S-a încheiat o nouă ediţie a Festivalului „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” – SIMN – ediţia cu numărul 22, 19-27 mai 2012 Felicitări tuturor participanţilor, compozitorilor, interpreţilor şi organizatorilor – care, şi de această dată, au depus un efort considerabil pentru ca Festivalul să se desfăşoare în condiţii optime; aplauze, aşadar, în primul rând pentru cele două directoare ale Festivalului, Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian.
Ediţia din acest an a Festivalului SIMN a stat sub zodia Suprarealismului, a ImPrevizibilului, NeObişnuitului. Programul SIMN 2012, excepţională realizare grafică, include un catalog al lucrărilor dedicate muzicii – semnate de Raluca Turliu Cobilanschi, o colaboratoare apropiată a compozitorilor români contemporani. Expoziţia sa a fost deschisă pe tot parcursul Festivalului, în Aula Palatului Cantacuzino.
În legătură cu programul estetic al Festivalului, Irinel Anghel notează în caietul-program: Farfuridi poate cânta în ritm de Bossa-nova? Doi cântăreţi pot oferi un spectacol în vitrină unui public ce îi priveşte de afară? Putem crea, în loc de moduri de sunete, moduri de aşteptare? Se poate imagina o operă SF pe ruinele Palatului Voievodal? Barrie şi Barbie îşi pot lua cafeaua de dimineaţă pe scenă? Totul porneşte de la conştientizarea convenţiilor, a „zonei de confort”, a modelelor pe care le-am moştenit, le-am învăţat sau ni le-am creat singuri. Pasul în afara lor, în prezenţa lor (explicată sau sugerată) creează surpriza, mirarea, rezistenţa, poate chiar şocul ori revelaţia trecerii într-un teritoriu „interzis”, „imposibil”, „improbabil”… Prin intermediul artei, suprarealismul este un excelent exerciţiu de acceptare a nelimitării imaginaţiei umane, de exercitare entuziastă a creativităţii în afara tiparelor, în deplina conştienţă a existenţei acestora. Aspiraţia suprarealistă a existat, de fapt, dintotdeauna. Ea este, sau nu, scoasă la suprafaţă de vremuri. Odată acceptate, „situaţiile” suprarealiste devin „normale” şi exerciţiul constă în a observa că toate categorisirile ţin de percepţia fiecărui receptor (Ce e real? Ce nu e posibil? Ce e permis? Ce e firesc?) de „toleranţa” şi de „flexibilitatea” acestuia. Astfel se dezvăluie splendoarea relativităţii pe tărâmul artei, care este însuşi misterul creaţiei, acela al cărei descriere este întotdeauna aproximativă.”
Deschiderea Festivalului a avut loc la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Studioul de Operă, Sâmbătă, 19 mai 2012, cu concertul „Lamnicu, Plamnicu, Piscopalnicu şi Salată de Fructe” în interpretarea unui grup făcând parte din Corul de Copii Radio (Maestru de cor – Voicu Popescu) şi a Ansamblului Game (Alexandru Matei, Sorin Rotaru, Dan Alexandru, Alexandru Uţă); au mai participat soliştii Bianca şi Remus Manoleanu, Stanca Manoleanu şi Roman Manoleanu; dirijor – Daniel Jinga. Un concert complex, în care au fost implicaţi mulţi artişti valoroşi, în interpretarea unor piese ce au beneficiat de o orchestraţie puţin obişnuită în muzica contemporană – percuţie şi cor de copii, fără ca lucrările să fie destinate celor mici. Tinerii interpreţi din corul de copii Radio au reprezentat o apariţie extraordinară, iar interpretarea lor plină de candoare şi prospeţime (i-am văzut deseori pe copii râzând şi bucurându-se de actul interpretativ – aşa cum foarte mulţi „oameni mari” au uitat să o facă…) a fost îndelung răsplătită de aplauzele publicului. Am apreciat cu deosebire lucrarea Lamnicu, plamnicu, piscopalnicu de Nicolae Teodoreanu – construită cu mişcare scenică, interpretată admirabil de grupul coral şi ansamblul Game (membrii formaţiei au intrat în jocul copiilor care, la rândul lor, s-au transformat în mici toboşari – o inversare a rolurilor realizată cu gust şi spirit ludic) în conducerea lui Daniel Jinga – coordonatorul şi colegul „de joacă” al întregului concert. Felicitări tuturor, şi mai ales Corului – prezenţă rară în muzica contemporană!
Aici puteţi viziona fragmente din piesa Lamnicu, plamnicu, piscopalnicu de Nicolae Teodoreanu:
Despre spectacolul din aceeaşi zi, „Mr. & Mrs. Nobody” – având ca subtitlu Spectacol în vitrină, citim în caietul-program: „Secretul lui Nobody. Când accepţi 7 ajungi să fii Nimeni, să-ţi pierzi identitatea, câştigi libertatea de a fi Oricine”. Conceptul vizual al spectacolului a fost realizat de către Raluca Ghideanu, în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici şi Fundaţia Art Production; cei doi protagonişti ai spectacolului au fost Irinel Anghel şi Cristian Alexandru Petrescu (voce excepţională, felicitări!).
Spectacolul poate fi urmărit integral aici:
Foto: Virgil Oprina
Cea de-a doua zi a Festivalului, Duminică, 20 mai 2012, a cuprins 4 evenimente.
Primul eveniment – „B & B – Serial Surreal” – Bed & Breakfast with Barrie and Barbie – a avut loc la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Studioul de Operă; au participat celebrul interpret britanic – Barrie Webb – trombon, binecunoscut iubitorilor de muzică contemporană şi un prieten constant al României – şi, citim în program, Barbie. Programul a propus un repertoriu aparţinând unor perioade istorice diferite, prin intercalarea unor lucrări de Rachmaninov (Lilacs, Op. 21, în două versiuni) cu piese contemporane. Concertul-spectacol a fost susţinut de British Council Romania, o prestigioasă instituţie care, iată, se implică în proiectele muzicale bucureştene, fapt pentru care îi mulţumim!
Un al doilea eveniment al zilei a fost reprezentat de Lansarea CD-ului Un copac şi atâtea păsări! de George Balint, eveniment prefaţat de Olguţa Lupu. Câteva spicuiri din prezentarea domniei-sale:
Despre muzica lui George Balint s-ar putea spune multe.
Aş putea vorbi, de pildǎ, despre scriitura sa complexǎ şi totuşi transparentǎ, în care poţi savura fiecare detaliu, într-o manierǎ care-mi aminteşte de Enescu. Sau despre legǎtura sa profundǎ şi subtilǎ cu ethosul folcloric; un folclor esenţializat, în care nu mai detectǎm neapǎrat anumite structuri sonore sau ritmice, ci mai degrabǎ o tuşǎ de culoare, devenitǎ parte intrinsecǎ a limbajului sǎu.
