Paul Leu văzut de Byce Snitr, Las Vegas, 2005

În după amiaza zilei de miercuri, Ciprian, împins de autoritatea paternă, ca şi Nică a lui Ştefan Apetrei Ciubotariului, părăsind locurile de baştină, spunea:

“- Adio, scumpă Stupcă! Adio iubiţii mei! Adio plaiurilor natale! Rămas bun şi la revedere!”[1].

După ce şi-a luat rămas bun, s-a urcat în trăsura angajată de Iraclie şi, împreună cu Ioji, de la Iţcani a luat trenul spre Cernăuţi, iar joi, 9 octombrie 1879, s-a îndreptat spre necunoscuta şi mult râvnita capitală a muzicii europene.

Ciprian Porumbescu

            Viena, nu era ca Cernăuţiul, un târg de provincie, transformat în capitala unui ducat periferic, cu o populaţie pestriţă, cu o universitate în curs de organizare şi câteva asociaţii culturale de tip occidental, în care, aici, la porţile Orientului, predominau festinele bahice, ci o capitală imperilă, o metropolă impunătoare, unul dintre cele mai importante centre culturale, edilitare, politice, economice ale Europei Apusene, cu instituţii academice de prestigiu, cu operă, universitate, conservator, teatru, cu artişti de marcă, cu monumente arhitectonice numeroase şi impunătoare, cu parcuri pitoreşti, cu un trecut istoirc bogat şi zbuciumat, ce putea ispiti şi instrui pe un tânăr sensibil şi receptiv la frumos şi cultură, cum era, printre mulţi alţii şi Ciprian Porumbescu.

În acest important port danubian, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, s-a cristalizat şi s-a impus, pe plan european, şcoala componistică clasică, reprezentată de Frantz Ioseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwing von Beethoven, iar în momentul sosirii îndrăgostitului de la Stupca trona, în viaţa artistică vieneză, dinastia Strauss, prin cei trei fraţi, compozitori şi dirijori; Johann, supranumit şi “regele valsului”, Joseph şi Eduard, ce va apărea, în corespondenţa lui Ciprian Porumbescu, sub numele de “frumosul Edi”.

Descinzând în gara strălucitei metropole a muzicii, îndrăgostitul din Carpaţi poposeşte, pentru moment, în apartamentul pictorului Epaminonda Bucevschi de pe Corneliusgasse, fiul preotului ortodox din Ilişeşti, Dimitrie Bucevschi.

La numai câteva zile de la sosirea sa în oraşul valsului [la 13 octombrie 1879], Ciprian scria celor de acasă:

La Viena

 “Vreau să vă comunic că locuiesc foarte elegant. Bucevschi e foarte bine aranjat, are mobilă frumoasă şi o mulţime de bibelouri scumpe.

Abia aici constaţi ce talent mare are acest om. Prin colţuri se află o mulţime de modele, între altele şi o imagine, în mărime naturală, acoperită cu pânză, căreia puteai să-i dai poziţiile cele mai variate şi de care mă sperii totdeauna când trec pe lângă ea.

Ieri a venit domnişoara Josefina, o cusătoreasă, care serveşte de model atât la Academie, cât şi lui Epaminonda. Am, deci, ocazia să admir minunata figură a acestei fete. E o tânără slovacă din Hardişul unguresc”[2].

Ciprian Porumbescu nu a fost nici primul, nici ultimul june român ce a venit aici la studii şi a lăsat numeroase impresii şi mărturii despre strălucita aşezare danubiană.

Din negura istoriei bimilenare a acestui important centru cultural european, se conturează silueta călăreţilor daci, Ala Prima Ulpia Dacorum, unitatea ce străjuia una dintre intrările străvechiului castru numit Vindobona, pe când aparţinea provinciei romane Nordicum.

De atunci, rând pe rând, printre secole, numeroşi locuitori ai spaţiului carpatin au lăsat urme documentare şi afective. Prin veacul al XV-lea, mulţi negustori se aprovizionau cu mărfuri de la Viena. Tineri ca Johanes Petru Olahus, mergeau, să înveţe la Universitatea din Viena. Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul şi-au aflat loc de refugiu tot aici, îm timp ce domnitorii: Ştefan Cantacuzino[3] şi Gheorghe Duca au sprijinit pe vienezi în timpul asediului turcesc din 1683 etc.

