Familia Paul Leu

Cântecul tricolorului, de Ciprian Porumbescu, a fost imaginat la Cermăuţi, la scurt timp după ce Mihail Kogălniceanu, la Bucureşti, a declarat, în parlament, independenţa României şi război Imperiului Otoman,

Liderul organizaţiei studenţeşti Arboroasa, solidarizându-se cu lupta şi aspiraţiile istorice ale românilor de pretutindeni a simţit nevoia să exprime, melodic, starea de spirit a momentului, pentru a mobiliza sub faldurile tricolorului pe fraţii neliber.

Semnificativ în acest sens e faptul că prima jertfă din Războiul de Independenţă, de la 1877, este un bucovinean.

Datorită evenimentilor istorice cruciale, în mintea și sufletul artistului cetăţean a început a se cristaliza un text literar şi muzical închinat culorilor stindardului românilor de pretutindeni, ce a fost difuzat, începând din 6-18 februarie 1880, în următoarea formă:

Trei culori cunosc pe lume

Ce le ţin de-un sfânt odor.

Sunt culor de-un vechi renume

Suveniri de-un brav popor.

Roşu-i focul ce-mi străbate

Inima-mi plină de dor

Pentru sânta libertate

Şi al patriei amor.

Auriu ca mândru soare

Fi-va-l nostru viitor

Pururea-n eternă floare

Şi cu luci netrecător.

Iar albastrul e credinţa

Pentru naţiea ce-o nutrim,

Credincioşi, fără schimbare,

Pân-la moarte o să fim.

Pân-pe cer şi cât în lume

Vor fi aste trei culori,

Vom avea un valnic nume

Şi un falnic viitor.

Iar când, fraţilor m-oi duce,

De la voi şi-oi fi să mor,

Pe mormânt, atunci, să-mi puneţi

Mândru nostru tricolor!”[1].

Textul literar-muzical, mai sus prezentat, este un imn de slavă, ce preamăreşte culorile drapelului de stat  al României dintotdeauna, este uşor de memorat şi intonat, străbătut fiind de un puternic suflu eroic, patriotic şi se încheie cu crezul şi testamentul politic al autorului, cate-i va străjui locul de veci.

Versurile imnului creat de Porumbescu sunt grele de sensuri simbolice. Roşul semnifică aspiraţiile de unitate naţională şi libertate a etniei române, dublat de ataşamentul artistului la cauza comună. Galbenul exprimă dorinţa compozitorului de a vedea România puternică, bogată, strălucind asemenea soarelui printre celelalte surori de gintă latină, iar albastrul simbolizează credinţa sa într-un viitor măreţ al tuturor românilor strâns uniţi în jurul faldurilor patriei mume.

În strofa finală, Ciprian Porumbescu îşi defineşte crezul său artistic, idealul şi sensul întregii sale existenţe umane şi activităţi creatoare, declarându-se cu trup şi suflet alături de spiritul şi lupta poporului din care face parte.

Ultima strofă, în care parcă-şi presimte apropiatul sfârşit accelerat de ftizie, are un ton solemn, de testament artistic şi social, ce-l lasă compozitorul cetățean Ciprian Porumbescu urmaşilor, urmaşilor săi.

De îndată ce a fost tipărită, compoziţia a continuat, ca şi manuscrisul, să se răspândească printre şi cu ajutorul tinerilor din România jună, ce-au cântat-o, dirijată de autor, la diverse întruniri, petreceri intime, serbări, serate muzicale şi chefuri în aer liber.

Răspândirea Cântecului tricolorului a continuat să se facă prin intermediul corurilor şcolare, a asociaţilor muzicale de amatori, din diverse oraşe şi sate, conduse de intelectualii ce-şi făcuseră studiile la Viena, apoi a fost preluată de profesionişti din ţinuturile locuite de români.

Imnul nu a lipsit, la sfârşitul secolului al XIX-lea, nici din repertoriul corurilor ce cântau la tradiţionalele manifestări de arminden, sau la maialuri şi nu a lipsesc nici de la serbările şcolare şi de tineret până la invadarea României de Armata Roșie.

Armonizarea pentru cor mixt a fost făcută, încă de la începutul secolului al XX-lea, de D. G. Kiriac şi Gh. Dima, fiind inclus în programele corurilor profesionoste [Carmen] şi a manifestărilor străjerești.

Expresivitatea liniei melodice, dublată de intensitatea sentimentelor patriotice, condensate în versurile lui Porumbescu, constituie secretul prospeţimii şi tinereţei bătrânului imn cântat şi explică marea lui răspândire prin intermediul formaţiilor de prestigiu, a discurilor, a posturilor de radio interbelice etc.