Aş mai putea vorbi despre inspiraţia şi sugestivitatea sa timbralǎ, despre inventivitatea sa inepuizabilǎ, descoperind mereu mijloace de a te surprinde. Ori despre meşteşugul cu care sunt construite creaţiile sale, despre logica şi coeziunea care alcǎtuiesc armǎtura de rezistenţǎ a alcǎtuirilor sonore. Sau despre arcuirea mǎiestritǎ a tensiunilor, care se încleşteazǎ uneori în climaxuri ce-ţi taie rǎsuflarea. Ori depre modul în care, cu maximǎ economie, George Balint nu înghesuie vorbele muzicale, ci le alege cu multǎ grijǎ, reţinând doar strictul necesar pentru a face sufletul sǎ vorbeascǎ.
Dar, spunând toate acestea, am senzaţia cǎ trec pe lângǎ esenţial. Pentru cǎ muzica sa este toate acestea şi mult mai mult decât atât.
Mai întâi, ca orice lucru important, întâlnirea cu muzica lui George Balint nu se poate petrece oricum. Trebuie sǎ goneşti roiul de îngrijorǎri mǎrunte şi de preocupǎri tehnic-devoratoare. Sǎ te pregǎteşti minimal, fǎcând puţinǎ ordine în gǎlǎgia din sufletul tǎu. Pentru a recepta cum se cuvine muzica lui George, ai nevoie sǎ te înveleşti cu un strat de linişte, un strat despǎrţitor care sǎ te protejeze de tumultul imanenţei, în care prea adesea ne cantonǎm existenţa.
Este aproape un ritual, pe care de bunǎ seamǎ l-au sǎvârşit şi minunaţii tǎlmǎcitori ai acestei muzici, prieteni fǎrǎ de care spusele lui George ar fi rǎmas doar slove muzicale pe hârtie: oboistul Mihai Zamfir, violista Cornelia Petroiu, pianistul Mihai Mǎniceanu, Trio-ul Katharsis din Timişoara (alcǎtuit din clarinetistul Dan Florin Cǎtinǎ, fagotistul Cosmin Bǎlean şi pianista Andreea Csibi), ansamblul Devotio Moderna (condus de Carmen Cârneci, aici într-o ipostazǎ ineditǎ, compusǎ din flautiştii Oana Leonte, Denisa Ifrim, Cǎtǎlin Opriţoiu), ansamblul Aperto (Dan Avramovici, Ladislau Csendes, Dolores Chelariu), trombonistul Barrie Webb şi ansamblul Traiect (fondat de Sorin Lerescu şi condus, de aceastǎ datǎ, chiar de compozitor), ansamblul slovac MD7 (dirijat de Steven Loy), percuţionistul Alexandru Matei şi ansamblul Clarino, condus de Emil Vişenescu.
Abia dupǎ ce te instalezi în interiorul acestei rame de linişte începi sǎ asculţi cu adevǎrat.
La început, ai impresia cǎ autorul vorbeşte cu sine însuşi, într-un monolog interior desfǎşurat în deplinǎ sinceritate, având deschise porţile transcendenţei, amintind de Solilocviile augustine. Apoi, îţi dai seama cǎ ţie îţi vorbeşte. Şi, în cele din urmǎ, realizezi cǎ de fapt, datoritǎ muzicii sale, reuşeşti sǎ comunici cu propriul Sine. George Balint reuşeşte o vrajǎ: cea a desferecǎrii straturilor profunde şi eterne ale Fiinţei fiecǎruia dintre noi. Muzica sa are puterea magicǎ de a ne opri din mersul vitejesc cu ochelari de cal. Asemenea formulei “Sesam, deschide-te”, George Balint descuie porţile propriilor noastre cǎmǎri secrete, obligându-ne sǎ le scrutǎm şi sǎ ne reconsiderǎm. E o privire în interiorul Fiinţei, prin fereastra vieţii. E o muzicǎ ce pune întrebǎri, dar nu întotdeauna oferǎ şi rǎspunsuri. Deşi adesea teleologic, discursul lui George Balint nu afirmǎ adevǎruri cu sentenţiozitate. Doar le sugereazǎ, prin puterea metaforei, cu discreţie şi tact, lǎsându-ne pe noi sǎ le descoperim.
Pe parcursul audiţiei, conştientizezi cu claritate cǎ nu mai eşti cel de la începutul ei; eşti parcǎ mai mirat de minunǎţiile şi de tainele vieţii, mai indiferent la zgomotul inutil al cotidianului, mai deschis cǎtre tot ceea ce înseamnǎ spirit, metafizic, transcendenţǎ.
Pornind În faptul unei stǎri, rememorând momente Dintr-o baladǎ, surprinzând metamorfoza trecerii aerului prin tuburi de flaut (Triflaut), fotografiind instantanee ale curgerii perpetue (Rhoe), toatǎ aceastǎ transformare în interiorul ascultǎtorului se întâmplǎ treptat, pe nesimţite. Cǎci muzica lui George nu agreseazǎ niciodatǎ, nu te ia de guler, nu e invazivǎ; e blândǎ, e înţeleaptǎ; îţi lasǎ loc şi ţie, “ascultǎtorul”, îţi îngǎduie acel spaţiu vital care-ţi permite “sǎ fii”, sǎ te simţi “tu însuţi” şi, apoi, sǎ intri în conversaţie cu “tine însuţi”. În muzica sa existǎ acele teritorii tihnite, de care gândul are nevoie pentru a se înfiripa, a se contura, a se construi şi, în cele din urmǎ, pentru a ne zidi.
După lansare, a urmat cel de-al treilea eveniment, opera în concert – „Maiism” – Moduri de Aşteptare, Imnuri, Istorioare şi Sunete Muzicale, operă cu structură modulară, pe imnuri pitagoreice şi povestiri de Osho – după o idee, scenariu şi muzică de George Balint, în interpretarea Ansamblului Profil Sinfonietta (dirijor – George Balint, director artistic – Dan Dediu). Solişti: Ligia Dună (soprană), Antonela Bârnat (mezzo-soprană), Christian Alexandru Petrescu (tenor), Marius Boloş (bas).
Citiţi aici o cronică dedicată special acestui spectacol şi semnată de Olga Grigorescu.