Mai numeroase sunt mărturiile lăsate de românii ce au studiat, s-au afirmat în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii, ori numai au vizitat, în secolul al XIX-lea, sălile de spectacole, cafenelele, restaurantele, cum sunt; Troidl de pe Wollyeile sau Obermaiyer, Praterul, Schönbrunn, Universitatea, Opera muzeele, catedralele, palatele, statuile, cum e cea ecvestră a prinţului Eugeniu de Savoia etc.etc.

De la ei au rămas mărtuirii nu numa despre instituţii de cultură, monumentele sau parcurile celebre, ci şi despre ospitalitatea, onestitatea şi obşteasca vieţuire veselă şi fericită a vienezilor.

Studentul Ciprian Porumbescu, care a sosit la Viena cu exact zece ani în urma lui Mihai Eminescu, prin numeroasele sale epistole, transmise la Stupca şi altunde, a consemnat multe aspecte, impresii şi informaţii ce abia acum[4] vin să întregească imaginea Vienei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi rolul metropolei danubiene în pregătirea, formarea unor intelectuali şi artişti, a unor tineri români, pentru a extinde civilizaţia Europei apusene până dincolo de Porţile Orientului.

Neavând cine să-l ghideze, tânărul bucovinan, ce cunoştea bine limba germană, a fost nevoit să facă, de unul singur, cei dintâi paşi pe străzile capitalei imperiale. De la primul contact a fost intimidat şi copleşit de ceea ce a întâlnit în cale.

“Am văzut, nota Ciprian, un edificiu mai frumos decât altul, cum sunt: Palatul Politehnicii, Biserica Sf. Carol, cu cele două turnuri uriaşe acoperite cu figuri în basorelief, clădirea Filarmonicii ce străluceşte în aur şi splendoare şi unde se află şi Conservatorul, Palatul Artiştilor, Academia Artelor Frumoase, minunata biserică Sf. Elisabeta, Opera şi alte construcţii noi, neterminate încă.

Muzeele Curţii Imperiale sunt minunate, ca şi Palatul Justiţiei. Palatul Parlamentului, Primăria cea nouă şi Universitatea ce nouă.

Trecând prin Piaţa Palatului imperial, am văzut două statui foarte frumoase, ale arhiducelui Carol şi prinţului Eugeniu… Am trecut prin curţile Palatului Imperial…

După aceea, am ajuns pe Graben, unde am văzut încântătorul palat al lui Haas şi fiii săi. Am intrat, apoi, în Schillerstrasse, unde sunt atât de multe redacţii de ziare şi, după aceea, într-un labirint de străzi, încât n-am mai putut să mă orientez.

Rătăcind, am ajuns pe cheiul Franz Iosef. Am descoperit celebrul hotel Metropol, unde a descins Bismarck, baia Diana, canalul Dunării şi altele.

Între timp, s-a înserat şi a trebuit să mă întorc acasă.

Însă cum? Şi încotro? Puteţi să vă închipuiţi cât am rătăcit! Două ore întregi m-am plimbat până, în fine, am ajuns acasă, fireşte, foarte obosit”[5].

A doua zi, junele bucovinean a purces să-şi caute prietenii şi cunoştinţele ce studiau la Viena şi, călăuzit de unul dintre ei, s-a îndreptat spre clădirea Universităţii vechi, pentru a se informa în legătură cu înscrierea sa la istorie-geografie.

“Acolo, mişunau studenţii de toate naţionalităţile, cu panglici de diferite culori. Aud vorbindu-se nemţeşte, ungureşte, româneşte, franţuzeşte, în cehă, croată etc. etc.”[6].

În această forfotă poliglotă s-a întâlnit cu Filipovici şi Verenca şi, după ce şi-a “cumpărat broşura cuprinzând cursurile universitare”, a plecat spre casă foarte obosit.

La întoarcere, trecând prin cea mai importantă arteră comercială a Vienei, Körntnerstrasse, cu magazine de tot felul, Ciprian a fost impresionat de splendoarea, varietatea şi mărimea vitrinelor.

“Au geamuri, nu mint, înalte de zece-cinsprezece stânjeni, într-un cuvânt, o splendoare pe care nu am cuvinte să o descriu”[7].

