Anticipasem greşit timpul necesar ajungerii din cartierul Iancului la Sala Radio, precum şi traficul uşor suprarealist al Bucureştiului la acea oră, aşa încât, spre disperarea mea, la şapte fără zece minute eram încă undeva pe lângă hotelul Hilton. Am mers cât de repede am putut, făcând slalom printre maşini. Am ajuns la şapte fără un minut, fiind apostrofată de domnul de la poartă că „Nu la ora asta se vine” şi că „Orchestra e deja pe scenă”. Am ajuns în sală şi m-am prăbuşit pe un scaun din ultimul rând cu câteva minute înainte ca dirijorul, Jin Wang, să intre pe scenă.
Nu pot spune că acele două ore ore care au urmat – au fost „un vis”, pentru că, de fapt, ceea ce a urmat a fost realitatea. Ceea ce trăim în afara muzicii este doar un vis (urât). Începuse Rapsodia a doua de George Enescu, şi eu începusem să exist din nou, în aerul bun şi puternic al unei muzici impecabil scrise şi impecabil interpretate.
Mi-am imaginat cum ar fi, intr-o distopie dintre cele mai sumbre (ca în aceea în care nu mai există cărţi) să nu mai existe muzică. Să nu mai existe concerte, festivaluri, interpreţi, compozitori, revista aceasta şi celelalte. Să nu fi existat Mozart, Ştefan Niculescu, sau Messiaen. Dar nici MTV, Mezzo, şi toate posturile de TV şi radio care transmit muzică. Şi nici păsări. Doar noi, cu răutatea noastră fetidă, care, în absenţa oricărei muzici, fie ea şi cea mai firavă, s-ar auzi la maximum.
Stăteam şi plângeam în timpul concertului, cum nu am mai plâns decât când am citit Agonie şi extaz, cumplit, cumplit adică. Către ce s-ar mai concentra interesele noastre mărunte, de pioni care vrem să re-aranjăm tabla de şah a istoriei muzicii, dacă totul ar fi tăcere? Dacă n-ar mai fi existat Jin Wang, sau Oxana Corjos cântând Concertul de Schumann? În atâta linişte, ne-am fi auzit cu toată claritatea unii pe alţii, pândind, şi gata-gata să ne transformăm în neoameni.
Dar, Slavă Domnului, toate acestea există, şi Mozart, şi Ştefan Niculescu, şi Messiaen, şi păsările. Slavă Domnului că toată această frumuseţe acoperă vacarmul pe care, altfel, în disperarea de a nu pieri, l-am face.
Să mergem, aşadar, la Concert, aşa cum mergem la job. Nu cred că se poate măcar supravieţui fără muzică, ascultată acolo unde-i e locul, în sala de concert. Să mergem, pentru că altfel am vedea cu claritate în ce iad trăim, şi-am muri ca şi cum am fi văzut capul Meduzei .
Ultimele două săptămâni au fost bogate în concerte şi, de aceea, înainte de orice, trebuie să apreciem în mod sincer eforturile realizate de către organizatori pentru a oferi publicului bucureştean un început de stagiune diversificat şi interesant. Atât Ateneul Român, cât şi Studioul Mihail Jora al Radiodifuziunii şi Aula Palatului Cantacuzino au prezentat evenimente care au strâns un public numeros, dornic să pătrundă în spaţiul sacru al muzicii culte.
Ziua de 10 octombrie 2010 a cuprins mai multe manifestări culturale; am ales ceea ce permiteau traficul şi ora, şi am reuşit să fiu prezentă a două concerte.