Puteţi audia integral lucrarea aici:
Ultimul eveniment al serii a fost reprezentat de Spectacolul Supercalifragilisticexpialidocious, ce a avut două părţi: Requiem pentru convenţii pierdute – creaţie muzicală colectivă cu prezentare dada – de Victor Colţea, Sebastian Androne, Darie Nemeş Bota, în interpretarea ansamblului SonoMania, recent înfiinţat şi care este constituit din interpreţi de marcă ai scenei muzicale româneşti: Ana Chifu (flaut), Mihai Bădiţă (clarinet), Raluca Stratulat (vioară), Bogdan Popa (violoncel). Cea de-a doua parte a spectacolului s-a intitulat Dreamland – show multimedia de Mihai Cucu (video screenings / sound collage / dance) cu participarea sopranei Ada Mihai şi a dansatorilor Alina Iorgulescu, Luiza Comşa şi Emil Rengle. Evenimentul a fost realizat în parteneriat cu Clubul Ţăranului.
Puteţi viziona spectacolul “Dreamland” aici:
Ziua a treia a Festivalului, 21 mai 2012 – a debutat cu lansarea volumului În lumea muzicii contemporane de Sorin Lerescu, eveniment prezentat de Fred Popovici. Publicată la Editura Muzicală în 2012, cartea În lumea muzicii contemporane reprezintă un buchet de gânduri, amintiri, cronici, studii – dedicate muzicii contemporane din România şi de peste hotare. „Vine un moment în cariera oricărui muzician când gândurile se adună retrospectiv într-un fel de scrin al amintirilor, care tezaurizează ani şi ani de trăiri şi speranţe, multe împlinite, altele rămase în uitarea timpului” – notează autorul.
Puteţi urmări înregistrarea audio / video aici.
*
A urmat concertul Ansamblului Traiect, concert în decor de Crăciun (pe scena sălii „George Enescu” din Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti tronau doi brazi superbi, împodobiţi cu globuri, în cel mai pur spirit suprarealist). Ansamblul Traiect, dirijat de Sorin Lerescu, a evoluat în formaţie completă: Geanina Săveanu-Meragiu (vioară), Georgeta Radu (percuţie), Viorica Nagy (violoncel) Alexandru Hanganu (flaut), Răzvan Gachi (clarinet), Andrei Podlacha (pian), Tiberiu Cenuşer (trombon), cu participarea specială a Corneliei Petroiu (violă).
Programul, generos, a cuprins cinci lucrări româneşti: Harmonic fields de Liviu Marinescu, Invocaţii de Tiberiu Olah, f(r)a(c)talité du son de Fred Popovici, Chaos Riders. The Spring Labirynth de Iulia Cibişescu-Duran, Unseen Codes de Vladimir Scolnic.
Aş vrea să notez prezenţa excepţională în acest concert a lucrării de Tiberiu Olah şi faptul că Ansamblul Traiect a fost singura formaţie ce a inclus în repertoriul său o lucrare a unuia dintre marile modele ale trecutului nostru recent, a unui membru al Generaţiei de Aur (sintagma, ştiu, supără pe mulţi). Chiar dacă un Festival de muzică nouă trebuie şi este normal să se concentreze pe creaţia contemporană, consider că nu avem dreptul să îi lăsăm la o parte pe Marii Maeştri ai muzicii româneşti, cei care au trecut în veşnicie, şi cărora cu toţii le datorăm atât de mult.
Am fost impresionată de calitatea repertoriului propus de Ansamblul Traiect, piesele fiind reunite sub sceptrul poeticitităţii.
Concertul integral aici:
Profit de acest moment pentru a semnala prezenţa compozitorului Vladimir Scolnic la Festivalul SIMN şi pentru a semnala faptul că domnia-sa a finanţat bursa Dorel Paşcu, pentru care au aplicat mulţi studenţi ai UNMB de la secţia de dirijat, ea fiindu-i acordată lui Gabriel Bebeşelea, student în anul II Master, la dirijat orchestră (clasa prof. Horia Andreescu). Îi mulţumim domnului Vladimir Scolnic pentru acest nobil gest!
A urmat premiera spectacolului „E.T. Royal Court” – Old Story from the Future, operă de Irinel Anghel şi Sorin Romanescu. Scenografia şi costumele au fost realizate de Raluca Ghideanu, o colaboratoare apropiată a compozitoarei Irinei Anghel. Spectacolul a avut loc pe ruinele Palatului Voievodal Curtea Veche, unde „se instalează o tabără extraterestră”. „Atenţie! Experienţă pentru pământeni! Poveste veche din viitor. Ziua necunoscutului-cunoscut. Şi va fi jumătate zi – Jumătate noapte.”
Puteţi viziona înregistrarea spectacolului aici.
*
Ziua a patra – Marţi, 22 mai 2012, a debutat cu concertul „Ah Celan!” al Ansamblului devotioModerna, condus de Carmen Cârneci, cu următoarea componenţă: Veronica Anuşca (soprană), Ştefan Schuller (bas-bariton), Ana Chifu, Zacharias Tarpagkos (flaut), Cristian Mancaş, Constantin Urziceanu (clarinet), Dan Cavassi (violoncel), Mihai Măniceanu (pian), cu participarea actriţei Adina Popescu. Programul a cuprins piese ce gravitează în jurul creaţiei lui Celan: Wolfgang Rihm – Patru poeme din Atemwende, Adrian Enescu – Lumină-impuls / muzică pentru CELAN, Aribert Riemann – Cinci lieduri pe versuri de Paul Celan, Carmen Cârneci – Die Niemandsrose – 3 lieduri pe versuri de Paul Celan, Mihai Măniceanu – Viii, Gabriel Iranyi – Două lieduri pe versuri de Paul Celan, Violeta Dinescu – Reflecţii după tabloul lui Hans Werner Berretz „Todesfuge de Paul Celan”.
A urmat spectacolul „Kaoss Birds in NowHere’sville – Papageno şi Papagena în Oraşul lui Acum şi Aici, cu Irinel Anghel – voce, Sebastian Burneci – trompetă, Sorin Romanescu – „kaosspad, kaossilator”. Conceptul vizual – Raluca Ghideanu.
Puteţi viziona acest spectacol aici:
foto: Mihai Cucu
Seara s-a încheiat cu un nou concert din seria „Supercalifragilisticespialidocious” – o seară alb-negru (cu vestimentaţie obligatorie) în ambientul expoziţiei de fotografie Sabina Ulubeanu. Sabina este compozitor şi fotograf, excelând în amândouă artele, după cum a dovedit şi prin acest concert. Programul a cuprins două piese de Sabina Ulubeanu – Composer’s Splin şi Vers le Ciel, apoi Meditaţiile unui fagot singuratic de Cristian Bence-Muk, Cinci studii pentru clarinet solo de Şerban Marcu, Klarinetix de Ciprian Pop, Schizo Folk de Răzvan Metea. Interpreţii protagonişti ai acestui spectacol – ca întotdeauna, la înălţime – au fost Ana Chifu (flaut), Bogdan Popa (violoncel), Laurenţiu Darie (fagot) şi Răzvan Poptean (clarinet).