Şi acum, după mai bine de o sută douăzeci de ani, Körntnerstrasse a rămas aceeaşi principală arteră comercială şi de agrement pentru vienez şi străini, ce impresionează prin multitudinea, varietatea şi bogăţia vitrinelor, a magazinelor, cofetăriilor, restaurantelor, rotiseriilor, hotelurilor, a localurilor de distracţii, prin puzderia diversă şi originală a reclamelor luminoase de toate mărimile, expuse pe orizontal şi vertical, într-o baie de neon, luminând-o a giorno.

Devenită pietonală, Körntnerstrasse are amenajate şi spaţii verzi cu bănci, unde, la umbra copacilor, te poţi odihni, medita, citi ziarul, sporovăi sau îţi poţi face socotelile în vederea procurării cumpărăturilor ce ţi-au mai rămas de făcut.

Se pare că în această perioadă, pentru a-şi asigura cât mai rapid o existenţă autonomă şi pentru a îndepărta din graţiile Bertei pe juncherul Fritz Kipper, care îi făcea curte, la sfatul lui Franini, Ciprian se gândea să dea un examen de admitere la şcoala de ofiţeri.

Cu ajutorul domnişoarei Josefina Scherrer şi a prietenilor, Ciprian a reuşit să se mute într-o cameră mobilată, unde i se serveşte zilnic şi câte o cafea cam diluată, însă multă, însoţită de o franzelă, pentru care plătea, în plus, câte zece crăiţari de fiecare dată..

După cafea cânta la pian. La 20 noiembrie 1879 ajunsese cu exerciţiile la gamele terţine, executând din sonatele lui Muzio Clemeti şi studiile lui Bertini.

Prima gazdă vieneză a lui Ciprian a fost situată în IV. Muhlgasse, nr. 5, unde-l vom găsi locuind în decembrie 1879, în februarie 1880 şi pe care o va vizita adesea, după ce s-a mutat în altă parte.

Neavând destui florini şi toate actele necesare completării dosarului de înscriere la Universitate şi Conservator, la 14 noiembrie 1879, Ciprian cere lui Iraclie să-i trimită certificatul de cetăţean austriac, “şi testemoniul de paupertate, asemenea şi doisprezece florin pentru taxe la Conservator şi cinci florini pentru cursul de pian, care-mi trebuiesc numaidecât…

Oare să nu alătur acestea petiţiei mele către Landesausschuss şi Schulschein, la Conservator?

Tare mi-ar părea bine dacă mi-ai stiliza o cerere, căci eu nu ştiu cum se face.

Condiţiile sunt: 1. Să fiu bucovinean, 2. Atestatele de colocvii şi seminare (care le am din Cernăuţi), 3. Certificatul de paupertate”[8].

În zilele următoare, Ciprian s-a înscris ca student în anul al III-lea al Facultăţii de Filozofie, secţia istorie-geografie şi a frecventat, ca “ascultător extraordinar”, cursurile şi exerciţiile practice de la Conservator.

Mai ales, mult visatul Konservatorium für Musik und darstellende Kunst l-a impresionat profund, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată Mărioarei.

“Când ajungi la etajul al II-lea, în coridor, tot interiorul este foarte elegant, cu covoare ca să nu se facă zgomote, deci, când ajungi sus, ai impresia că eşti în altă lume.

Aici auzi un pian, dincolo o vioară, canto, aici trompete, colo trilurile unei fete, dincolo gânguritul unui tenor îndrăgostit. Cineva trage din arcuş sunete atât de dulci, tăiate dintr-o dată de o trâmbiţă disperată ca şi cum ar suna pentru Judecata de Apoi.

În toate părţile se zdrăngăne la pian. Îţi spun sincer, te crezi nebun!”[9].

Problemele de teorie muzicală l-au preocupat pe studentul Porumbescu în aşa măsură încât putea să dea consultaţii competente şi altor cunăscători în materie.

Întrebat de pastorul Gorgon în ce mod se predă disciplina muzicală ce studia îmbinarea vocilor, la Universitate şi Conservator, Ciprian îi răspunde, prin intermediul Mărioarei, că sunt folosite procedee diferite, în funcţie de profesor.

