Cât zgomot poate să emane o tăcere? Ce fel de muzică ar fi scris Bach dacă s-ar fi născut astăzi (dacă…ar fi scris)? Sau Chopin, ca şaman într-un trib din Noua Guinee?

Astfel de întrebări sunt doar paşi pentru a ne face curaj să (ne) interogăm asupra unei probleme care ne pune faţă în faţă cu bariera dintre lumea artistică şi, cum s-ar spune, “restul lumii”. În primul rând, dacă sintagma “lumea artiştilor” nu v-a deranjat măcar un pic, înseamnă că trebuie chiar să mergem până la capăt şi să aruncăm provocarea: câtă încredere mai acordăm noi muzicii în societatea de astăzi? Prin noi, nu mă refer, evident, la acel “noi” restrâns care se ocupă cu producţia artistică (“lumea artiştilor”), ci “noi”, ca “restul lumii”. Pentru că statutul originar al artei trebuie să fi fost un pic diferit de cel la care avem acces în mod uzual acum. Aceasta este credinţa noastră: nu există “restul lumii”, pentru că nu ar trebui să existe o separare în mai multe lumi – principiul “separării puterilor” (asumarea lui nemijlocită), model al economiei moderne pe care ne-am grăbit să-l urmăm, nu poate să aducă decât durere, frustrare, tristeţe.

Cu acest ideal am pornit la drum. Srrategie de marketing sau ideologie? Nici una, nici alta. Sau poate…şi, şi. Pentru a juca rolul de “Avocatul Diavolului”, trebuie să ne întrebăm: de ce există o reacţie alergică aproape în rândul artiştilor şi al consumatorilor de artă “cultă” la termenul “marketing”, la acel “know how to sell yourself”, de ca şi când calitatea artistică şi cantitatea de consumatori ar fi destinate să fie invers proporţionale? Ceea ce ne-am propus, la acest început de drum, este să găsim formele şi contextele mai protrivite prin care să “convertim” pe cei care aparţin “restului lumii” la “ideologia” noastră. Utilizând muzica pe care o îndrăgim şi ceea ce am învăţaţ de-a lungul anilor (nu foarte mulţi, având în vedere că suntem dintr-o generaţie care abia a absolvit sau nu încă), în căutarea unui potenţial mai mare de expresie prin comunicarea cu grupuri de public din mai multe straturi, cu preocupări şi gusturi mai diverse. Regula de “start”, atât pentru noi, cât şi pentru cei cărora ne adresăm, este una singură: muzica e doar muzică. Indiferent de stil, gen, când, de cine, cu ce, este cântată. Acel “catharsis” este sau nu este. Nu există căi de mijloc, nici chiar o axiologie a genurilor şi etichetei pe care prea lesne am acceptat-o cu toţii: există onestitate şi intensitate de expresie. De ce nu, un concert cu muzică contemporană pentru copii? De ce nu, Simfonia a VII-a de Bruckner într-un penitenciar? Sau instalaţii spectrale într-un azil de bătrâni? De ce nu am putea lucra la o piesă utilizând texturi şi eterofonii, nu cu un ansamblu profesionist de muzică modernă, ci cu un grup de la o grădiniţă? Absurd sau nu, acesta este visul nostru.

Suntem un grup mic de muzicieni (şi nu numai), cu formare în principiu clasică, ce îşi doresc să extindă un pic limitele pe care industria artistică le-a sistematizat şi să înveţe mai mult de la reacţile pe care le primim de la “restul lumii”, prin proiecte creative. Fie că este vorba despre căutarea unor forme de concerte care să facă “suportabile” alăturări de stiluri care sunt percepute ca aparţinând unor lumi diferite, încercarea unor combinaţii şi întrepătunderi între diferite dimensiuni artistice, sau a modurilor celor mai potrivite de a “explica” ceea ce se întâmplă în anumite muzici, avem foarte multe de învăţat de la un public pe care sperăm să îl facem să îi pese mai mult de noi – de ceea ce facem.

Centrul alternativ de educaţie prin muzică ThemisArte şi-a făcut debutul în această vară, printr-o tabără de creaţie muzicală la Buşteni (“Kogaion”) şi o serie de concerte creative. Am învăţat, de la copiii cu care am lucrat în Buşteni – şi care au avut o săptămână la dispoziţie pentru a elabora propriul lor spectacol sincretic, că toţi avem potenţialul de a crea. Fără a cădea pradă tentaţiei de a judeca ce este mai valoros şi ce este mai puţin valoros, doar pentru că am avut acces la ceea ce este considerat artă “înaltă”. Acelaşi lucru se aplică şi în ceea ce priveşte judecarea tipului de creativitate: individuală sau colectivă. Am aflat că principii care există în muzica lui Ligeti pot fi descoperite, intuitiv, de cinci copii cu maracas-uri. Şi că noi ne grăbim mult prea tare să reintrăm în zona unde ne simţim confortabil, spre deosebire de copii.

Iar acesta este doar începutul unui drum…

*pentru a explica un pic titlul Centrului, “Themis” era, în panteonul grec, titanida pentru care comunicarea între dimensiuni se considera atât de esenţială, încât sub cultul ei s-au construit primele oracole. O zeiţă a conştiinţei? Poate că sensurile precise a ceea ce patrona s-au pierdut de mult – sau poate că nici nu au existat sensuri precise. Pentru noi, ea ar putea să fie un simbol al funcţiei artei: aceea de a ne face conştienţi de ce este dincolo de dimensiunea umanului.

Cornelia Zambilă,

iniţiator