Câteva cuvinte despre Composer’s Spleen, o lucrare pe care am apreciat-o în mod deosebit. Finalizată de către Sabna Ulubeanu la 1 mai 2012, este o lucrare pentru flaut solo – excepţional interpretată de către Ana Chifu, unul dintre actorii principali ai pieselor contemporane pentru flaut din România. Piesa întrupează sonor furtunile existenţiale ale compozitoarei, cât şi cele generale ale vieţii interioare a oricărui creator. Din punct de vedere tehnic muzical, compoziţia se bazează pe recrearea timpului prin tehnica amintirii, cu toate aspectele ei: obsesie, vis, ciclicitate, rememorare conştientă sau spontană a sentimentelor şi senzaţiilor trecutului, proiecţii în viitor pe baza experienţei acumulate. Termenul Spleen desemnează în limba engleză atât organul intern – splină (în trecut, era considerat locul unde se năşteau afectele) cât şi o stare de ciudă, melancolie, angoasă, tulburare, amar.
Ziua a cincea – Miercuri, 23 mai 2012, a debutat cu Concertul Orchestrei Naţionale Radio şi al Corului Academic Radio, sub conducerea dirijorului Tiberiu Soare (Maestru de cor: Dan Mihai Goia), cu participarea extraordinară a solistului Daniel Kientzy. Programul a cuprins Simfonia V („a viselor”) de Sorin Lerescu, Diferencias pentru saxofon bariton şi orchestră de Cornel Ţăranu şi Simfonia a III-a de Adrian Iorgulescu.
Despre Simfonia V, compozitorul Sorin Lerescu notează: „Simfonia V” continuă experienţele mele estetice în zona restructurărilor de limbaj, în funcţie de modelele de construcţie sonoră pe care le-am avut în vedere în opus-urile mele de până acum, fie camerale, fie simfonice. Ideii de continuitate a traiectelor melodice i se opune aceea de fragmentare, de disoluţie a materialului melodic şi a structurilor de tip polifon sau omofon subiacente.
Contrastul sau antinomia unor structuri sonore, de sorginte modală, potenţează mecanismele de dezvoltare şi de transformare a microstructurilor sonore în suprafeţe timbrale, le-aş zice prismatice, ca efect expresiv şi valoare de semnificaţie intrinsecă. De ce a viselor? Pentru că trăim, de multe ori fără să ştim, „între real şi ireal”, între două realităţi paralele: una senzorială, frustă, alta sentimentală, sensibilă, prin înclinaţia pe care o avem de a ne lăsa, uneori, în voia meandrelor memoriei noastre afective, a imaginilor (re)compuse şi (re)văzute cu ochii minţii. Cele trei părţi ale simfoniei – Vis, Ireal, Lumina pun astfel în evidenţă contrastul dintre un tip de melodie continuă şi structuri ritmice complementare, dintre accente în tutti şi pasaje solistice, dintre lumină şi întuneric, spaimă şi linişte, oniric şi realul care ne înconjoară.”
Diferencias pentru saxofon bariton şi orchestră de Cornel Ţăranu poartă titlul unei lucrări a compozitorului spaniol Antonio de Cabezon (1500-1566) care a inspirat şi ideea unor scurte colaje din creaţia sa. „Titlul exprimă diferenţa dintre două lumi muzicale care, în principiu antinomice, notează compozitorul – la un moment dat se vor întrepătrunde. Astfel, pe fondul citatelor, apar şi scurtele comentarii naturale ale saxofonului solist, deşi falia stilistică dintre cele două lumi este evidentă. Lucrarea debutează cu o expoziţie de sonată, iar între colaje apar dezvoltări, reprize şi o codă recapitulativă, în care se suprapune, peste muzica de azi, motivul principal al autorului spaniol”.
De notat excepţionala interpretare oferită de Daniel Kientzy – unu dintre cei mai preţioşi prieteni ai României, căruia i-au fost dedicate zeci de lucrări de o valoare inestimabilă – şi fără de care istoria muzicii româneşti ar fi fost incontestabil mai săracă! Daniel Kientzy este un artist internaţional de avangardă, dedicat plenar muzicii contemporane. Devine muzician profesionist la vârsta de 16 ani, cântând la chitară bas în diferite orchestre. Descoperă mai târziu muzica clasică, începând studiul saxofonului şi al contrabasului. Devine interesat de muzica veche şi de instrumentele de epocă. Se perfecţionează în acustică, electroacustică şi tehnici de înregistrare şi de tratare a semnalelor sonore. Daniel Kientzy este recunoscut ca inventatorul saxofonului contemporan. Face studii fără precedent asupra celor şapte membri ai familiei Saxofoanelor. Rezultatul este remarcabil: înnoirea fundamentală a potenţialului timbral şi expresiv al acestui instrument.
I-au fost dedicate peste 400 de lucrări! Daniel Kientzy este unicul saxofonist din lume care cântă la toate cele şapte saxofoane, pe care le stăpâneşte cu o virtuozitate fără precedent.
Simfonia a III-a pentru orchestră, orgă şi cor de femei de Adrian Iorgulescu a fost concepută în anul tricentenarului Bach „şi este, într-un anumit sens, dedicată acestui titan al artei sonore (…) constituindu-se într-o trecere în revistă a celor mai importante cuceriri ale gândirii muzicale din ultimele secole. Evident, una subiectivă şi selectivă” – notează compozitorul. „Lucrarea este alcătuită din trei părţi, deosebite ca ethos, modalităţi tehnice şi mişcare, dar care se susţin şi se potenţează reciproc, configurând laolaltă un mare arc dramaturgic. Fluxurile energetice, emoţionale şi informaţionale sunt mediate şi direcţionate în cuprinsul secţiunii a II-a, deşi aparent aceasta are o structură monolitică, independent, ce explodează într-un imens cluster. Transferurile de idei şi stări – implicit procedeele componistice aferente – se remarcă în dialectica intercomunicantă a părţilor extreme, cu menţiunea că forma în ansamblu culminează în ultima secţiune, odată cu spargerea cadrului expresiv constituit şi evadarea într-o zonă sublimată”.