Gustav Nottebohm, autor a mai multor studii despre Beethoven, îşi începe cursul “cu imitaţia, trece la fugă simplă şi abia apoi la contrapunct dublu şi la fuga cu mai multe subiecte.

La Conservator, dimpotrivă, se începe cu invenţiuni la patru voci şi cu figuraţia liberă, ceea ce se predă, de fapt, la cursul de armonie, repetându-se şi dezvoltându-se mai pe larg, la cursul de contrapunct. Apoi se trece la contrapunctul simplu şi cel dublu, la octavă, la imitaţie, fuga simplă, apoi contrapunct triplu şi cvadublu, fuga cu mai multe subiecte şi canon.

La compoziţie se începe cu studiul formelor muzicale, analiza lucrărilor clasice, compoziţii practice pentru pian, orgă, instrumente de coarde, canto, solo şi cor şi abia la sfârşit instrumentaţia, compoziţia practică pentru orchestră şi interpretarea partiturilor.

Când ştii toate astea şi pentru aceasta îţi trebuie trei-patru ani, devii compozitor complet, nu mai ai nevoie nici de teologie, nici de filozofie”[10], îşi încheia Ciprian scrisoarea glumind.

Cele două institutii de învăţământ superior vienez, pe care le frecventa Ciprian Porumbescu îi ocupa aproape tot timpul, încât nu mai avea vreme, ca la Cernăuţi, să piardă nopţile cu festinuri bahice, prin diverse localuri.

Când nu era la Universitate în fiecare dimineaţă, uneori şi după masa de prânz, studentul bucovinean se instruia la Conservator. Participa la cursuri, studia, exersa la pian, discuta, în pauze, cu noii săi colegi şi, mai ales, colege, era încântat de atmosfera camaraderească, cordială a vieţii academice pe care o trăia. Despre toate acestea Ciprian scria:

“Apoi, spre ora douăsprezece şi un sfert, ies o mulţime de fete, printre care şi unele frumoase, toate vesele, surâzătoare, zburdalnice şi îndrăzneţe. Ele cred că dacă sunt viitoare artiste pot renunţa la modestia caracteristică fetelor.

Multe din ele au cursuri până la orele două şi atunci mănâncă pe coridor. Fiecare scoate câte o franzelă sau cozonac, pâine cu unt sau altceva şi se plimbă. Noi, desigur cu ele până la înapoierea în săli, unde începem, din nou, zornăiala.

La două ieşi flămând ca un câine şi eşti bucros că poţi să mergi undeva ca să mănânci.

În grupa mea sunt doi studenţi de la Universitate, ceilalţi sunt un fel de amestecătură, printre care şi tânărul Hellmersberger, violoncelist, dar încolo nu-i nimic de capul lui, prost botă.

Apoi mai sunt doi fagotişti, tot nişte exemplare rare. De toţi suntem unsprezece.

La orele două am plecat la masă. Am condus-o, din nou, pe Mina Hauber, a mea, până la podul Elisabeta, i-am urat poftă bună şi ne-am spus la revedere.

Aceasta e o fată din clasa de pian şi canto. Cântă minunat la pian şi din gură şi nu e deloc urâtă. Mie îmi place pentru că poartă părul împletit în două cozi, e zveltă, blondă, sinceră. Încolo nu-i nimic de capul ei.

Tu trebuie să ştii că la Conservator faci uşor cunoştinţe şi prietenii, căci toţi urmăresc acelaşi scop, anume: însuşirea culturii muzicale şi muzica nivelează toate diferenţele sociale, ce ridică barierele impuse de etichetă.

Se crează anumite relaţii colegiale, explica Ciprian Mărioarei, ce şterg până şi deosebirea de sex. Cu Mina, de exemlu, am fost azi, abia a doua oară împreună, sunt însă cu ea familiar ca şi cu tine, discutăm în mod absolut degajat, bineînţeles, absolut numai despre muzică, facem glume proaste pe socoteala profesorilor noştri etc., însă nici nu ne trece prin cap să ne facem gânduri din faptul că ea este fată şi eu băiat sau, să ne întrebăm cum ne chiamă, aşa ceva nu există.

Numele ei l-am aflat de la un coleg, ea pe al meu nu-l ştie încă.

De ce o conduc mereu până la podul Elisabeta? Acesta se află la o distanţă de Conservator ca de la casa noastră până în ogradă! De ce? Nu aşi putea să-ţi răspund!