Festivalul Internaţional Seri cu orgă la Sala Radio se află, anul acesta, la ediţia I. Salutăm această iniţiativă, un festival de orgă este întotdeauna binevenit, şi suntem siguri că, în timp, va ajunge să aibă prestigiul Festivalului de Orgă de la Timişoara. Ar fi de dorit ca aceste două evenimente să nu se suprapună, în viitor, atât în virtutea unui principiu de fair play, cât şi pentru ca interpreţii, dirijorii, orchestrele şi şi publicul să poată participa la ambele. Recitalul Olgăi Babadjan a cuprins un program selectat cu grijă, de la Buxtehude la Messiaen (acesta din urmă fiind şi motivul pentru care am mers la acest concert, Messiaen cântându-se rar şi netrebuind ratată nicio ocazie de a asculta). Totuşi, actul performativ a rămas în zona unei execuţii corecte, fără a avea strălucirea şi graţia unei interpretări organistice demne, în primul rând, de splendoarea repertoriului ales (M. Reger, O. Messiaen, Liana Alexandra, J.S. Bach, D. Buxtehude) şi, în al doilea rând, de calitatea instrumentului, orga Sălii Radio fiind printre cele mai bune din ţară.
În aceeaşi după-amiază, la Ateneul Român, a avut loc Concertul Archaeus 25, concert realizat în colaborare cu Centrul Naţional de Cultură Tinerimea Română şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Ansamblul Archaeus este unul dintre cele mai longevive din România: un septet, avându-l la pupitru pe Liviu Dănceanu, cu Anca Vartolomei la violoncel, Rodica Dănceanu la pian şi keyboards, Dorin Gliga la oboi, Ion Nedelciu la clarinet, Şerban Novac la fagot, Alexandru Matei la percuţie şi Ioan Marius Lăcraru la vioară. Fiind un concert aniversar (25 de ani de la înfiinţarea formaţiei). Dirijorul şi directorul artistic Liviu Dănceanu a oferit câteva date interesante şi importante despre ansamblu. Amintind că prezentările celorlalte aniversări, din trecut, fuseseră realizate în versuri sau proză, Liviu Dănceanu a vorbit, de data aceasta, în… cifre. Concertul din respectiva seară purta numărul 541; dintre acestea, 258 concerte au avut loc în străinătate; Archaeus a concertat în 162 de săli, în 91 de oraşe, în 23 de ţări. Au interpretat 723 de lucrări, dintre care peste 200 – dedicate special formaţiei Archaeus. Au cântat lucrările a 378 de compozitori, din care peste 250 din străinătate.
Repertoriul a inclus patru piese: Heptaih de Liviu Dănceanu (percuţia creând un element de contrast cu celelalte instrumente, elemente de folclor imaginar, o atmosferă modală admirabil pusă în evidenţă de armonizarea în cvarte şi octave la vibrafon, un instrument care a conturat o atmosferă când dulce, melodioasă, senină, când sticlos-incisivă, linii melodice evoluând în contrapunct şi convergând în unison, ca o coagulare a energiilor), Palindrom 7 de Călin Ioachimescu (lucrare interpretată a 41-a oară, după afirmaţiile dirijorului – un început foarte puternic şi dramatic, care va fi reluat în finalul piesei, conform principiului palindromului; lucrarea se construieşte pe mai multe planuri sonore, percuţia având un rol important, iar sunetele grave ale violoncelului, construind aproape un ison, construiesc o atmosferă stranie, tensionată); Ceasuri de Doina Rotaru (interpretată a 30-a oară şi fiind „prima lucrare importantă care a fost scrisă pentru Ansamblul Archaeus” – afirmă Liviu Dănceanu; această lucrare, într-o formă orchestrală amplă, a putut fi ascultată, cu doar câteva zile înainte, de Orchestra Naţională Radio în cadrul concertului de deschidere) şi Diffractions brisées de Horia Şurianu (o melodică superbă, modulaţii aproape tonale, polifonie de tip imitativ, utilizarea parametrului ritmic al percuţiei şi nu doar a celui timbral, conform cutumei prezentului…).