Seara s-a încheiat cu spectacolul „Lux in Tenebris” în regia Cesarinei Udrescu, spectacol ce a avut loc la Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti. Muzica, programarea şi controlul interacţiunilor audio-vizuale au fost realizate de Cătălin Creţu. Spectacolul a beneficiat de participarea extraordinară a actriţei Maria Ploae, fiind utilizate citate din Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Sfântul Apostol Pavel, Irineu al Lyonului, Hipolit, Vladimir Soloviov, Florentin Sorescu, Cristian Bădiliţă, Gesualdo da Venosa. Spectacolul a reprezentat o producţie a Centrului de Muzică electroacustică şi Multimedia al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.
Ziua a şasea, Joi, 24 mai 2012, debutează cu conferinţa compozitorului polonez Boguslaw Schaeffer – „Între tradiţie şi avangardă” – (eveniment susţinut în cadrul programului MIDAS) şi continuă cu Concertul ansamblului Archaeus – de asemenea în formaţie completă: Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Alexandru Matei – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară, sub conducerea muzicală a lui Liviu Dănceanu. Programul a cuprins două piese din repertoriul spaniol contemporan – Carmen Verdu – Citra II şi Javier Darias – Ucana; de asemenea, Reverie byzantine en canon de Horia Şurianu (pe care, personal, o consider una dintre cele mai frumoase piese din tot festivalul SIMN 2012 – şi admirabil interpretată de Dorin Gliga, Ion Nedelciu şi Şerban Novac!), La musique du rire et de l’oubli de Liviu Dănceanu, Hanging vaults de Dana Probst şi Vissara sera de Eugen Wendel.
Seara a continuat cu Concertul Filarmonicii „George Enescu” – dirijor, Horia Andreescu – cu concursul solistei Gunilla Sussmann, în program fiind Rachmaninov – Rapsodia pe o temă de Paganini şi Simfonia a VI-a de Alexei Rîbnikov. Felicitări Filarmonicii „George Enescu” pentru implicarea în SIMN 2012! A urmat „Hortus Domini Magnus Est”, spectacol multimedia de Maia Ciobanu, la Aula Palatului Cantacuzino, cu participarea unor foarte talentaţi interpreţi: Ana Chifu – flaut, Emil Vişenescu – clarinet, Barrie Webb – trombon, Alexandra Potîngă – violoncel, Alexandru Atanasiu – percuţie, Bogdan Nechifor – actor. O înregistrare a spectacolului va fi disponibilă curând.
Ziua a şaptea – Vineri, 25 mai 2012, a debutat la Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Sala de Operă, cu un portret al compozitorului Boguslaw Schaeffer şi cu prezentarea filmului Solo de Maciej Pisarek. Evenimentul a fost realizat în parteneriat cu Aurea Porta Foundation, Institutul Polonez şi Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.
A urmat Concertul Orchestrei de Cameră Radio – dirijat de Valentin Doni, un eveniment-cheie al SIMN 2012, cu participarea soliştilor Eduardo Terol (Spania), Şerban Novac, Christian Alexandru Petrescu şi Mario Caroli (Italia).
Prima piesă, Exercices de Style de Liviu Dănceanu, este un concert pentru clarinet, fagot, recitator şi orchestră de cameră; a fost interpretată de Eduardo Terol – clarinet, Şerban Novac – fagot, Christian Alexandru Petrescu – recitator. Textul, într-o notă ludică, relatează în şapte variante diferite păţaniile unui pacient ce are o formaţiune tumorală ce arată ca fosa unei orchestre. Încă o dată trebuie să aplaud talentul remarcabil al tenorului / recitator Christian Alexandru Petrescu, cel care, sunt convinsă, ar umple până la refuz sala oricărui teatru de stand-up comedy.
A urmat L’Ange avec une seule aile – Concertul nr. 5 pentru flaut şi orchestră în interpretarea excepţională a solistului Mario Caroli. Piesa, de o frumuseţe diafană, are un background literar într-o binecunoscută nuvelă a lui Gabriel Garcia Marques – Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme. „Titlul reprezintă metafora artistului contemporan care, toată viaţa sa, zi de zi, se străduie să-şi perfecţioneze şi să-şi rafineze arta, pentru ca aceasta să-i înnobileze pe oameni, să-i ridice deasupra grijilor şi preocupărilor cotidiene. Dar, de cele mai multe ori, sacrificiul său este ignorat de o lume care nu-l vede, nu-l aude, nu are nevoie de arta şi de efortul său”, notează compozitoarea. Lucrarea a fost scrisă pentru flautistul Mario Caroli, cel care a interpretat-o în primă audiţie absolută în septembrie 2010 la Festivalul „Toamna Varşoviană”.
Mario Caroli este profesor de flaut la Academia Superioară de Muzică din Strasburg. A început studiul flautului la vârsta de 14 ani, pentru ca la 19 ani să fie deja absolvent al Conservatorului! Este licenţiat în drept al Universităţii din Bari (Italia). Repertoriul său cuprinde lucrări din toate epocile stilistice, de la Bach şi Vivaldi până la Sciarrino, Crumb, Hosokawa. Este frecvent invitat pentru masterclass-uri şi recitaluri în toată lumea. A concertat cu orchestrele filarmonice din Tokio, Viena, Londra, Berlin, Köln, Bruxelles, Milano, Roma… Mario Caroli este un adevărat fenomen datorită virtuozităţii sale fără precedent (este supranumit Paganini al flautului!) şi impresionează în special cu pasiunea şi emoţia cu care interpretează fiecare sunet. Salvatore Sciarrino spunea despre el: „When Mario Caroli plays, it’s nothing less than Love which transforms the self and the surroundings of the self through music”.
Au urmat The Poet in the Glass Box pentru voce şi orchestră de Ivana Stefanovic (programul menţionează: solist – Hans Christian Andersen / Danemarca, în pur spirit suprarealist) şi ErAImII or EaE ou EA pour 1 heure apres midi pentru orchestră de cameră şi mediu electronic de Octavian Nemescu – o lucrare din ciclul orelor. „Ora 1 după amiază marchează un moment luminos în Călătoria Eului, despovărat de trup, la Nivelul Etajelor Superioare ale FIINŢEI. Asta se întâmplă după ce acesta a surprins, la miezul zilei (deci cu o oră înainte) cele 12 aspecte figutive şi mascate ale Forţei Primordiale (este vorba despre lucrarea A=1). Personajul principal din ErAImII or EaE ou EA pour 1 heure apres midi este cvinta perfectă descendentă ca replică la cvinta perfectă ascendentă din lucrarea „OU” pentru ora 11 dimineaţa. Întregul discurs sonor este „ţesut” în jurul acestui interval sonor, semnificând aşezarea trainică şi, în acelaşi timp, tainică pe un suport liturgic de stâncă. Sunetele scurtisime alternează cu cele de durată medie şi lungă” – explică Octavian Nemescu. De adăugat doar că, după această lucrare, nu mai urmează decât tăcerea…
Seara s-a încheiat cu un nou „episod” Supercalifragilisticespialudicious la Clubul Ţăranului, cu grupul „Avânt’n’Gard – Maria Balabaş – voce, Mihai Balabaş – vioară, electronics, Călin Torsan – instrumente de suflat, Gabriel Bălaşa – percuţie.