Când m-am despărţit de ea la pod, m-a întrebat:

- Unde mergeţi?

- La masă!

- Da? Unde mâncaţi?

- În strada Wollyeille!

- A, în acest caz, drumurile noastre se despart, eu merg spre Josefsstrase, adio, vă doresc poftă bună!

- Adio! I-am strâns mâna şi cu asta s-a terminat…

Prânzul meu a durat până la orele trei şi era compus dintr-o supă şi un rostbeef cu cartofi. La trei, din nou la Conservator până la patru, unde exersăm la pian”[11], aşa se încheie o zi obişnuită a studentului Ciprian Porumbescu.

Cercetând Schulschein-ul [Certificatul de şcolarizare] studentului Ciprian Porumbescu, din anul I, anul academic 1879-1880, eliberat de Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, al Societăţii prietenii muzicii, din Viena, aflăm că tânărul bucovinean a frecventat cursurile din octombrie până în iunie.

Specialitatea principală studiată a fost armonia, pe care o preda profesorul Anton Bruckner, unul dintre cei mai străluciţi simfonişti din istoria muzicii, iar obiectele secundare studiate au fost: pianul şi şcoala de cor [Chorschule] îndrumat de profesorul Landskron şi exerciţii de cor [Chorübung] cu profesorul Furstenberger.

Din aceleaşi izvoare documentare mai resultă că Ciprian a plătit o taxă de înscriere de şase florini şi câte doisprezece florini pentru frecveţa pe lunile: octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie şi mai.

Rubricile Taxa de examen şi Taxa anuală sunt barate. Studentul Ciprian Porumbescu e declarat ca fiind ““pe jumătate scutit”” pe baza actului de paupertate.

La Univeritate, de obicei, mergea dimineaţa şi după amiaza, atunci când erau programate cursurile ce-l interesau, sau cele care îi completau cunoştinţele muzicale.

În după amiaza zilei de 20 noiembrie 1879, aflăm că Ciprian a participat la cursul de istorie, ţinut de Zeusberg şi la altul de istoria muzicii, a cărui titular era celebrul critic muzical Eduard Hanslick.

Profesorul de estetică a Universităţii din Viena nu l-a entuziasmat pe junele bucovinean nici prin calităţile sale didactice, nici prin cele fizice. Eduard Hanslick, consemna Ciprian, este “un omuleţ mic, gras, neînsemnat, seamănă puţin cu Miculi. Predă plictisitor, căci citeşte cursul şi când spune ceva, fără să se uite în hârtiile lui, de obicei, se poticneşte şi nu scoate o frază ca lumea.

Astăzi a vorbit despre Weber, cum a compus Euryanthe, Preciosa şi Freischütz”[12].

În unele etape de vârf, Ciprian studia muzica organizat, până la şapte ore pe zi, de-i “zbârnâia capul de sunete şi armonii”, cum singur o mărturiseşte.

Seara, de multe ori, mergea la România jună, unde făcea repetiţii cu orchestra şi grupul vocal, deoarece pregătea câte un spectacol pentru fiecare eveniment ce se ivea în viaţa cuoscutei asociaţii a studenţilor români din Viena.

La acestea se mai adăuga şi frecventarea a numeroase săli de spectacole unde aveau loc concerte de operă, operetă, piese de teatru, în interpretarea unor artişti austrieci sau străini.

Împins ce dorinţa de a cunoaşte, studentul Ciprian Porumbescu nu uita să cerceteze, îndeaproape, viaţa culturală vieneză, muzeele, oamenii, strada cu forfota ei etc.

Primii fulgi de zăpadă, din noienbrie 1879, ce se abătuseră asupra oraşului, îl fac să viseze la iernile stupcane.

“Da, la noi ninge cumsecade, scria Mărioarei, dar crezi tu că oamenii lasă zăpada în pace să se facă pârtie bună ca să te poţi da cu sania? Da de unde! Se curăţă tot, până la ultimul fulg şi se aruncă în canalele Vienei şi în Dunăre”.