Repertoriul ansamblului Archaeus este extrem de divers, lucru pentru care merită toată admiraţia. Pe lângă lucrările contemporane consacrate, Archaeus interpretează şi lucrări aparţinând începuturilor istoriei noastre muzicale, sau celor mai tineri dintre compozitorii prezentului, precum şi muzică bizantină.
Un exemplu în acest sens l-a constituit cel de-al doilea concert oferit de ansamblul Archaeus, în cadrul manifestării aniversare intitulate Archaeus 25 – un concert construit discursiv, în spiritul a ceea ce erau, cândva, concertele-lecţie care, prin intermediul programului ales, ofereau celor prezenţi şi, cu deosebire, studenţilor facultăţilor de muzică, o lecţie de istorie şi de interpretare. Concertul a reprezentat, după cum amintea şi dirijorul Liviu Dănceanu, o „felie” din istoria muzicii româneşti. A fost un concert foarte bun, o idee generoasă care, valorificând repertoriul nostru istoric şi ajungând până la „zorile noi”, a oferit o perspectivă proaspătă asupra muzicii contemporane, privită evolutiv, într-o înlănţuire logică a evenimentelor. Au fost interpretate lucrările: Chinonic de Domeţian Vlahul, Aliluia de Eustatie de la Putna, Dans de Nires de Ioan Căianu, Melodie de Dimitrie Cantemir (o melodie orientală, frumos arcuită, presărată cu secunde mărite), Stihuri de Macarie Ieromonahul, Imn de Dimitrie Suceveanu, Dans ţărănescu de Constantin Dimitrescu (în această variantă, pentru violoncel şi pian; oare cine nu ar rămâne fermecat şi aproape fără grai în faţa acestei lucrări, mai ales când este interpretată de o formaţie care cântă, îndeobşte, muzică contemporană?) Siciliana de Constantin Nottara şi Serenada de Mircea Chiriac, Sincronie de Ştefan Niculescu, Sonata pentru clarinet solo de Tiberiu Olah (bravo, Ion Nedelciu!), Legenda viselor de Ulpiu Vlad. Iată, aşadar, un adevărat excurs prin istorie, pentru care formaţia Archaeus merită aplauzele şi admiraţia noastră.
Un ultim eveniment pe care aş dori să îl menţionez este concertul de la Sala Radio de vineri, 22 octombrie 2010, al Orchestrei Naţionale Radio, dirijată de Jin Wang. Repertoriul a cuprins Rapsodia română nr. 2 în re major op. 11 de George Enescu, Concertul în la minor pentru pian şi orchestră, op. 54 de Robert Schumann (solistă Oxana Corjos) şi Şeherezada, op. 35 de N. Rimski-Korsakov. Jin Wang este unul dintre cei mai talentaţi dirijori ai generaţiei sale, putându-se situa pe aceeaşi treaptă cu Mariss Jansons: un adevărat arhitect al construcţiilor sonore. La unison cu toţi spectatorii din sală, am fost copleşită de vastitatea inteligenţei sale interpretative şi de profunda implicare în actul dirijoral, trăit ca un act aproape ritual, sacru, în care omul şi muzica sunt o uriaşă inimă. Impresionantă construcţia Rapsodiei lui Enescu, pe care, da, cu toţii am mai auzit-o de atâtea sute de ori înainte, dar rareori astfel: o construcţie sonoră cu o intuiţie remarcabilă a spiritului românesc, un lucru puţin obişnuit pentru un dirijor de provenienţă chineză şi care a trăit mulţi ani în Germania. De asemenea, o interpretare plină de expresivitate a Concertului de Schumann, la care s-au adăugat talentul şi sensibilitatea pianistei Oxana Corjos. Partea a doua a concertului a fost reprezentată de Şeherezada lui N. Rimski Korsakov, construită asemenea unei catedrale de către Jin Wang, de la temelie la divinitate (o lucrare care nu are, de altfel, nicio conotaţie sacră). Prezenţa lui Jin Wang la Bucureşti este întotdeauna o sărbătoare. La cât mai multe astfel de sărbători.