Cea de-a opta zi a acestei săptămâni prelungite, Sâmbătă, 26 mai 2012, a propus un Concert al Orchestrei Simfonice Bucureşti – dirijată de Florin Totan, cu participarea soliştilor Cătălin Opriţoiu şi Geanina Săveanu-Meragiu. Programul a cuprins Soul II de Hu Xiao-Ou, Concert pentru flaut şi orchestră de Viorel Munteanu, Ciaccona cu canon pentru vioară şi orchestră de Mihaela Vosganian şi Eine Kleine Ragmusik de Peralberto Cattaneo.
Opera Naţională Bucureşti a găzduit spectacolul „Momâi şi Mumii” – Cata-strofe după Caragiale de Dan Dediu (în viziunea lui Ştefan Neagrău). Au interpretat: Tipătescu – Ştefan Popov; Caţavencu – Andrei Lazăr; Trahanache – Valentin Racoveanu; Zoe Trahanache – Ruxandra Urdărescu; Farfuridi – Vasile Chişiu; Brânzovenescu – Şerban Vasile; Agamiţă Dandanache – Răzvan Georgescu; Dăscălimea, lumea – Cor.
Formaţia instrumentală a fost compusă din Ladislau Csendes şi Diana Moş – vioară, Marian Movileanu – violă, Mircea Marian – violoncel, Cristian Soleanu – saxofon, Fernando Mihalache – acordeon, Vlad Popescu – baterie, Dan Dediu – pian. Acest spectacol a fost realizat în colaborare cu Opera Naţională Bucureşti.
Ultimul spectacol al serii a avut loc la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional Bucureşti – o altă colaborare inedită, pe care o salutăm şi care sperăm că se va prelungi şi în viitor. Aici a avut loc premiera spectacolului „SerpenS” a grupului Seducânt. Spectacolul, realizat de trei binecunoscuţi artişti contemporani provenind din zone culturale diferite, cu muzica de Diana Rotaru, coregrafia de Lucian Martin şi video de Mihai Cucu, s-a înscris în programul TNB Parateatral, fiind vorba, aşadar, de o interferenţă a artelor într-o viziune inedită; au interpretat (la cote înalte ale profesionalismului) Irina Ungureanu – voce, Ana Chifu şi Zacharias Tarpagkos – flaut, Maria Chifu – fagot, Sorin Rotaru – percuţie, Lucian Martin – dans. Cele două binecunoscute interprete românce – Ana şi Maria Chifu – au avut, în afară de partiturile muzicale (interpretate adeseori în întuneric deplin) şi pasaje coregrafice alături de Lucian Martin – în care au demonstrat graţie, o perfectă sincronizare a mişcărilor, feminitate şi un veritabil talent, care se adaugă la cel muzical.
Ultima zi a Festivalului, Duminică, 27 mai 2012, a debutat cu spectacolul Lumini şi rezonanţe , un spectacol poetic-muzical, cu muzică de Ulpiu Vlad şi versuri de Marin Sorescu şi Ion Bogdan Ştefănescu; au interpretat Ion Ivan Roncea la harpă, Ion Bogdan Ştefănescu – flaut, Roman Vlad – pian. Au recitat Ion Bogdan Ştefănescu şi Roman Vlad. Piesele muzicale incluse în program, semnate Ulpiu Vlad, au fost Din sunetele privirii III, Gri şi rezonanţe II, Rezonanţe-n viitor XI-B, Lumină pentru viitor II.
A urmat proiecţia filmului „Bizarmonia” la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti – film pe care îl puteţi urmări aici integral:
Festivalul s-a încheiat cu spectacolul „De Sublimi Finis” – Decor Audio Video pentru o iluzie de femeie de Corneliu Dan Georgescu, din care puteţi urmări fragmente aici:
foto: Mihai Cucu si Virgil Oprina
Felicitări tuturor participanţilor!
Încheiem acest excurs cu speranţa că viitoarele ediţii ale Festivalului SIMN vor fi tot atât de bogate în manifestări şi în idei noi, cu un public din ce în ce mai prezent în sălile de concert, cu solişti de talie internaţională şi cu parteneriate din ce în ce mai solide între diferitele instituţii de cultură ale ţării.
Îmi este încă vie în memorie emisiunea TV în care regretatul George Pruteanu ţinea piept într-un adevărat stil Quijotian unor manelişti, adevărate „mori de vânt”. Cum puteam să uit o aşa emisiune, care de altfel a avut o mare audienţă dat fiind subiectul, manelele. George Pruteanu a devenit un adevărat soldat şi trimis al Adevărului, care încerca cu blândeţe şi gentileţe să explice ceea ce orice om cultivat, sau măcar de bun simţ, ştie şi anume că manelele nu au ce căuta în prime time! Despre asta era vorba. După ce le-a făcut apologia manelei cu tot ceea ce înseamnă ea, regretatul Pruteanu a încercat să le citească maneliştilor un text (poezie) care însemna pentru orice om cu ceva carte, un text liric, plin de candoare, foarte potrivit deci pentru un cântec. Aş, nu a mers. Maneliştii nu au înţeles şi o ţineau sus şi tare că textele lor, ce să mai vorbim de muzică, sunt culmea, foarte bune!
Sigur că în final a trebuit ca înţelepciunea să se dea la o parte, lăsând loc ştiţi dumneavoastră cui…
De fapt de ce scriu eu despre acest subiect acum, când se pare că am fost cuceriţi definitiv şi irevocabil de manele. Scriu pentru că ştiu că mărturisirea Adevărului ne slobozeşte!, ca să mă exprim ca la Biblie şi mai ştiu în acelaşi timp că mai ridică un văl din multele care au fost aşezate în ochii oamenilor. Cu o floare desigur nu se face primăvară, dar o floare are o conotaţie foarte importantă în ecuaţia de faţă.
După cum fiecare student învaţă în Conservator (Academia de muzică) la folclor şi despre manea şi eu am aflat cu mult timp în urmă când eram student că: citez din Wikipedia ”
Cuvântul „manea” este de origine turcă (cf„cafea”) şi datează din secolul al XIX-lea sau anterior, ceea ce sugerează practicarea pe pământ românesc a unei muzici denumite astfel, probabil în caracter turcesc. “
Şi tot din Wikipedia:”…Manelele (singular, manea) sau muzica de manele constituie un gen muzical, originar în comunităţile etnice de romi din România….”