La numai câteva zile de la sosirea sa în oraşul valsului [13 octombrie 1879], Ciprian scria celor de acasă:

“Au nişte pluguri de zăpadă, un suport mare de vreo douăzeci-treizeci lopeţele, pe două rânduri. La acest plug se înhamă câte patru cai şi adună zăpada în grămezi, pe care, apoi, o transportă cu nişte căruţe foarte mari. Şi aceasta se întâmplă simultan pe toate străzile importante.

Îţi închipui de câte căruţe şi cai e nevoie şi câţi bani costă treaba asta!

Afară de aceasta, mai lucrează sute de oameni care adună cu lopata şi care mătură caldarâmul şi fiecare are câte şaizeci-optzeci cruceri zilnic! Toate acestea le execută Societatea de transporturi urbane.

Costă mii de florini şi biata comună trebuie să suporte cheltuielele, de fapt proprietarii de case, căci costul se înglobează în taxe.

Treaba aceasta e mai amuzantă la tramvai. Îndată ce ninge, doi oameni merg de-a lungul şinelor şi unul are o roabă plină cu sare, sare amestecată cu grafit, ca să nu fie comestibilă, celălalt presară sare pe şine şi imediat se topeşte zăpada şi continuă a se topi atât timp cât ninge.

Acuma, gândeşte-te cât costă asta!

Dacă nu s-ar turna, ar trebui să se întrerupă circulaţia, deoarece şinele s-ar astupa cu zăpadă şi vagoanele s-ar împotmoli.

Îţi spun, aici zăpada nu e o binefacere ca la noi, pentru semănăturile de iarnă!”[13].

Dacă iniţiativa de dezăpezire a edililor vienezi nu l-a încântat pe Ciprian, în schimb, îl destinde ţinuta de iarnă a locuitorilor Vienei.

“Doamnele poartă pălării din cele mai extravagante. Apoi au şi nişte mantale rotunde, în care se învelesc tocmai ca porcarii noştri într-un ţol. Unora le şade bine, altele arată ca nişte sperietori!”[14].

Pentru a fi mai sugestiv, Ciprian desenează o femeie îmbrăcată cu o asemenea haină de iarnă.

Concomitent cu audierea cursurilor de la Universitate şi Conservator, studentul român îşi completează cultura muzicală şi pe cea generală, frecventând spectacolele de teatru, operă ale stagiunii 1879-1880, precum şi concertele ce aveau loc cu ocazia unor sărbători religioase, în diverse capele, biserici şi catedrale din Viena.

Un reazem material şi moral de nădejde, în toată perioada studiilor veneze, a fost prietenul său mai mare, Epaminonda Bucevschi. Într-o scrisoare, Ciprian i-o mărturiseşte direct:

“Eu mă adresez, ca de obicei, dumitale întotdeauna când îmi merge rău şi am avut norocul şi mângâierea să plec de la dumneata liniştit!”[15].

Ilişeşteanul Epaminonda Bucevschi, care cu zece ani în urmă a răspuns setei de cunoaştere a luceafărului poeziei române, însoţindu-l prin muzeele şi galeriile de artă ale Vienei, sau ajutându-l să organizeze festiv Serbarea de la Putna, îl sprijină, cu aceeaşi devoţiune, şi pe artistul de la Stupca.

Casa pictorului bucovinean era deschisă întotdeauna prietenului său mai tânăr, Ciprian. Aici, fiul preotului ortodox din Stupca găsea o părticică din ceea ce lăsase acasă, o vorbă de alinare, un sfat frăţesc.

Aşa că nu e de mirare când, într-o scrisoare, el mărturisea că “merg la Epaminonda şi beau cafeau cu el”[16], uneori îi găsim marcată prezenţa de mai multe ori pe zi.

Prin intermediul pictorului Bucevschi, Ciprian a cunoscut numeroşi români stabiliţi în capitala imperială, cum e cazul lui Sava, prieten cu Iraclie Porumbescu.

Pictorul îl introduce pe mai tânărul său compatriot în viaţa artistică, mondenă a metropolei, merg împreună la concerte dirijate de Johann sau Eduard Strauss şi alţi artişti de marcă ai vremii, asistă la diverse reprezentaţii dramatce, la Operă, la balul artiştilor de la Albrecht Dürer-Verein, la unele sindrofii familiare, la onomastica “duduiei Josefina” şi în multe alte locuri.

