creatorul (…) voia ca el să spună sau să facă”;

2)În chip asemănător, Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215 e.n.) vorbea despre Iisus în existenţa sa preumană ca despre „o creatură”, convins fiind că Fiul urmează „imediat după Tatăl – singurul care este omnipotent”, dar că nu este egal cu Tatăl;

3)La rândul lui, Tertulian (mort în jurul anului 230 e.n.) promova adevărul despre supremaţia lui Dumnezeu: „A fost un timp când Fiul nu a existat (…). Înainte de orice lucru, Dumnezeu era singur”.

Primul mare pas înspre formularea şi constituirea Trinităţii se face de-abia în anul 325 e.n., an în care împăratul Constantin i-a convocat pe toţi episcopii la Niceea. Fireşte, n-au participat toţi, ci doar o parte (circa 300)…

Sinodul (Conciliul) de la Niceea a fost convocat şi prezidat de acest împărat păgân (s-a convertit la creştinism de-abia în amurgul vieţii) în exclusivitate dintr-un calcul politic: Vedea cum ideea potrivit căreia Iisus este Dumnezeu, idee combătută cu argumente biblice de adversarii tot mai înverşunaţi, tinde ca prin divizare religioasă să devină o ameninţare pentru unitatea imperiului său.

Însăşi convertirea sa, ne înştiinţează Henry Chadwick în lucrarea The Early Church (Biserica timpurie), n-a fost un efect al favorii divine, „ci un calcul al unui conducător militar”, care după ce – la fel ca tatăl său – o viaţă întreagă s-a închinat soarelui invincibil, ajunge ca înainte de moarte să creadă că „victoria în luptă a fost un dar de la Dumnezeul creştinilor”.

Din Encyclopædia Britannica aflăm că împăratul Constantin „a condus în mod activ discuţiile şi a propus (…) formula esenţială care avea să exprime relaţia lui Cristos cu Dumnezeu în crezul adoptat de conciliu, şi anume: «de aceeaşi substanţă cu Tatăl»”.

Ce mai conta că, intimidaţi de împărat, cei mai mulţi dintre episcopi au semnat crezul împotriva voinţei lor, din moment ce scopul urmărit de Constantin a fost atins?!

Dar cum episcopii reuniţi la Niceea s-au pronunţat oficial doar asupra naturii lui Iisus şi cum discuţiile pe această temă au continuat zeci de ani, împăratul Theodosiu a convocat în anul 381 e.n. Conciliul de la Constantinopol, în vederea stabilirii „formulei” de bază a Trinităţii.

Într-adevăr, acest conciliu a plasat Spiritul Sfânt pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeu şi Fiul, dând astfel Trinităţii posibilitatea să-şi facă apariţia în lumea creştină.

Cum nu toată suflarea creştină a acceptat Trinitatea după Conciliul (Sinodul) de la Constantinopol (mulţi dintre oponenţi au constituit obiectul unor violente persecuţii!), a trebuit – ne informează The Encyclopedia Americana – să treacă secole pentru ca Trinitatea să dobândească o formulare precisă prin simboluri sau crez: „Ideea de Trinitate a ajuns la deplina sa dezvoltare în Evul Mediu, în Occident, când scolastica a început s-o explice prin intermediul filosofiei şi psihologiei”.

Nota 1: Învăţătura trinitară a primit o formulare precisă în Crezul atanasian, Atanasie fiind acel preot care l-a susţinut pe Constantin cu ocazia Sinodului de la Niceea. Respectivul crez spune: „Noi venerăm un singur Dumnezeu în Trinitate (…): Tatăl este Dumnezeu; Fiul este Dumnezeu; Spiritul Sfânt este Dumnezeu, dar nu există trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu”.