Mi-aş dori să văd, la concertele de muzică contemporană, un public din ce în ce mai numeros, indiferent de condiţiile meteorologice. A fost o săptămână cu ploi, temperaturi coborâte şi furtuni în Bucureşti. Dar, doamnelor şi domnilor, nu avem nicio scuză! Dacă îi putem critica pe compozitori, interpreţi şi dirijori, la fel de bine îi putem critica şi pe aceia care, din lene, sau pentru că sunt ocupaţi sau le e frig, nu vin la concert.
Soprana Silvia Voinea, profesor universitar doctor
Profit de Aniversarea organizată Luni, 25 oct 2010, ora 17, sopranei Silvia Voinea sub egida Uniunii interpreţilor, coregrafilor şi criticilor muzicali din România pentru a face un portret succint artistei, trecând cu condeiul de la partea de interpretare, în care a excelat, cu recunoaşteri depline, atât în ţară, cât şi în străinătate, la notabilele realizări pe plan educativ, în formarea tinerei generaţii. Evenimentul omagial Silvia Voinea, deschis publicului larg, va avea loc în cadrul Stagiunii camerale a Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din România în colaborare cu Biblioteca Metropolitană Bucureşti, la sala Mircea Eliade, în cadrul manifestărilor intitulate poetic şi sugestiv în acelaşi timp: “După-amiaza unui interpret – Luni la ora 5” şi reprezintă deschiderea stagiunii 2010 – 2011. Invitaţi să depene amintiri împreună cu sărbătorita sunt Vasile Donose şi Doru Popovici.
Vor oferi un program artistic în onoarea Maestrei lor de cânt, discipolii prof univ dr. Silvia Voinea:
Oana Berbec (soprană);
Gabriela Daha (soprană) Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”;
Ileana Petruş – Lenghel (soprană) Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”;
Vladimir Catană (contratenor);
Oliver Popa (tenor), Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”;
Nicolae Lupu (bariton) Opera Comică; Cătălin Petrescu (bariton), Teatrul Naţional de Operetă “Ion Dacian”.
După cum îi place să sublinieze sopranei Silvia Voinea - profesoara care a format-o înainte de intrarea în facultate şi care i-a condus cariera 25 de ani, a cărei şcoală o reprezintă, este maestra Viorica Teişanu – elevă a celebrei Elena Teodorini. D-na Teişanu şi-a desfăşurat cariera artistică în Italia 17 ani unde unul dintre roluri (Santuza din Cavaleria rusticană) l-a pregătit cu Darclée. Silvia Voinea absolvă cursurile conservatorului de muzică “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti la clasa mult regretatei Magda Ianculescu. “Sigur că reputata Magda Ianculescu şi-a pus amprenta specifică genului meu vocal,dar nu pot şi nu vreau să minimalizez ceea ce-i datorez d-neiTeişanu, care a fost mama mea muzicală.”
În anul 1968 se perfecţioneazăîn repertoriul Mozartian la Weimar în Germania, sub îndrumarea profesorului Walter Ludwig.
Începe o carieră extraordinară odată cu debutul său pe scena operei din Bucureştiîn anul 1968, devenind la scurt timp PrimSolista acesteia. Timp de 15 ani, este invitată permanent la Opera Comicăşi la Staatsoper din Berlin. Deasemenea la Semperoper din Dresda (5 ani) apoi timp de 3 ani la Teatrul Regal din Liege şi 4 ani la Klagenfurt în Germania. Participă la 13 festivaluri internaţionale,în mai multe ediţii,în recital sau spectacole de operă: Pamplona, Besançon, Berlin, Madrid, Sofia, Salonic, Leipzig, Aix les Bains, Copenhaga, Bucuremti, Scopje, Ramatuelle si Almeria. Participă la crearea a două filme de operă “Les folies D’Offenbach” unde interpretează rolul Olimpia din “Les Contes d’Hoffmann“, o coproducţie franco – germanăîn regia lui Jerome Savary şi rolul titular în opera Lucia di Lammermoor de Donizetti, o producţie TVR Româniaîn regia Ceciliei Popescu.