Compoziţia creată de artistul cetăţean a continuat să aibă un rol mobilizator asupra locuitorilor din spaţiu carpato-danubiano-pontic şi în secolul al XX-lea.

La Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti, Cântecul tricolorului devenit Tricolorul, ca şi Imnul Unirii, devenit Pe-al nostru steag, au îmbărbătat, în momente de cumpănă, pe luptătorii din tranşeie şi pe cei din spatele frontului pentru a rezista şi înfrânge expansiunea germană, iar în sunetele lor s-a înfăptuit România Mare.

După realizarea întregirii naţionale, poporul român a continuat, ca şi în etapele istorice precedente, să fie agresat de hegemonismul seminţiilor “străine care îl încongiură şi îi ameninţă pe tot momentul cu peirea clădirii ce şi-a făcut”[2], după cum remarca M. Eminescu, încă din 1871.

Dictatul de la Viena, pactul Ribentrop-Molotov şi ultimatumul data de Uniunea Sovietică, în noaptea de 26 iunie 1940, au dus la amputarea părţii de nord a Transilvaniei, la răpirea Basarabiei, a două judeţe din Bucovina şi a ţinutului Herţei.

În aceste momente, când România Mare la care a visat Ciprian Porumbescu şi generaţia sa, era grav mutilată de raptul provocat arbitrar de pretendenţii la hegemonia mondială a lui I. V. Stalin, compoziţiile porumbesciene gemeau în sufletele desnădăjduite ale fiilor meamului greu încercaţi, sădeau, ca şi atunci când au fost create, îndemnuri la unitate, solidaritate şi luptă pentru refacerea României, încrederea în viitor.

Melodiile artistului cetăţean, transformate în marşuri de îmbărbătare, au mângâiat, deopotrivă, pe refugiaţii şi deportaţii din provinciile româneşti cotropite, pe cei ce au avut neşansa să rămână sub ocupaţie străină, pe combatanţii ce se pregăteau să plece pe fronturile celui de al doilea război mondial pentru reîntregirea ţării.

Cântecele şoptite sau răspicate cu voce plină alinau chinurile, trezeau speranţe şi mângâiau sufletele celor căzuţi în robia totalitarismului şi fanatismului stalinist sau hortist, îmbărbătau pe cei ce se aflau prizonieri în lagărele sovietice, deoarece exprimau atitudini coletive perene.

Cele mai rezistente compoziţii ale lui Ciprian s-au identificat, în mai multe etape istorice, cu vrerea dintotdeauna a românilor de pretutindeni, fiind nişte simboluri coletive. Poate și din această cauză, Ion Ilirscu și a lui ceată de neocomuniști l-au înlocuit din funcția de Imn de Stat al țării.

Pornind de la ideea că un popor fără memorie nu poate fi liber, Ciprian Porumbescu a evocat, cu insistenţă, în compoziţiile sale devenite simboluri colective [Altarul mănăstirii Putna, Tabăra română, Peneş Curcanul, Sergentul, Hai române, Cântecul gintei latine etc.], câteva aspecte esenţiale, cardinale, pilduitoare din viaţa antecesorilor, ajutându-ne astfel, ca în momente de răscruce, să ne amintim cine suntem, să ştim de unde venim şi încotro  trebuie să ne îndreptăm.

Din acest motiv, o parte din melodiile porumbesciene au fost și sunt suflet în sufletul neamului său, sunt atitudini colective eterne ale conştiinţei române.

În urma celui de al doilea război mondial, armata de ocupanţie sovietică a adus cu sine şi P. C. R., pegătit, cu mulţi ani înainte, la Moscova, de Comintern.

Prima conducere comunistă, ce a instaurat în România civilizaţia pufaicii şi a cizmelor de cauciuc, a fost alcătuită din oameni străini, care nu aveau nici o tangenţă cu problemele adevărate ale ţării şi, în marea lor majoritate, nici nu ştiau româneşte.

Agentura P. C. R., de la Bucureşti, urmărea comunizarea României, cu ajutorul teroarei cominterniste, a educării maselor în spiritul ideologiei marxist-leniniste și includerea ei în proectata Republică Sovietică Mondială, cu capitala la Moscova.

Ori, printre multe altele hotărâri “revoluționare” au fost interzise și cântecele patriotice ale lui Ciprian Porumbescu, deoarece se opuneau politicii de internaţiomalizare sovietică, iar cei ce încercau să le intoneze erau pedepsiţi cu ani grei de temniţă.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

---