Ziua de Crăciun începe devreme, la 6.15, în căldura umedă a camerei de hotel din Alleppey şi în febra finalizării bagajului pentru plecarea spre cea de-a doua destinaţie a periplului keralez. A trebuit să cumpăr un rucsac pentru haina de iarnă şi pantofii cu care am apărut din ceaţa lăptoasă de la Delhi. Nu mai e timp de mâncat, deşi restaurantul ieftin de la parter e deschis. Indienii se trezesc odată cu soarele.

O ricşă mă duce în câteva minute la jetty, minusculul port de unde pleacă feribotul spre Kottayam. Cumpăr în grabă nişte chipsuri de papioca şi o pungă de curmale (ups, aproape că uitasem echivalentul în română al englezescului dates). Biletele se vând la bordul vasului, deci rămâne o jumătate de oră de aşteptat pe o bancă de piatră, cu ochii la nişte resturi de afişe decolorate ale unor filme Bollywood, desigur. Familii de indieni încep să sosească rând pe rând. Nici urmă de turişti, din moment ce nu e vorba de vreun vas luxos de croazieră, ci de un „autobuz” local pe apă.

La 7.25 apare feribotul cu nr. 38 în direcţia Kottayam. Trage scurt la mal, suficient pentru câţiva pasageri să sară expert pe punte. Cu cele două bagaje pe care le am, nu pot face un salt similar şi aştept ca micul vas să întoarcă şi să fie ancorat cum se cuvine, cu funii groase, la ponton. Mă grăbesc să urc ca să prind un loc cu vedere neobstrucţionată. Vasul, deşi mic, are o punte largă, cu două şiruri de bănci îmbrăcate în vinilin albastru, jupuit pe alocuri, pe care pot sta comfortabil trei persoane, iar acoperişul e o prelată groasă, eficientă împotriva soarelui ce începe deja să ardă. Pe banca din faţă stă o fetiţă de 6-7 ani care nu-şi poate lua ochii de la mine. Râde încurcată ori de căte ori îi surprind privirea şi, ruşinată, îi şuşoteşte ceva mamei la ureche.

Plătesc 10 rupii costul biletului şi feribotul porneşte agale în susul râului. Trecem repede de lacul pe care l-am văzut ieri încărcat de bărci-hoteluri, aşa numitele botels. Unele s-au desprins deja de la mal, începându-şi croaziera de dimineaţă, în timp ce locatarii-turişti aflaţi la bord îşi schimbă poziţiile pentru fotografii la o ceaşcă de cafea pe fundalul apei şi al pâlcului de cocotieri de pe mal.

Scot şi eu grăbită aparatul de teamă să nu pierd ceva din minunăţiile exotice pe care râul le derulează în mersul leneş al vasului. Nu pentru prima oară în India, am senzaţia că sunt la un cinematograf în aer liber, spectator mut al unor scene sau imagini incredibile care se lipesc pe retină şi rămân acolo pentru totdeauna. Cum să le explic eu celor de acasă, care mi-au reproşat că n-am făcut poze suficiente anul trecut, că mie nu-mi sunt necesare? E ca şi cum aş colecţiona afişele filmelor pe care le văd. De data aceasta însă, fotografiez frenetic pentru că am o datorie de conştiinţă: pozele aşa-zis „frumoase” pot arăta, celor care vor să vadă, că India oferă ceva mai mult decât gunoaie, vaci costelive, sărăcie sau leproşi. E trsit că mulţi dintre cei care vizitează India într-un scop sau altul se opresc la „sânge, terci şi fecale” blocându-şi, conştient sau nu, propria accedere spre un dincolo, mai adânc, mai adevărat. În fine, bănuiesc că nu toată lumea e cinefilă împătimită ca mine. Filmul dimineţii de azi e un documentar fără comentarii despre „Veneţia estului”– cum a fost denumită această parte a Keralei – cu bogăţia sa de ape binecuvântate de verdele ierburilor, rozul nuferilor şi albul egretelor grăbite.

Tragem la mal din când în când pentru cei câţiva pasageri care vor să urce sau să coboare în satele din împrejurimi. La una din staţiile plutitoare, vasul s-a înveselit de apariţia a vreo douăzeci de femei tinere, toate zvelte, în sariuri colorate, şi obligatoriu cu cercei mari de aur. Stau laolaltă într-un grup voios şi vorbesc necontenit, ca femeile. Poate se duc undeva să lucreze, mă gândesc.

Pe lângă vegetaţia luxuriantă, canalele oferă vederi sporadice asupra localităţilor riverane. Surprind astfel crâmpeie de viaţă matinală: câte o baie în râu, spălatul rufelor sau adăpatul animalelor. M-am obişnuit deja cu felul în care indienii îşi trăiesc viaţa „în stradă”, sfidând conceptele noastre despre spaţiul privat, interior sau exterior. Satele sunt numeroase, căci Kerala este cel mai dens populat stat din India. Localităţile mai mari au poduri de lemn care fac legătura între cele două maluri, poduri care sunt ridicate în calea feribotlui de câte un bărbat care le mânuieşte rapid cu o sfoară şi un scripete.