Participând la un concert dirijat de unul din fraţii Strauss, într-o lojă cu familia Amselberg, din anturajul pictorului Bucevschi, Ciprian remarca:

“M-am amuzat foarte mult, Strauss a cântat răpitor, adică orchestra lui. El ţopăia mereu, ca o păpuşă de cauciuc, dirijează cam în genul unui învârtitor de aluat, totuşi foarte bine.

Cel mai mult mi-a plăcut un marş de concert pentru harpă şi orchestră şi Danse macabre de S. Saëns. O instrumentaţie extrordinară. Vezi şi auzi, parcă, clămpănitul scheletelor şi gemetele înfricoşătoare”[17].

La un alt concert, Ciprian a remarcat “pe soţia lui Strauss şi pe sora sa, amândouă foarte urâte”[18].

Între compozitorul şi dirijorul Strauss, ce-şi avea propria-i orchestră, şi bucovinenii Ciprian şi Iarcle Porumbescu au avut loc contacte directe, prieteneşti, marcate de vizitele făcute de studentul român şi de schimbul de mesaje, dintre artistul vienez şi preotul de la Stupca.

“Odată, înainte de 1 martie 1880, povestea Ciprian, când am fost la Strauss, după un bal, de mi-am luat partitura… mi-a oferit cărţi de liberă intrare la concertele sale”[19] şi după ce a citit scrisoarea primită de la părintele Iraclie Porumbescu, bucurându-se, “sălta şvăbucul ca un ţap pe lângă clavir”[20] şi exclama entuziasmat:

“- O, ce frumos! O adevărată surpriză, prezintă, din partea mea, tatălui dumitale, cele mai bune gânduri şi o amintire statornică!

Aşadar, la dumneavoastră se vorbeşte nemţeşte! Un preot, acest stil epistolar este, pentru mine, o plăcere!…”[21].

Compozitorul vienez, care, de regulă, nu a acceptat să interpreteze valsuri străine cu orchestra sa, a  făcut o abatere, incluzând, în programul balului Asociaţei Albrecht Dürer, din 1880, valsul lui Ciprian Porumbescu Florile dalbe, ce se va numi, mai apoi, Camelii, dedicat Theresei Ed. Kaunitz, patroana petrecerii tinerilor. Acceptarea conjuncturală constituie un semn de preţuire a talentului junelui compozitor român, venit din partea unei somităţi de talie europeană.

Setea de a cunoaşte şi dorinţa de a fi la curent cu tot ce-i nou şi valoros îl mână, într-una din zile, la Teatrul Karl, unde se  prezenta cea mai recentă lucrare a lui Franz Suppé, opereta Dona Juanita, dirijată de autor.

După acordurile finale, povesteşte Ciprian, plin de admiraţie, “omuleţul acesta mititel a primit cununi uriaşe, spectacolul dându-se tocmai în beneficiul lui”[22].

Sălile de concert şi cele ale teatrelor vieneze erau des frecventate de junele dornic să se cultive. Pe Ciprian îl aflăm, rând pe rând,  la teatrul Am der Wien, la Academia de Canto, unde asistă la montajul dramatic Din patria noastră, la Operă, unde-l entuziasmează Hughenoţii de Giacomo Meyerbeer.

Plăcându-i foarte mult piesa Croitoreasa, merge şi a treia oară pentru a o vedea. Tot acum, Ciprian mai asistă la prezentarea operei Faust de Charles Françcois Gunod, având ca interpreţi pe: Ehun în rolul Margaretei, care a cântat minunat, Walter în rolul lui Faust şi Meyersoffer în rolul lui Mefisto.

Asistând la desfăşurarea scenică a două opere: Siegfrid şi Amurgul zeilor, ultimile părţi ale tetralogiei Inelul Nibelungilor, în care creatorul dramei muzicale, Richard Wagner, realizează o sinteză între muzică şi poezie, iar conflictul dramatic, scenografic şi efectele de lumină, îl determină pe studentul Porumbescu să uite de sine, să nu mai ştie pe ce lume se află, “ai putea fi omorât fără să-ţi dai seama că te desparţi de viaţă, remarca junele stupcan.

Niciodată n-am auzit ceva aşa de extraordinar. Şi, la naiba, am ascultat destulă muzică bună până acuma!”[23].