Interpretează peste 37 de roluri dintre care menţionăm rolul titular în opera Lakmé de Leo Delibes, Lucia di Lammermoorîn opera omonimă de Donizetti, Königin der nacht în Die Zauberflötede Mozart.
A interpretat aceste mari roluri în compania unor mari artişti precum: Peter Schreier, Theo Adam, Alain Vanzo, Albert Voli, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Elena Cernei, Dan Iordăchescu, Ion Buzea, Ionel Pantea, Eduard Tumageanian, Carl Nurmela, Jose Todaro, Kurt Moll. A colaborat cu mari dirijori: Kurt Mazur, Zimmerman, Kegel, Roger Rossel, Peter Paul Fucks, Miltiade Caridis, Cornel Trăilescu, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Kenisiro Kobaiasi.
Cinci piese instrumentale din repertoriul naţionalşi internaţionalîn premieră absolută au fost aranjate muzical special pentru vocea Silvei Voinea: Csardas de Monti, Tarantella de Czernei, Amintiri de Drdla, Ciocârlia si Hora Staccato. (Victor Dumănescuşi Dinicu Bobescu).
Exceleazăşi în repertoriul vocal – simfonic abordândCecillien Messe de Gounod la Berlin, Carmina Burana de Carl Orff la Dresda, Stabat Mater de Pergolesi la Ramatuelle sau Oratoriul de Paşti de Paul Constantinescu sub bagheta lui Cristian Mandeal la Bucureşti.
In anul 1997 a fost nominalizatăîn “Bicentenarul Donizetti” cu rolul Luciei printre cele 24 de interprete ale secolului XX cu cele mai bune înregistrări ale acestui rol din 1928 pânăîn prezent – în Opera International de la Paris, de către Sergio Segalini.
In anul 2000 este nominalizată drept Femeia Anului de A.B.I.- United States of America. Posedă multe premii de excelenţăşi performanţăîn arta lirică, numărul lor mare plasând-o printre campioni şi în această privinţă. AmintimPremiul Saucel al criticii muzicale şi Glorie în arta lirică.
In anul 2001 Susţine teza de Doctorat şi obţine titlul de “Doctor în Muzică“, cu calificativul “Magna cum Laude” fiind dealtfel în prezent maestră de canto la Universitatea de Muzică din Bucureşti
Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Comandor îi este oferit de Preşedintele României în 2004.
Într-o etapă a viselor împlinite, (noiembrie 2007) celebra soprană de coloratură Silvia Voinea, una din marile vedete ale liricii româneşti, acum profesor de canto la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, şi-a dorit o întâlnire cu discipolii săi, pentru a-şi sărbători astfel aniversarea. Era, de fapt, un fericit prilej de a prezenta, dincolo de fruntariile Institutului, rezultatele pedagogului în munca de formare a vocilor tinere, unii încă studenţi, alţii deja intraţi în viaţa spectacolelor muzicale. Silvia Voinea, strălucitoare în Regina nopţii, Lucia di Lammermoor sau Lakme, trei din cele peste patruzeci de roluri ale carierei sale româneşti şi internaţionale, a transferat treptat către noile generaţii trăirile şi experienţele sale de o viaţă, în aproape 1.800 de reprezentaţii. Este un gest de generozitate, caracteristic pentru un artist care, cunoscând succesul, s-a simţit iubit de publicul ce i-a primit darul de suflet. Disciplina de fier a muncii de perfecţionare continuă se adaugă talentului şi culturii sale, ceea ce este firesc la un interpret cu un astfel de calibru. „Privighetoarea din Carpaţi”, Silvia Voinea, a decorat clasa sa de la facultate cu un citat din Shakespeare – „Cine nu are muzică în el este în stare de orice perfidii şi stricăciuni” – adăugând, în preambulul cărţii sale Incursiune în istoria artei cântului şi