Toată problema în legătură cu acest gen care a agresat în ultimii 20 de ani o mulţime de oameni şi continuă să o facă, e că pe de o parte genul în sine a suferit nişte schimbări în rău, “s-a stricat” fuzionând cu multe ritmuri şi “ţiituri” (formule de acompaniament) specifice sârbilor, bulgarilor, grecilor, arabilor, turcilor, etc. contopite pe ritmuri “a la turca bre” scoase din nişte drum machines, toate acestea coroborate cu melisme, înflorituri, portamento-uri, etc. ale soliştilor respectivi astfel încât produsul muzical devenea practic “o varză”, “un ghiveci” urât mirositor. Simţul esteticului într-un astfel de context e zero. În sprijinul celor afirmate de mine există şi declaraţia unui mare lăutar de renume, Tudor Pană: ” Muzica lăutărească românească pe care o cântam noi (recte lăutari celebri precum Grigoraş Dinicu, Toni Iordache, Ion Drăgoi, Gabi Luncă, Romica Puceanu, etc.) era o muzică lăutărească românească. Acum se cântă sârbeşte, bulgăreşte, turceşte, etc., astfel că nu mai ştii ce fel de muzică asculţi, pe cine reprezintă ea”. Foarte adevărat.
Eu mi-am atras oprobiul unor colegi de breaslă atunci când am afirmat că maneliştii, în special soliştii de renume, sunt foarte talentaţi. Vă convine sau nu, însă ăsta e adevărul. Sunt foarte buni lăutari, dar nu sunt călăuziţi spre genuri cât de cât “mai spălate”, ca să zic aşa, cum ar fi pop-ul. Şi nici nu vor. De ce? Păi din cauza câştigului. Deh, “obrazul subţire cu cheltuială se ţine”. Altfel, câştigăm, dar ne înfundăm în mediocru, grobian, şi deci în subcultură. Căci cum se mai traduce maneaua? “dat din buric”, sau “dans din buric”, care nu poate ocupa prime time-ul oricărei televiziuni care se respectă, căci se referă la partea aia de “dat din buric” după 12 noaptea când aburii vinului se duc la cap şi când omul nu mai prea ştie ce face. Poţi să numeşti asta educaţie? Cât despre artă nici vorbă. Or, arta e strâns legată de educaţie. Dacă nu e educaţie, atunci nu e artă şi sigur nu e în cazul manelei. Păi atunci de ce e difuzată în prime time? Pentru câştig, aşa după cum am mai spus. Deopotrivă pentru producători şi artişti. Şi nu în ultimul rând pentru televiziuni care obţin mult râvnitul “rating!” Aici e problema. Pentru asta “se bătea” şi Pruteanu în emisiunea mai sus amintită. Ca să nu mai fim “blagosloviţi” de manele oriunde şi oricând.
La o frază de genul:”Păi eu ce mai câştig?”, sau “Nu trebuie să dai oamenilor ceea ce cer?”, fraze pe care le-am auzit într-o altă emisiune tv unde au fost invitaţi nişte manelişti, nu poţi spune decât, NU! Nu trebuie să dai oamenilor ceea ce cer. Categoric nu! Asta fac cei mulţi, dau oamenilor ceea ce cer. Cei puţini, adică cei care au dus omenirea înainte, Bach, Beethoven, Mozart, Galilei, Newton, Stravinsky (mai ales cu scandalul provocat de “Le Sacre du Printemps”) etc., au avut drept crez ceea ce Carol cel Mare spunea:”Nu te coborî la nivelul de înţelegere al maselor, ci ridică nivelul de înţelegere al maselor la nivelul tău cultural, dacă posezi vreunul.”…
Pe 24 mai 2012 a avut loc “Gala Premiilor Art Factory pentru tinerii muzicienide jazz şi muzică cultă din România” – Ediţia I. Acest eveniment este materializarea „filosofiei” pe care o promovez în revista No14PlusMinus prin serialul “Jazzul ca Simbioză Muzicală”. În urmă cu cîteva luni scriam în revista Actualitatea Muzicală un articol cu titlul “Model european în Jazz”.Cu acea ocazie făceam referire la proiectul pedagogic pe care l-am iniţiat la Colegiul Naţional de Muzică “George Enescu” de mai bine de 10 ani, fiind prima secţie de jazz din cadrul sistemului de învăţămînt profesionist la nivel preuniversitar din România şi chiar din Europa. Tot în acel articol arătam interesul pe care muzicieni şi profesori din Europa şi SUA l-au arătat în legătură cu preluarea modelului nostru în ţările lor, deoarece acolo se studiază jazzul şi arta improvizaţiei începînd de la nivelul universitar.
Există un aspect inedit şi original în cadrul proiectului pedagogic şi în această Gală de premiere. Tinerii muzicieni incluşi în acest proiect pedagogic studiază şi creează atît în genul muzicii “clasice” cît şi în arta improvizatorică şi componistică de jazz. Tehnica instrumentală sau vocală, tehnica improvizaţiei(care cuprinde discipline precum teoria muzicii, armonie clasică şi armonie de jazz, principii de dezvoltare melodică şi ritmică, compoziţie muzicală de jazz cu elemente şi principii dezvoltătoare preluate din tehnica contrapunctului şi a compoziţiei clasice) tehnica aranjamentelor şi a orchestraţiei sunt etape obligatorii pe care un muzician de jazz autentic trebuie să le parcurgă în vederea dobîndirii statutului complex de interpret, compozitor- orchestrator, lider-dirijor. În acest sens, premiile oferite în cadrul Galei “Art Factory” au fost : Premiul pentru confirmarea unei viitoare cariere îm jazz (Andy Avădănoaei şi Ionuţ Vîrlan),Premiul pentru compoziţie de jazz (Călin Moraru şi Toma Dimitriu), Premiul pentru armonizare- aranjament de jazz(Suzana Laşcu), Premiul pentru simbioze classical jazz şi jazz –world music(Suzana Laşcu şi Antonio Marcu), Premiul pentru colaborări şi schimburi internaţionale(Toma Dimitriu), Premiul pentru cel mai tînăr muzician de jazz(Antonio Marcu şi Iulian Nicolau) şi alte premii de încurajare a tinerilor muzicieni. De asemenea, au mai fost acordate premii din partea unor emisiuni radio : “Dimineaţa Crossover”- Radio România Cultural, realizator Maria Balabaş şi “Jazz& Blues a la Carte” – Radio România Actualităţi,realizatori Liviu Zamora şi Viorel Grecu. Ambele premii au fost acordate celei mai tinere formaţii de jazz “Antonio Marcu Trio”, elev de numai 16 ani care a interpretat atît o lucrare romantică, „ Marea Poloneză” de F. Chopin, cît şi „Spain” de Chick Corea.