Nepricepându-se la modă, Ciprian îşi informa surioara cu aspecte trepidante ale vieţii din metropola danubiană, ce o trăia în aşteptarea primăverii lui 1880.

Pentru a realiza o imagine cât mai veridică, studentul român foloseşte, ca în neorealismul italian, alăturarea unor scene surprinse pe când umbla haihui pe străzile Vienei.

În Prater, “zilnic, mica arhiducesă Valeria, însoţită de o doamnă de onoare şi de perceptorul ei, un preot, culege floricele, ţopăie, se bucură şi se zbenguieşte ca orice copil obişnuit…

Pe numeroasele şi nesfârşitele alei se defilează, în impresionante torente umane, pe mai multe şiruri, formate din echipaje de tot soiul, cu unul, cu doi, cu trei, cu patru cai. Se plimbă călăreţi şi călăreţe cu şi fără însoţitor călare, având şei minunate puse pe şi mai minunaţi bidivii. Te apucă ameţeala.

Praterul cârnaţilor, unde tânăr şi bătrân se bucură, laolaltă, de galopul căluşeilor, de teatrul de păpuşi, tiruri, panorame, hipodrom etc. etc.

Ar trebui să povestesc fără a mai termina vreo dată pentru a-ţi oferi o palidă imagine a vieţii, care se desfăşoară, acuma, la Viena, sub ochii mei!”[24].

Cu toate că metropola imperială îi oferea cele mai numeroase atracţii instructive şi desfătări de tot felul, junele român, retrăgându-se în intimitatea garsonierei sale, era sfâşiat de dorul după meleagurile stupcane şi îşi orna interiorul cu simboluri ce-i aduceau aminte de casă.

Mărioara obişnuia ca, în pachetele cu primeneli şi cu de ale gurii, ce i le trimitea cu regularitate, să pună şi câte un buchet de flori culese din grădină.

Dorul de ţară se manifesta cu intensitate şi delicateţe, prin grija ce o acorda acestor mici şi preţioase simboluri. “Nu mă vei crede dacă îţi spun că mai am buchetul precedent în pahar şi că este încă destul de frumos?

Bietele floricele se ţin cât pot, ca şi cum ar şti cât mi-e de dor de casă şi-mi povestesc, zilnic, despre frumuseţile sătucului nostru. Cu duioşie mă uit, atunci, la ele, le miros, le sărut şi trimit o mie de salutări celor dragi”[25].

Cheltuindu-şi puţinii bani ce-i primise de la Stupca, încă de la începutul şederii sala la Viena, în intervalul dintre două colete, Ciprian era încolţit de foame şi atunci devenea trist, fără chef, descurajat, visând la ceea ce-i lipsea.

“Nu vă puteţi închipui ce binefacere e aceea dacă poţi bea dimineaţa o cafea cu franzelă. De abea acuma cunosc diferenţa între o dimineaţă cu dejun şi una fără.

Astăzi, parcă-s cu totul un alt om, voios şi plin de dragoste pentru ocupăciunile mele îndătinate, pe când în celelalte zile umblam trist şi supărat, că nemică nu-l descurajează pe om aşa ca foamea. Până la sfârşitul lunii acesteia voi avea să plătesc pentru micul dejun 1 florin şi 70 de crăiţari”[26].

Lunganul, de circa doi metri, datorită galopului zilnic de la Conservator la Universitate şi aiurea, flămânzea repede şi avea nevoie de mai multă hrană decăt cea pe care şi-o procura din modestele sume primite de la Iraclie.

Aşa că nu e de mirare când la cină devora tacticos o halcă de friptură de gâscă se simţea “domn” [pani], iar după un ospăţ îmbelşugat cu cârnaţi şi varză acră trimise de la Stupca, glumind, scria:

“Dumnezeu să-ţi dea sănătate, surioară, şi cârnaţi de două ori mai lungi şi o tobă mare cât pustiul Saharei”[27].

Semnele bolii sale de piept, în acest prim an de studii la Viena, sunt mai puţin simţite de Ciprian, poate, şi din lipsa unor escapade bahice şi petreceri până în zori, prin diverse cârciumi sau restaurante, cum se întâmpla la Cernăuţi.

[Capitol din monografia: Paul Leu, Martirul Inimii, ediţia a II-a revăzută si adaugită, în curs de redactare]

Paul Leu