a esteticii vocale, Pro Transilvania, 2002, un altul de Emil Cioran – „când muzica nu ne poate mântui, în ochi ne sclipeşte un pumnal”. Supranumită de Magda Ianculescu „Silvia Voinea-Lakme”, dr. Stephan Poen, într-un studiu fonologic analitic al vocalităţii sale remarcase „faptul foarte rar întâlnit în istoria artei lirice ca o soprană de coloratură să menţină simultan şi pe o lungă durată de carieră trei roluri de importanţă capitală: rolul Reginei Nopţii din „Flautul Fermecat” de Mozart, rolul titular din opera „Lakmé” de Delibes şi rolul titular din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti”. Ca epilog la cartea sus menţionată a doamnei Voinea, un citat al marelui maestru italian Porpora: „Arta începe acolo unde se termină tehnica”, pe marginea căruia marea noastră artistă adaugă: „artiştii nu se improvizează, ei se formează încet, cu educaţie specială şi îngrijită cu dragoste”*.
Dr. Mirela Zafiri
*informaţii culese personal de la artistă; de pe booklet-ul CD-ului Electrecord 819, Silvia Voinea, soprano; din volumul Voinea, Silvia: „Incursiune în istoria artei cântului şi a esteticii vocale”, Pro Transilvania, 2002; cât şi din articolele OPERAMUNDI, 21 martie 2010:“Silvia Voinea, o voce de neuitat…; “Cronica Română, 14 Noiembrie 2007: “Pentru Silvia Voinea aplauzele continuă”, de Dr. Grigore Constantinescu şi Revista no14plusminus din 10 august 2010, “Pasărea Shakespeare – Ce înger o trezeşte pe Titania” de Dr. George Anca.
Cu o viziune modernă asupra operei Turandot, Opera Naţională din Bucureşti şi-a deschis stagiunea 2010-2011, sâmbătă, 9 octombrie. Deşi primită cu o oarecare reticenţă de unii melomani, punerea în scenă a ultimei opere pucciniene sub forma unui concert-spectacol cu decor minimal şi anumite proiecţii s-a dovedit a fi o alegere reuşită spre finalul serii.
Doi invitaţi speciali au completat distribuţia din Turandot, operă în trei acte care a încântat publicul şi la sfârşitul stagiunii precedente. Provocarea lansată de Prinţesa Turandot a fost oglindită de Mariana Zvetkova, o soprană de origine bulgară. Cu un timbru uşor aspru în acut, aceasta s-a dovedit a fi o prezenţă agreabilă pe parcursul spectacolului. Curajul nesăbuit al tânărului pretendent Calaf i-a revenit tenorului Daniel Magdal, un îndrăgit colaborator al Operei Naţionale din Bucureşti, stabilit de ani buni în Germania. Deşi o voce puţin lipsită de volum pentru orchestraţia bogat timbrală a lui Puccini, acesta şi-a câştigat încă o data admiraţia publicului bucureştean prin interpretarea plină de sensibilitate a ariei Non piangere Liù şi a celebrei Nessun dorma.
Intepretată foarte rar, ultima oară acum 40 de ani, opera este la a doua montare pe scena bucureşteană. Printre rolurile secundare, micuţa slujitoare Liù, a strălucit prin prezenţa foarte expresivă a sopranei Crina Zancu. Momentul în care Liù se sinucide reprezintă ultima pagina scrisă de Puccini, opera fiind terminată de elevul său, Franco Alfano. Mandarinul, Pang şi Pong (doi dintre miniştrii curţii imperiale), au fost interpretaţi de Vasile Chişiu, Liviu Indricău şi Hector Lopez, aflaţi la debut. Puccini conferă corului o importanţă aparte în această operă. Alături de corul mare, pregătit de Stelian Olariu şi prezent tot timpul pe scenă, câteva intervenţii au fost expuse cu acurateţe de corul de copii, condus de Vasile Corjos. Cu o reprezentare modernă, regia i-a revenit lui Ştefan Neagrău, iar scenografia Vioricăi Petrovici.