Juriul Galei a fost compus din personalităţi artistice şi din media românească printre care: Dalila Cernătescu –preşedinte de onoare (lect.univ dr. în cadrul UNMB), Marius Pop(pianist, membru UCMR), Cristina Chirvasie(realizator TVR), Raluca Bibiri(producător TVR), MariaBalabaş(Radio România Cultural), Liviu Zamora(Radio România Actualităţi),Iulian Levenţiu(inspector şcolar)etc.
Ne-am bucurat să avem susţinerea unor parteneri precum : “Centrul Naţional deArtă Tinerimea Română” care a fost şi gazda evenimentului, platforma internaţională de jazz cu sediul în Canada, „JazzWorldQuest” prin realizatorul Ştefan Bocioacă, Radio România, Inspectoratul şcolar al Municipiului Bucureşti, Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu” şi partenerii media naţionali. În cadrul Galei au fost decernate şi premii de Excelenţă. Pianistul, compozitorul şi pedagogul Marius Pop a primit “Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitatepedagogică de jazz”, finanţat de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilordin România, căreia îi mulţumim pe această cale. Mulţumiri speciale datorăm postului TVR Cultural care a prezentat imagini de la Gală în cadrul “Jurnalului Cultural”, mesajul fiind preluat din programul de sală care a beneficiat de o grafică de excepţie realizată de artista Serenella Pădurariu, ale cărei creaţii au putut fi admirate în acelaşi caiet program. Îmbucurător este faptul că mesajul nostru a fost corect receptat, proiectul pedagogic fiind unul care se adresează tinerilor profesionişti care abordează jazzul din perspectiva cultă a genului.
Este foarte important să le insuflăm tinerilor muzicieni spiritul creativ şi să-i încurajăm să aleagă această cale de desăvîrşire spirituală, deseori anevoioasă şi fără satisfacţii materiale pe măsură.
Ceea ce-mi propun prin acest proiect pedagogic este în primul rînd obţinerea capacităţii de a face diferenţa între muzicile “de consum” care se bazează pe o anumită dibăcie a protagonistului, şi muzicile „spirituale” care conţin un mesaj şi necesită o măiestrie dobîndită prin şlefuirea permanentă a talentului primit ca dar…
Şi pentru că orice proiect trebuie să prezinte o finalitate, pe lîngă pleiada de tineri „studenţi”ai mei care au impresionat prin talent şi măiestrie, cîştigătorul premiului “pentru confirmarea unei viitoare cariere în jazz”, Andy Avădănoaei, este exemplul grăitor al proiectului pedagogic pe care l-am iniţiat. Marea satisfacţie este că în viitorul nu foarte îndepărtat îl voi putea include în proiectele personale, alături de mine pe scenele de concert din ţară şi, sperăm, din lume.
1.Supliciul la care a fost supus Mântuitorul, ne demonstrează fără putinţă de tăgadă că Pământul încă nu-i pregătit să-i găzduiască pe nemuritori.
2.Tocmai pentru că în fiecare zi moare câte un pic, omul cu adevărat chibzuit se pregăteşte din timp să treacă pragul care separă efemeritatea de eternitate.
3.Mai mult decât moartea, pe om îl sperie tăcerea veşniciei ce-l va absorbi.
4.Atâta se istoveşte în lupta cu viaţa, încât nu-i de mirare că omul ajunge o pradă uşoară pentru moarte.
5.Sumbră perspectivă dacă-n lumea de-apoi, lungă cât eternitatea, nu vei putea scăpa de cei cu care tare ţi s-a urât în scurta viaţă de pe Pământ.
6.Sunt destui din aceia care-şi fac zilele plăcute doar atunci când altora izbutesc să le facă zile fripte.
7.Geometria vieţii se schimbă odată cu vârsta: Tinereţea este euclidiană (viaţa şi moartea sunt pentru ea două linii paralele care se întâlnesc la infinit), maturitatea îşi drămuieşte forţele după axiomele geometriei neeuclidiene, iar bătrâneţea moţăie pe postulatele relativităţii.
8.Pe măsură ce îmbătrâneşte, omul îşi îndreaptă speranţele spre lumea de dincolo, fapt care-i creează aura de înţelept împăcat cu destinul inevitabil.
9.Înţelepciunea este starea de armonie spirituală care-l duce pe om până-n vecinătatea modelului gândit de Creator.
10.Atât de mult s-a zbătut să-şi sporească preţul social, încât s-a trezit că nu mai are valoare umană.
11.Pragmatismul – acea banalitate ridicată la rangul de filosofie, care-i nefericeşte crunt pe cei ce au uitat să mai viseze şi care nu-nceteză să promită fericirea de-o clipă celor ce se vor strădui să-şi uite visele.
12.Mitologia este religia neîncrezătoare a visătorului, iar religia este visul în plină desfăşurare al credinciosului.
13.Omul modern îşi are propriile sale mitologii, faţă de care odraslele sale îşi manifestă dispreţul lor suveran.
14.Cu atâta respect se discută pe marginea Decalogului, încât grosul omenirii consideră că ajunge asta şi că respectul nu trebuie dus până la aplicarea celor zece porunci în viaţa de zi cu zi.
15.Este mult mai uşor să înveţi ce ai de făcut decât să faci ceea ce ai învăţat.
16.Într-atât s-a scîrbit de toţi şi de toate, încât omul modern a inventat distracţia cu acţiunile umanitare.
17.Dacă morala este forţa Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forţat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel.
18.Decât o javră hrăpăreaţă, mai bine leu făr’ de viaţă.
19.Totdeauna ai parte de dezamăgiri în raporturile cu semenii, niciodată în raporturile statornicite cu divinitatea.
20.Dacă Dumnezeu ar vrea cât poate, oamenii n-ar putea nici măcar să gândească ceea ce El nu vrea.
21.Omul înregistrează cele mai de preţ biruinţe nu în lupta cu semenii, ci cu sine însuşi.
22.A fi religios este o modă, a fi credincios este o trebuinţă. Cum credinţa-i anevoioasă, oamenii preferă calea lesnicioasă a modei impusă de preoţi.
23.Mult mai de preţ ca muntele trufiei e bobul de muştar al credincioşiei.
24.Din modestia nesilită valoarea iese pârguită.
25.Să moară omu-i trebuinţă, iar să trăiască-i nevoinţă.
Veronica Anghelescu: Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi 2012