Mă aşteptam să zăresc doar case amărâte din chirpici sau colibe de stuf, dar rămân impresionată de impozanţa elegantă a unor vile– case sănătoase din cărămidă, acoperite cu ţiglă roşie ca pe la noi, cu verande largi, uşi glisante de sticlă şi parcuri pe post de grădini. Sărăcia nu lipseşte, desigur, dar pare mai puţin acută decât în alte locuri din India. Dezvoltarea industrială scăzută şi puţinii investitori străini au făcut ca un procent semnificativ din forţa de muncă masculină să se îndrepte spre statele din Golf, iar acum multe familii keraleze beneficiază de câştiguri substanţiale care sunt trimise acasă.

Voiajul durează trei ore, cât un film indian, timp suficient să-ţi formezi o imagine despre viaţa apelor din această parte a Keralei. Staţia Kottayam, cap de linie, e un loc larg, aşa cum se cuvine unui important centru comercial de pe coasta Malabar. Am inima un pic strânsă pentru că nu am găsit zilele trecute nici o cameră liberă la hotelurile trecute în ghid. Mă acostează instantaneu un indian care se oferă insistent să mă ia cu maşina până la o staţiune ayurvedică aflată la patru kilometri de oraş. Deşi cunosc deja tipul şarlatanilor ocazionali sau de profesie care încearcă să ia minţile turiştlor neiniţiaţi, îl urmez în ideea că nu am altă variantă şi că, oricum, pot să refuz să stau într-un loc dacă nu-mi convine sau nu face banii. Măcar atâta lucru am învăţat şi eu din lunga mea experienţă indiană: să fac corelaţia preţ-produs/serviciu.

Mă urc în maşină şi pornim printr-un sat amorţit până la Spitalul Ayurvedic. „Nu, la spital nu am de gând să stau”, îmi zic, dar maşina coteşte dreapta pe un drum bătătorit de ţară şi ajungem la o poartă arcuită de lemn unde e scris mare „Athreya Resort”. Intrăm şi vederea ni se deschide cu o statuie gigantică a lui Hanuman în postură de războinic. Ups, un kitch menit să ia ochii străinilor! Neîncrederea îmi sporeşte rapid când dau cu ochii de un loc special amenajat pentru lecţii de yoga, un fel de colibă cu două zeităţi încremenite la uşă. Yoga şi ayurveda – combinaţia sigur vandabilă pentru turiştii dornici să cuprindă „esenţa” Indiei în zece zile. Mergem apoi să vedem camerele dispuse în sistem de căsuţe spaţioase, liniştite, cu multă lumină. Preţul e excelent, cocotierii îmbietori, aşa că uit repede vulgarizările de la intreare şi mă hotărăsc să rămân aici.

Las bagajele înăuntru şi plec într-o primă recunoaştere a împrejurimilor, ca să descopăr un loc de-a dreptul fascinant, încremenit parcă într-o atmosferă rurală nealterată de trecerea secolelor. În câteva minute mă înconjoară patru fetiţe zâmbitoare, care mă supun interogatoriului standard: ce mai faci, de unde vii, cum te cheamă. Nici una nu îmi cere un pix. Aflu de la ele că satul se numeşte Pallom, că şcoala nu e departe, iar vacanţa se termină pe 31 decembrie. La sugestia lor, mergem împreună să vedem câmpul de orez aflat chiar în spatele staţiunii. Aparţine mai multor proprietari care-l recoltează în martie-aprilie, orezul urmând să fie vândut la magazin, cum zic fetiţele mele. Nu e de mirare că pământul e atât de bogat, având în vedere că sudul Indiei e vizitat de doi musoni pe an. Mă surprinde însă faptul că, într-un sat uitat de lume, la răscruce de multe ape, copiii vorbesc engleză cu uşurinţă, pe lângă hindi şi, firesc, malayalam. Kerala îşi merită deci faima pe care o are în India pentru sistemul excelent de educaţie, cu un nivel al alfabetizării, cel puţin oficial, de sută la sută. Trebuie să fie rezultatul lungii guvernări comuniste, Kerala fiind în 1957 primul stat din lume care-şi alegea la conducere, în mod democratic, un partid comunist.

La plecare, fetiţele mele cu multe mărgele şi cercei îmi urează zâmbitoare un Crăciun fericit. Ele sunt hinduse, dar majoritatea vecinilor lor sunt creştini care merg duminica la biserica din apropiere. Contactul cu Europa şi lumea creştină a început în 1498 când o primă flotă portugheză sub conducerea lui Vasco da Gama a ajuns pe coasta Indiei via Capul Bunei Speranţe şi Marea Arabiei. Atraşi de comerţul cu mirodenii, portughezii au făcut din Cochin un port puternic pe care l-au dominat în exclusivitate până la apariţia puterilor rivale, Franţa şi Olanda. La începutul secolului al XVII-lea, East India Company a intrat în ecuaţie şi britanicii au preluat controlul până la Independenţa din 1947. Această îndelungată legătură cu Europa se face responsabilă pentru existenţa unei numeroase populaţii creştine în Kerala, ca şi pentru numărul mare de biserici şi catedrale vechi de câteva secole. De aici şi stilul arhitectural aparte ce conferă, cel puţin unor străzi, un aer drag de acasă.

Cu sufletul încărcat de emoţii rare, mă retrag în cameră, la răcoare, să pot derula în voie filmul Crăciunului meu din 2007, un film nu despre Moş Crăciun, rămas în ţară, ci despre frumuseţi dumnezeieşti care se pot revela doar în zile alese ca cea de azi.

Olivia Bălănescu