Table of Contents
Festivalul Internaţional SIMN 2010
Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi – anchetă a revistei No14 Plus Minus
Iulia Cibişescu-Duran: Poezia este o completare a muzicii
Nicolae Coman via Mirela Zafiri
Vasile Menzel: Pictez muzică şi desenez poezie
Raul Passos: La forme poétique et la poésie de la forme
Valentin Petculescu: De la stare la idee
Despina Petecel Theodoru: Voinţă şi pasiune creatoare
Adrian Georgescu: Jin Wang, un poem al extazului
George Anca: Ilinca a ales taina
George Anca: Bardo by Veronica Anghelescu
Simpozionul Internaţional “Experimentul în muzică”
Editorial
Mă gândesc, adesea, cât de greu este, de fapt, să te ridici în picioare şi să îţi susţii un punct de vedere în care crezi cu toată fiinţa. A rosti adevărul cu voce tare, indiferent de substanţa sa, dezlănţuie întotdeauna energii nebănuite. Îndoiala – dacă adevărul meu îi va deranja pe alţii? Teama – dacă voi pierde respectul celorlalţi, prin cuvintele pe care le voi fi rostind? Durerea – văzând cum faptul de a rosti adevărul şi faptul de a fi loial unor principii duc la declanşarea unui mic război. Îmi doresc să mai exist, încă, martiri, sau măcar să putem contacta, fie şi prin mijloace supranaturale, un astfel de spirit înalt şi să îl întrebăm cum e când crezi în ceva atât de mult (ceva / Dumnezeu / absolutul / arta / ştiinţa / faptul că pământul e rotund / orice!) încât eşti în stare să mori fericit, strigând că acela este adevărul. Aceasta este atitudinea pe care mi-aş dori să o avem cu toţii astăzi, atunci când vine vorba de muzica contemporană. Să putem să ardem pe altarul ei în cel mai ne-poetic mod, avem curajul să ţipăm şi să pornim un război împotriva detractorilor (în urmă cu doar câteva ore, citeam un articol într-un ziar în care un important critic român spunea că George Enescu este „depăşit”, nu mai este „la modă” şi ar trebui să scăpăm de el. Furie!)
Aceste sentimente – devotamentul total şi loialitatea – aceste atitudini, în acelaşi timp – i le datorez Maestrului meu, profesorul de compoziţie şi polifonie Sorin Lerescu. Îmi îngădui să scriu aceste cuvinte în prezentul Editorial deoarece, începând de acum două săptămâni, nu mai sunt studentă la compoziţie, ci (aproape) absolventă. Nu cred că pot găsi cu exactitate cuvintele care să descrie recunoştinţa mea, ca discipol, faţă de cel care mi-a îndrumat fiecare pas pe drumul compoziţiei. Citeam din Biografia lui George Enescu acum câteva zile, un pasaj în care Yehudi Menuhin spunea: „Pentru mine, George Enescu este absolutul”. Eu nu sunt, nici într-un caz, Yehudi Menuhin, dar cuvintele sale descriu foarte bine esenţa a ceea ce încerc să exprim.
Timp de trei ani, am studiat polifonie şi compoziţie cu Sorin Lerescu. Nu sunt, fireşte, singurele lucruri pe care le-am învăţat de la domnia-sa. Sunt atâtea altele, aproape imposibil de menţionat aici (şi nu din pricină de lipsă a spaţiului editorial ci din cauza fragilităţii înseşi a memoriei acelor momente). Am studiat Beethoven, Mozart, Messiaen, muzică contemporană, operă, armonie modală, orchestraţie, istoria muzicii, estetică, filozofie, multe lucruri tehnice (inclusiv legate de computer, şi asta în ciuda vastelor mele cunoştinţe de Linux, care s-au dovedit inutile atunci când a venit vorba de tehnoredactarea unei partituri) şi atâtea altele. Nu voi uita niciodată primul meu contact cu muzica lui Olivier Messiaen (o piesă din ciclul Vingt Regards sur l’Enfant Jesus, intitulată Noel) când, în stare de „şoc”, l-am întrebat pe Maestrul meu dacă este sigur că acea muzică există cu adevărat, sau totul se întâmplă doar în închipuirea mea. După aceasta, am ascultat cu fervoare tot ceea ce Messiaen a scris vreodată.
N-am să dezvălui aici metoda sa de predare a disciplinei compoziţiei. Este un secret ce va trebui descoperit de viitorii discipoli. Vreau doar să spun că darul de a preda compoziţia este unul rar. Este ceva atât de inefabil şi de greu de încadrat între barierele (inutile) ale unui plan de lecţie, încât mă gândesc că este ca şi cum cineva ar încerca să te înveţe cum să faci ca să îţi crească şase perechi de aripi. Sorin Lerescu m-a învăţat cum.