Cu una dintre cele mai complexe orchestraţii din operele veriste, conducerea muzicală a fost asigurată de charismaticul dirijor Tiberiu Soare, sub bagheta căruia întreaga distribuţie muzicală s-a bucurat de un succes bine meritat.
„Puccini smulge din sângele lui această muzică. Compozitorul se regăseşte în ea, cu toate năzuinţele lui de artă şi creaţie, ascultând în sunetele ei strigătele de durere, speranţă şi biruinţă ale omului” (Arturo Toscanini).
Fiu al unei frumoase morăriţe şi al unui mecanic ceferist Constantin Naia, şi-a trăit anii copilăriei pe coclaurile insalubre ale Bădălanului gălăţean, Leonard a păşit pe scenă pentru prima dată la Teatrul Moldavia din Buzău, cu ocazia unei serbări şcolare.
Micuţul interpret a continuat să facă teatru alături de Velimir , prietenul lui de joacă, devenit mai târziu, Vladimir Maximilian. Adus la Bucureşti de tatăl său, Leonard era acum coleg cu Tony Bulandra. În această perioadă „artistul” a jucat un rol mai important în opereta”Buby” scrisă de fraţii Ottescu.
Avea şaptesprezece ani. De atunci a început şi cariera lui artistică, succesele unite cu privaţiunile şi dezamăgirile carierei teatrale. Angajat de Nicu Poenaru, pleacă în turnee în provincie, trăind din cei doi lei pe zi;prima lui leafă de actor. Leonard a făcut parte din grupul de artişti ce dominau începuturile secolului trecut: V.Maximilian, G. Carussy, Niculescu-Buzău, Florica Cristoforeanu, Jeni Metaxa, Elena Theodorescu, Ana Grand, alături de care a cunoscut răsunătoarele succese la Teatrul Liric, în Parcul Oteteleşeanu, în toată provincia, paralel cu generaţia actorilor de dramă precum: Tony Bulandra, Ion Manolescu, Gh.Storin, Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza-Bulandra.
Ceea ce a fost Al. Davilla pentru actorii de dramă, animatorul priceput, conducătorul stimat şi iubit, a fost pentru cei de la operetă, cântăreţul şi directorul cu mână de fier, tenorul C. Grigoriu.
Aş dori să fac o precizare spre a alunga o eroare care s-a perpetuat multă vreme şi datorită faptului că marele cântăreţ se semna N. Leonard. De fapt Leonard este prenumele. Numele fiind Naia schimbat în mai obişnuitul Nae.
Dragostea mamei, austriacă, (Carolina Schaffer)pentru muzică şi care adora valsurile lui Strauss, l-a influenţat pe viitorul mare artist. Personalitatea acestui neîntrecut cântăreţ i-a fascinat pe toţi contemporanii săi, dând naştere la o fabulaţie extrem de bogată, la legende incredibile ce-i măreau necontenit aura de cuceritor. Toate acestea au constituit motive de inspiraţie pentru romane-foileton şi revistele vremii. Au rămas puţini cei care mai ştiu de Leonard , de succesele lui de la Paris, Lion, Marsilia, Sofia etc.
A venit şi fatidicul 24 Decembrie 1928, când glasul marelui artist a amuţit pe scenă , dar care nu va amuţi niciodată în inimile iubitorilor operetei. Şi azi, pe mormântul lui de la cimitirul Sfânta Vineri, se mai găsesc flori aduse, cred, de cei care doresc să închine un gând pios celui care a fost pe drept cuvânt supranumit prinţul operetei.
Sumar