Întrucât aproape în unanimitate specialiştii sunt de părere că acest crez n-a fost conceput de Atanasie, în The New Encyclopædia Britannica (Noua enciclopedie britanică) se poate citi: Biserica din Orient n-a avut cunoştinţă despre acest crez înainte de secolul al XII-lea. Începând din secolul al XVII-lea, bibliştii recunosc că acest simbol nu se datorează lui Atanasie (mort în anul 373), ci el a fost redactat probabil în secolul al V-lea în sudul Franţei (…). Se pare că influenţa acestui crez s-a făcut simţită în secolele al VI-lea şi al VII-lea în sudul Franţei şi în Spania. Biserica din Germania l-a integrat în liturghia sa în secolul al IX-lea, iar cea din Roma puţin mai târziu”.

Iar în lucrarea Origin and Evolution of Religion (Originea şi evoluţia religiei), E.W.Hopkins ne spune pe şleau căror considerente se datorează faptul că a fost nevoie de secole pentru ca Trinitatea să fie acceptată de întreaga creştinătate: „Definiţia ortodoxă a Trinităţii, care sfârşeşte prin a se impune, a fost prin esenţă rezultatul preocupărilor politice ale bisericii (subl. mea, G.P.)”.

Nota 2: Marea schismă din anul 1054 a separat nu doar Apusul catolic de Răsăritul ortodox, ci şi Trinităţile adaptate la necesităţile celor două Biserici întărâtate de orgolii: În Trinitatea catolică Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, pe când Duhul Sfânt din Trinitatea ortodoxă purcede numai de la Tatăl!

IV.Trinitatea – o noţiune derutantă pentru mintea omului

Dacă Biserica catolică şi cea ortodoxă au puncte de vedere aproape identice asupra Trinităţii (doctrină fundamentală a creştinismului; Dumnezeu triunic după formula crezului atanasian, cu persoane eterne, egale, necreate şi omnipotente), nu acelaşi lucru se poate spune despre cei mai renumiţi ebraişti, elenişti şi latinişti, ei cu toţii declarându-şi neputinţa de-a o explica în mod clar.

Aceasta fiind starea de lucruri, The Encyclopedia Americana declară Trinitatea o noţiune care „depăşeşte înţelegerea omenească”.

Neputincioşi în faţa acestei noţiuni sunt nu doar laicii, ci şi clericii. Astfel, deruta clericului Eugene Clark fiind totală, el se dă bătut în plan raţional şi sfârşeşte prin acceptarea conceptului: „Dumnezeu este unul şi Dumnezeu este trei. Dat fiind că în cadrul creaţiei nu există ceva asemănător, nu putem înţelege acest concept; nu putem decât să-l acceptăm”.

Cardinalul John O’Connor pune imposibilitatea înţelegerii noastre pe seama unui „mister profund”, iar papa Ioan Paul al II-lea, la rândul său, aminteşte de „inexprimabilul mister al Dumnezeului unic în Preasfânta Trinitate”.

 Poziţia teologului catolic Hans Küng la acest capitol este atât de tranşantă, încât în lucrarea Christianity and the World Religions (Creştinismul şi religiile lumii), el pur şi simplu face răspunzătoare (în parte) dogma Trinităţii de slabele rezultate ale bisericilor printre popoarele necreştine. Căci, după părerea lui, „musulmanii, mai precis cei puţin informaţi, nu înţeleg, pur şi simplu, cum n-au înţeles nici evreii până în ziua de astăzi, care este esenţa Trinităţii”. Şi mai departe se întreabă şi întreabă: „De ce să se adauge ceva la singularitatea şi la unicitatea lui Dumnezeu, numai pentru a dilua sau infirma conceptul de singularitate şi de unicitate?”

N.B. Poate că din una din cauzele reale care a contribuit decisiv  la generarea conceptului de Trinitate este aceea că în Scripturile ebraice cuvântul ‘eloh’ah (dumnezeu) are la plural două forme: ‘elohim’ (dumnezei) şi ‘eloheh’ (dumnezei ai…). Dar aceste forme, cu o foarte posibilă influenţă egipteană, nu indică nicidecum o Trinitate. Din următoarele două motive:

1)Se referă la Dumnezeu şi se traduc prin acest singular;

2)Această întrebuinţare corespunde unui plural numit de gramaticieni plural al maiestăţii, prin care se reflectă suma puterilor manifestate de Dumnezeu.

 George PETROVAI