L-am cunoscut pe Sorin Lerescu atunci când am ascultat pentru prima oară lucrarea sa, Piano Canto pentru pian şi voce (vocea pianistului). Despre această lucrare voi scrie curând, şi voi adăuga şi fragmente video. Şocul contactului meu cu această muzică a fost atât de uriaş, încât am ştiut, chiar de atunci, că aceasta era Fiinţa de la care urma să învăţ compoziţie. Îmi amintesc cuvintele colegului şi prietenului meu brazilian, Raul Passos, care a avut aceeaşi revelaţie ascultând câteva din lucrările lui Sorin Lerescu pe Internet şi care a decis să vină în România pentru a studia compoziţia cu domnia-sa. Există ceva, nu magic, ci puternic, adânc, delicat şi fragil, frumos, complicat şi, în acelaşi timp, simplu ca lumina pură, în muzica şi în personalitatea sa. De aceea este capabil să re-creeze minţile discipolilor săi, de aceea este creatorul unei noi şcoli de compoziţie şi a unei noi generaţii. Aş muri pentru muzică, pentru că Sorin Lerescu m-a învăţat cum să trăiesc pentru ea, în ea, în interiorul inimii ei uriaşe.
*
I am often thinking of how difficult it actually is to stand up and affirm a point of view in which you believe. Speaking the truth out loud, no matter of its substance, always unleashes energies. The doubt – what if my truth will upset some people. The fear – what if I lose the respect of others by stating such words. The grief – of actually seeing how speaking the truth and being loyal to your beliefs often turns into a vendetta. I wish martyrs still existed, or at least I wish we could contact such a spirit and ask him for an interview for our Journal here. I would ask them how is it like to believe so much in something (idea / God / absolute / art / science / anything!) that you could actually be happy to die for. This is the attitude I wish we could all have today, when it comes to contemporary music. To burn on its Altair in the most un-poetical way, to scream and to start a war against its detractors (in the last few hours I read an article of a Romanian critic saying that George Enescu is “outdated”, “not-fashionable”, something we should get rid of. Rage!)
This attitude of total dedication and loyalty is something I learned from my Master and Composition Teacher, Sorin Lerescu. I allow myself the writing of such words in this editorial, as, starting two weeks ago, I no longer am a student of the composition class, but (almost) a graduate. There are simply no words to describe the gratitude that fills my spirit, as the spirit of any disciple for his master. I was reading from George Enescu’s Biography a few days ago, a passage in which his renowned disciple, Sir Yehudi Menuhin, was saying: “For me, George Enescu is the absolute” I am no Yehudi Menuhin, but his words are very much the essence of what I am trying to express.
For three years, I have studied polyphony and composition with Sorin Lerescu. These are not the only things I have learned from him. There are so many others, almost impossible to list here (and not because of the lack of editorial space, but because of the fragility itself of the emotional memory of such moments). I have studied Beethoven, Messiaen, Mozart, contemporary music, opera, modal harmony, orchestration, music history, aesthetics, philosophy, lots of technical things (computer related, despite of my vast knowledge of Linux, which proved rather useless when it came to music editing) and so much more. I can never forget the first contact with Messiaen’s music (a piece from Vingt Regards sur l’enfant Jesus, named Noel) when, in a total astonishment, I asked my Master: are you sure that this music actually exists? Afterwards, I have greedily listened to all that Messiaen had ever composed. I wouldn’t reveal here any of his teaching method. There are secrets that the future disciples will have to learn for themselves. I am only saying that the gift of teaching music composition is rare. It is like one would try to teach you how to grow yourself six pairs of wings. He has taught me that.
I have first known Sorin Lerescu by listening to his Piano-Canto, a work for piano, involving voice (the voice of the piano player). I am planning to write about this work, sometime soon, with video examples. The shock of the contact with this music was so immense, that I knew that very moment that the man who would teach me music composition was the author of this work himself. I remember the words of my colleague and friend from Brazil, Raul Passos, who had the same revelation by listening to Sorin Lerescu’s works over the internet and decided to come to Romania to study composition with him. There is something, not magic, but strong and powerful, delicate and fragile, beautiful and simple like the pure light, in his music and in his personality. This is why he is a creator of minds, the creator of a new school of composition and of a new generation. I would die for music, because Sorin Lerescu has taught me how to live for it and inside it, in its very heart.
Veronica Anghelescu
